Spune-mi: dacă te iert, ai putea tu, oare, să-Mi răspunzi cu bucurie şi recunoştinţă?

Deseori se întâmplă să vină la mine cineva pentru a se spovedi zicând: „Nu ştiu ce să mărturisesc, acelaşi lucru se repetă mereu…” Aceste cuvinte arată o lipsă ucigătoare de atenţie în faţa vieţii.
 
La sfârşitul unei singure zile, poate vreunul dintre noi să spună că a împlinit tot ceea ce a avut de împlinit, că şi-a pus în lucrare toate capacităţile, că gândurile şi sentimentele sale au fost ireproşabile, că nu a neglijat niciuna din îndeletnicirile pe care putea şi trebuia să le săvârşească şi că niciuna dintre aceste făptuiri nu a fost pătată de vreo nedesăvârşire? Cine poate spune că gândurile sale nu au fost confuze, că inima nu i s-a posomorât, că voinţa nu i s-a clătinat, că năzuinţele şi purtarea sa nu i-au fost întinate de vreo nevrednicie?

Dacă cineva vine să se spovedească şi spune: „Nu ştiu ce să spun”, acesta înseamnă că n-a cugetat niciodată la ceea ce ar fi putut – şi, în consecinţă, la cum ar fi trebuit – să fie şi că se mulţumeşte doar să se compare cu ceea ce fusese el însuşi înainte sau cu alţii tot atât de răi ca şi el. Când spunem că venim an după an pentru a repeta mereu aceleaşi lucruri, aceasta dovedeşte că nu am încercat niciodată vreun sentiment de ruşine sau de durere şi că am acceptat starea noastră de păcătoşenie cu o desăvârşită indiferenţă. „În fine, eu mint, dar toată lumea minte! Sunt pricină de scandal, dar toată lumea este pricină de scandal! Îl uit pe Dumnezeu, dar cum să-mi amintesc de El?

Trec mai departe prin faţa celor ce au nevoie de mine: Vedeţi, nu te poţi opri în faţa fiecărui om!” Şi aşa mai departe… Dacă am putea vedea măcar o dată – aşa cum vede Dumnezeu – consecinţele faptelor noastre sau ale nelucrării noastre; dacă am putea vedea cum un cuvânt spus sau nespus, o faptă împlinită sau neîmplinită pot naşte consecinţe în viaţa aproapelui! Dacă am vedea în ce măsură un cuvânt poate să fie hotărâtor pentru destinul unui om sau un serviciu făcut la timp pentru destinul altuia…

Iar dacă dovedim o asemenea indiferenţă faţă de noi înşine, e de la sine înţeles că vom dovedi o indiferenţă şi mai mare faţă de aproapele; ceea ce i se întâmplă ne lasă cu totul reci şi indiferenţi. Iată de ce venim să mărturisim aceleaşi lucruri, din moment ce nu am remarcat nici măcar o singură dată că ele fac din noi nişte monştri şi că încetăm să mai fim asemănarea lui Dumnezeu, acest chip pecetluit în adâncurile fiinţei noastre. Acest chip ne-a fost într-un anume fel încredinţat, iar noi clipă de clipă l-am distrus, l-am înnegrit, l-am profanat, fie prin negrijă, fie prin răutate, nu atât dintr-o pătimaşă răutate, cât dintr-o răutate mediocră, nesemnificativă.

Auzim câteodată zicându-se: „Nu reuşesc să mă smulg din legătura păcatelor! Dacă aş fi săvârşit un păcat mare, poate aş fi fost zguduit; pe când aşa, toată mulţimea păcatelor mele nu apasă asupra mea mai mult decât un strat subţire de praf.” Ne obişnuim cu ele, aşa cum ne obişnuim să vieţuim în dezordinea apartamentului nostru… Nu ne dăm seama că uneori e mai greu să ne slobozim de un oarecare număr de păcate mărunte decât de un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate să ne zguduie într-atât încât, în ciuda incapacităţii noastre de a rămâne treji, el să ne trezească. Cât despre păcatele de zi cu zi…

În viaţa unui nebun pentru Hristos, Alexie, din gubernia Voronej din Rusia, se povesteşte cum acesta a primit vizita a două femei. Prima avea conştiinţa tulburată de un păcat groaznic pe care îl săvârşise, cealaltă nu făcea decât să se văicărească: „Sunt o păcătoasă ca toată lumea. Ştiţi, părinte, e cu neputinţă să trăieşti fără a păcătui!” El le-a arătat concret semnificaţia afirmaţiilor lor, trimiţându-le pe câmp. Celei ce săvârşise acel singur păcat care o copleşea, îi porunci să meargă să caute piatra cea mai mare pe care o putea ridica şi să i-o aducă. Celei de-a doua îi porunci să adune în şorţul său atâtea pietricele câte putea să strângă. Atunci când s-au întors, el le-a cerut să ducă pietrele înapoi şi să le aşeze exact în locul din care le luaseră. Prima a mers de-a dreptul la locul de unde luase piatra, a cărei urmă era încă vizibilă pe sol, a pus-o la locul ei şi s-a întors. Cealaltă a rătăcit îndelung, fără a-şi putea aminti unde găsise toate acele pietricele pe care le adunase. Acest nebun pentru Hristos a arătat că nu trebuie să tratăm cu dispreţ ceea ce pare nesemnificativ, dar de care nicio putere din lume n-ar putea să ne slobozească.

Ar trebui să cugetăm la toate acestea. Pe de-o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu dăm atenţie micilor păcate, ne va fi imposibil să ne dezbărăm de ele. Pe de altă parte fiindcă odată înrădăcinat obiceiul de a nesocoti micile greşeli, negrija devine o a doua natură şi vom păcătui din ce în ce mai mult, ajungând astfel treptat să desfigurăm, să ruinăm, să distrugem şi să profanăm chipul lui Dumnezeu din noi.
 

Am pornit această discuţie de la gândul morţii. De fiecare dată când ne ducem la spovedanie, ar trebui să o facem ca şi cum ne-am afla în pragul morţii. Moartea ne pândeşte pe fiecare dintre noi. Nimeni nu ştie dacă îi va fi sau nu dat timp de pocăinţă. Nu neapărat că va muri mâine, ci că în zece ani e posibil să-şi piardă amintirile şi să nu mai poată să se întoarcă asupra sa pentru a-şi examina conştiinţa… Dacă înaintea fiecărei spovedanii ne-ar veni gândul că acum e momentul hotărâtor al vieţii noastre – cu alte cuvinte că ori intrăm de acum şi de aici, de pe pământ, în viaţa veşnică, ori vom rămâne în afara ei, orice am spune la spovedanie şi în ciuda părerilor de rău pentru nedesăvârşirea noastră –, atunci vom privi altfel la problemele mici, cât şi la cele mari din viaţa noastră. De fapt, ce numim mic şi ce – mare? Se poate întâmpla ca un lucru important să nu ne marcheze în aceeaşi măsură ca un altul aparent nesemnificativ.

Apostolul Iacov zice că o zăbală de dimensiune mică este suficientă pentru a mâna un cal năvalnic (Iac. 3, 3). La fel se întâmplă şi cu noi; putem renunţa la tot ce e păcat în noi, şi totuşi păstra ceva la care nu putem renunţa. Aceste este micul frâu prin care diavolul ne înrobeşte. Ni se pare că suntem liberi în trupul şi sufletul nostru, în afara unui mic amănunt, iar acest mic amănunt ne ţine captivi. Din momentul în care un asemenea mic amănunt ne ţine prizonieri, întreaga noastră fiinţă este înrobită.  

Depinde de noi să ne facem un examen profund, o analiză lucidă şi cât se poate de serioasă a vieţii. Dacă ne-am examina starea de păcătoşenie, îndepărtarea de Dumnezeu, distanţa dintre ce am putea fi şi ceea ce suntem, indiferenţa noastră rece faţă de aproapele, dacă am putea conştientiza toate acestea la lumina unei noi zile, am rămâne încremeniţi şi cuprinşi de groază înaintea acestei viziuni şi am putea auzi atunci chemarea Domnului: „Spune-mi: dacă te iert, dacă Eu îţi zic astăzi că te iubesc cu toată viaţa şi cu toată moartea Mea, prin Crucea Mea, prin Răstignirea şi Învierea Mea, ai putea tu, oare, să-Mi răspunzi cu bucurie şi recunoştinţă?”

Bucurie, pentru că eu nu pot să mă iert şi nici să mă tămăduiesc prin mine însumi, dar pot să fiu iertat şi să mă tămăduiesc prin puterea lui Dumnezeu. Recunoştinţă, pentru că, dacă aşa stau lucrurile, atunci cu adevărat toată viaţa creştinului se rezumă la un singur lucru: fiecare gând, fiecare mişcare a inimii, întreaga voinţa noastră şi toate înclinaţiile fireşti, toate faptele noastre să-I poarte recunoştinţă lui Dumnezeu pentru că ne-a mântuit, pentru că atât de mult ne iubeşte…

Iar dacă suntem atât de iubiţi, atunci întreaga noastră viaţă trebuie să fie vie, să fie necontenit semnul mulţumirii şi al recunoştinţei noastre înaintea lui Dumnezeu pentru faptul că El există, pentru că Îi stă în putere să ne iubească într-atât.

Mitropolitul Antonie de Suroj – „Taina iertării, taina tămăduirii”

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR