Judecata şi osândirea aproapelui

Judecata şi osândirea aproapelui

Odată Cuv. Paisie Aghiorâtul a fost intrebat: „Gheronda, atunci când văd la cineva o patimă, ce să fac? Să încerc să o văd cu un gând bun ca pe o virtute, ca să nu judec?”, iar el a răspuns:” Nu, ci să spui că omul cutare este aşa şi aşa, dar să-i dai circumstanţe atenuante. Să spui că eu sunt mai rău decât acesta, deoarece acesta nu a fost ajutat. Căci dacă ar fi fost ajutat, ar fi făcut minuni.

 Osândirea este plină de nedreptate

– Gheronda, judec şi osândesc cu uşurinţă.
– Puterea de a judeca pe care o ai este un dar pe care ţi l-a dat Dumnezeu, dar îl exploatează şi aghiuţă ca să te facă să judeci şi să păcătuieşti. De aceea, până nu ţi se curăţă judecata şi până nu vine dumnezeiasca luminare, să nu te încrezi în ea. Atunci când cineva se ocupă de ceilalţi şi îi judecă, fără a-şi fi curăţat propria judecată, cade neîncetat în osândire.

– Şi cum mi se va curăţi judecata?

– Trebuie să o purifici. Poate că înlăuntrul tău ai intenţie bună şi o anumită putere de a judeca, şi crezi că judeci întotdeauna corect. însă judecata ta este omenească, lumească. Străduieşte-te să te eliberezi de ceea ce este omenesc, să devii dezinteresată, ca să vină dumnezeiasca luminare şi judecata ta să devină duhovnicească, dumnezeiască. Atunci judecata ta va fi după dreptatea lui Dumnezeu şi nu după dreptatea omenească, după dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu şi nu după logica omenească.

Numai Dumnezeu judecă drept, fiindcă numai El cunoaşte inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare”, din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-1 nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate. Ai văzut ce a spus Hristos? „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”( Ioan 7, 24.)

 Cum ajungem la osândire

– Gheronda, de ce cad adeseori în osândire?

– Pentru că te preocupi mai mult de ceilalţi. Le urmăreşti pe maici şi eşti curioasă să afli ce face una sau alta. în felul acesta îi aduni lui aghiuţă material de lucru ca să te arunce în osândire.

– De ce, Gheronda, în timp ce la început nu vedeam neajunsurile celorlalţi, acum le văd şi îi osândesc?

– Acum vezi neajunsurile celorlalţi, fiindcă nu le vezi pe ale tale.

– De unde provin, Gheronda, gândurile de osândire?

– Din părerea înaltă pe care o avem despre noi înşine, adică din mândrie, şi din tendinţa de a ne îndreptăţi.

– Gheronda, osândirea provine din lipsa dragostei?

– Păi din ce altceva? Din lipsa dragostei şi a ruşinii. Dacă nu ai dragoste, nu vezi greşelile celorlalţi cu îngăduinţă. Şi aşa îi umileşti în sinea ta şi îi osândeşti. După aceea merge aghiuţă şi îi pune să facă şi altă greşeală, iar tu o vezi, îi osândeşti din nou, după care te porţi fără ruşine.

– Uneori, Gheronda, maica cu care lucrez mă supără şi o osândesc.

– De unde ştii tu cu câţi demoni se războieşte maica în momentul acela? Se poate să o fi războit cincizeci de demoni, ca să o doboare, iar pe tine să te facă să spui: „Aha, asta-mi erai!”. Apoi, când văd că ai osândit-o, vor veni cinci sute de demoni ca să o doboare iarăşi în faţa ta şi astfel să o osândeşti şi mai mult. Se poate, de pildă, să-i spui: „Soră, nu pune lucrul acesta acolo! Aici este locul lui!”. A doua zi va face aghiuţă să uite ce i-ai spus şi să îl pună iarăşi în acelaşi loc. Va face şi vreo altă neorânduială, iar tu vei spune în sinea ta: „Bine, dar ieri i-am spus să fie atentă, iar astăzi 1-a pus iarăşi acolo! A mai făcut o neorânduială!”. Şi astfel o osândeşti şi nu te poţi abţine să nu-i vorbeşti urât: „Nu ţi-am spus, soră, să nu-l pui acolo? Aceasta este lipsă de rânduială. M-a smintit purtarea ta!”. Aceasta a fost! Diavolul şi-a făcut treaba lui. Te-a pus să o osândeşti, dar şi să te răceşti faţă de ea. Iar aceea, deoarece nu ştie că tu ai fost pricina neatenţiei ei, va avea mustrări de conştiinţă pentru faptul că te-a smintit şi va cădea în întristare. Vedeţi cu ce viclenie lucrează aghiuţă, iar noi ascultăm de el?

De aceea străduiţi-vă să nu judecaţi pe nimeni, ci numai pe demoni care, deşi au fost îngeri, au ajuns diavoli şi în loc să se pocăiască, devin tot mai vicleni şi mai răi, pornindu-se cu mânie să distrugă făpturile lui Dumnezeu. Adică cel viclean îi îndeamnă pe oameni să facă ciudăţenii şi neorânduieli şi tot el aduce altor oameni gânduri de judecată şi de osândire. în felul acesta el îi biruieşte şi pe unii, şi pe alţii. Dar cei care sunt biruiţi şi fac neorânduieli, îşi simt apoi vinovăţia şi se pocăiesc, pe când ceilalţi, cei ce osândesc, se îndreptăţesc pe ei înşişi, se trufesc şi ajung să cadă în păcatul în care a căzut şi cel viclean, în mândrie.

Osândirea alungă Harul lui Dumnezeu

– Gheronda, ori de câte ori îmi vine un gând împotriva cuiva, aceasta înseamnă întotdeauna că osândesc?

– Nu îţi dai seama în acel moment?

– Uneori nu-mi dau seama imediat.

– Caută să-ţi dai seama cât mai repede de căderea ta şi să-ţi ceri iertare atât de la maica pe care ai osândit-o, cât şi de la Dumnezeu, căci aceasta se face piedică la rugăciune. Osândirea alungă îndată Harul lui Dumnezeu şi aduce răceală în comunicarea ta cu Dumnezeu. Pe urmă cum să te mai rogi? Inima se face gheaţă, marmură.

Osândirea şi clevetirea sunt cele mai mari păcate care îndepărtează Harul lui Dumnezeu mai mult decât orice alt păcat. „Aşa cum apa stinge focul, spune Sfântul Ioan Scărarul, tot astfel şi osândirea stinge Harul lui Dumnezeu”

– Gheronda, tare mai moţăiesc la slujba de dimineaţă.

– Nu cumva ai osândit vreo maică? Tu vezi lucrurile după aspectul exterior şi osândeşti, de aceea moţăieşti apoi în timpul slujbei. Adică din clipa în care cineva osândeşte şi nu înfruntă lucrurile duhovniceşte, începe a se răci duhovniceşte şi îi slăbesc puterile. Şi atunci fie moţăieşte, fie are insomnie.

– Gheronda, cad adeseori şi în lăcomia pântecelui.

– Ascultă, lucrul la care trebuie să iei bine aminte acum este osândirea. Dacă nu vei tăia osândirea, nu te vei putea izbăvi nici de lăcomia pântecelui. Omul care osândeşte, deoarece alungă Harul lui Dumnezeu, rămâne neajutorat şi nu poate să-şi corecteze defectele. Iar dacă nu-şi dă seama de greşeala lui, pentru a se smeri, va avea mereu căderi. Dacă însă înţelege şi cere ajutorul lui Dumnezeu, atunci va veni din nou Harul lui Dumnezeu.

Cel care îi osândeşte pe ceilalţi cade în aceleaşi greşeli

– Gheronda, cum se face că, atunci când judec o maică pentru o oarecare greşeală de-a ei, peste puţin timp fac şi eu aceeaşi greşeală?

– Dacă cineva osândeşte pe un altul pentru o greşeală pe care o face şi nu îşi dă seama de căderea sa, ca să se pocăiască, de obicei cade în aceeaşi greşeală, ca să-şi înţeleagă greşeala. Adică Dumnezeu, din dragoste, îngăduie ca el să ajungă în starea celui pe care 1-a osândit. Dacă spui, de pildă, că cineva este avar şi nu-ţi dai seama că ai osândit, Dumnezeu îşi retrage Harul Său şi îngăduie să cazi şi tu în avariţie; şi atunci te pui şi tu pe adunat. Până îţi vei da seama de căderea ta şi vei cere iertare de la Dumnezeu, vor acţiona legile duhovniceşti.

Ca să te ajut, îţi voi spune ceva despre mine. Când eram la Sfânta Mănăstire Stomiu, am aflat despre o colegă de-a mea din şcoala primară că apucase pe o cale greşită şi făcea multe suflete să păcătuiască în Koniţa. Am început aşadar să mă rog să o lumineze Dumnezeu şi să-i dea în gând să urce la mănăstire, ca să-i vorbesc. Am pregătit şi câteva pasaje despre pocăinţă din Sfânta Scriptură şi din scrierile Părinţilor. într-o zi a venit împreună cu alte două femei. I-am vorbit, şi părea că a înţeles. A continuat apoi să vină adeseori împreună cu copilul ei şi aducea lumânări, untdelemn, tămâie pentru biserică. Odată nişte cunoscuţi de-ai mei, închinători din Koniţa, mi-au spus: „Părinte, femeia asta se preface. Aici aduce lumânări şi tămâie, iar acolo jos continuă să păcătuiască cu ofiţerii”. Când aceea a venit din nou, am găsit-o în biserică sărutând icoanele. Atunci am început să strig la ea: „Pleacă de aici! i-am spus. Ai pângărit tot ţinutul!…”. Ea, sărmana, a plecat plângând. Nu a trecut mult timp şi am început să simt un mare război trupesc. „Ce este asta? mi-am spus. Niciodată nu am avut o astfel de ispită. Ce se întâmplă?”. Nu puteam să găsesc pricina. Am făcut rugăciune. Nimic. Atunci am luat-o la deal spre Cămila(Aşa se numeşte un vârf de munte din munţii Pindului, care are forma asemănătoare unei cămile.). „Mai bine să mă mănânce urşii”, mi-am spus. Şi am înaintat destul în munte, dar războiul nu mă slăbea. Am scos o secure mică pe care o aveam agăţată la brâu şi mi-am lovit de trei ori piciorul, crezând că prin durere va fugi ispita. Pantoful s-a umplut de sânge, dar nimic! Deodată mi-a venit în minte acea femeie şi cuvintele pe care i le spusesem. „Dumnezeul meu, am spus atunci, eu am trăit acest iad numai pentru puţin şi nu-1 pot îndura, dar această femeie, sărmana, trăieşte continuu acest iad… Iartă-mă că am osândit-o!”. Şi îndată am simţit o răcorire dumnezeiască şi războiul trupesc a dispărut. Vezi ce face osândirea?

Dacă trecem cu vederea greşelile celorlalţi, atunci şi Dumnezeu le va trece cu vederea pe ale noastre

– Gheronda, astăzi, la alesul măslinelor, judecam pe unele maici, deoarece vedeam că nu-şi făceau treaba cu atenţie.

– Caută să laşi deoparte judecările şi osândirile, căci apoi te va judeca şi pe tine Dumnezeu. Tu nu pui la un loc cu cele bune nici măcar o măslină puţin stricată?

– Nu, Gheronda, sunt atentă ca să nu pun.

– Dacă şi Hristos ne va alege astfel la Judecată, suntem pierduţi! Dar dacă trecem acum cu vederea greşelile celorlalţi şi nu îi osândim, îi vom putea spune lui Hristos: „Hristoase al meu, pune-mă şi pe mine într-un colţ de Rai!”. Vă amintiţi ce scrie în Pateric despre acel monah nepăsător care s-a mântuit pentru că nu osândea pe nimeni? Când a sosit ceasul morţii, era foarte bucuros şi împăcat. Atunci Stareţul său, ca să se folosească părinţii ce se adunaseră de la chiliile de primprejur, 1-a întrebat: „Frate, cum de nu te temi de moarte, de vreme ce ai trăit în nepăsare?”. Iar fratele i-a răspuns: „Este adevărat că am trăit în nepăsare, însă de atunci de când am devenit monah, m-am străduit să nu osândesc pe nimeni. De aceea îi voi spune acum lui Hristos: «Hristoase al meu, sunt un ticălos, dar cel puţin am păzit porunca Ta «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!»”. „Fericit eşti, frate, i-a spus atunci Stareţul, căci te-ai mântuit fără osteneală!”(Vezi Patericul cel Mare, voi. I, cap. 3, pf. 51, Ed. Sihăstriei „Naşterea Maicii Domnului”, Panorama – Tesalonic, 1994, p. 344.).

– Gheronda, unii oameni duhovniceşti, atunci când văd pe cineva trăind în păcat, spun: „A, acesta, după cum merge, este pentru iad!”.

– Ah, dacă oamenii lumeşti vor merge în iad din pricina vieţii lor neînfrânate, oamenii duhovniceşti din pricina osândirii… Nu putem spune despre nimeni că va merge în iad. Nu ştim cum lucrează Dumnezeu. Adâncuri de neajuns sunt judecăţile lui Dumnezeu. Să nu osândim pe nimeni, căci altfel luăm judecata din mâinile lui Dumnezeu şi ne facem pe noi înşine dumnezei. Dacă ne întreabă Hristos în Ziua Judecăţii, atunci să ne spunem părerea…

Lupta împotriva osândirii
Dacă ne vom întoarce către noi înşine, nu vom mai osândi pe ceilalţi

-Gheronda, atunci când văd o oarecare neorânduială la ascultare, osândesc în sinea mea.

– Tu să cauţi la buna ta rânduială, iar nu la neo-rânduielile celorlalţi. Să fii aspră cu tine însăţi şi nu cu ceilalţi. Ce treabă ai făcut astăzi?

– Am şters praful.

– Ai şters praful de pe ceilalţi sau de pe tine însăţi?

– Din păcate, l-am şters de pe ceilalţi.

– Ascultă, vei începe să faci treabă în tine însăţi când vei înceta să te preocupi de ceea ce fac cei din jurul tău. Dacă te ocupi de tine însăţi şi încetezi să te ocupi de ceilalţi, vei vedea numai greşelile tale, iar la ceilalţi nu vei vedea nici o greşeală. Atunci te vei deznădăjdui, în sensul cel bun, de tine însăţi şi te vei osândi numai pe tine însăţi. îţi vei simţi păcătoşenia şi te vei nevoi să te izbăveşti de propriile slăbiciuni. Apoi, când vei vedea la ceilalţi vreo slăbiciune, vei spune în sinea ta: „Oare eu mi-am biruit slăbiciunile? Aşadar, cum să am o asemenea pretenţie de la ceilalţi? De aceea să te cercetezi şi să veghezi pururea asupra ta ca să te izbăveşti de mândria ascunsă, dar să ai şi prihănire de sine cu discernământ, ca să nu îi osândeşti în sinea ta pe ceilalţi. în felul acesta te vei îndrepta.

– Gheronda, Sfântul Isaac Şirul scrie: „Dacă iubeşti curăţia, intră şi lucrează în via inimii tale, dezrădăcinează din sufletul tău patimile, străduieşte-te să nu cunoşti răutatea omului”. Ce vrea să spună?

– Vrea să spună că trebuie să te întorci către sine şi să lucrezi asupra propriei persoane. Cum s-au sfinţit Sfinţii? S-au întors către ei înşişi şi îşi vedeau numai patimile lor. Prin prihănirea de sine pe care o aveau, au făcut să cadă solzii de pe ochii sufletului lor şi au ajuns să vadă limpede şi adânc. Se vedeau pe ei înşişi mai prejos decât toţi oamenii şi îi considerau pe toţi mai buni decât ei. Greşelile lor le vedeau mari, iar ale celorlalţi foarte mici, deoarece vedeau cu ochii sufletului, iar nu cu ochii pământeşti. Aşa se explică faptul că spuneau: „Eu sunt mai rău decât toţi oamenii”. îşi curăţiseră ochii sufletului, care deveniseră telescoa-pe; de aceea îşi vedeau micile greşeli – paiele – ca pe nişte bârne. Noi însă, nu vedem greşelile noastre, deşi sunt bârne sau le vedem ca pe nişte paie(Vezi Matei 7,3). îi privim pe ceilalţi cu microscopul şi vedem păcatele lor ca fiind mari, pe când pe ale noastre nu le vedem, fiindcă ochii sufletului nostru nu s-au curăţit.

Totul este să se curăţească ochii sufletului. Când Hristos 1-a întrebat pe orb: „Cum îi vezi pe oameni?”, acela I-a răspuns: „Ca pe nişte copaci”, fiindcă nu-şi dobândise încă cu desăvârşire lumina ochilor. A putut să vadă limpede abia când şi-a căpătat cu desăvârşire vederea. Vreau să spun că omul, atunci când ajunge într-o stare duhovnicească bună, pe toate le vede curate, iar greşelile celorlalţi le îndreptăţeşte, în sensul cel bun, fiindcă le vede cu ochi dumnezeiesc, şi nu cu ochi omenesc.

Dacă îi vom îndreptăţi pe ceilalţi, nu-i vom mai osândi

– Gheronda, când îmi vin gânduri de mândrie şi de osândire, încerc să-i îndreptăţesc pe ceilalţi. Aceasta înseamnă cădere sau luptă?

– E luptă. Dacă cineva stă şi cască gura şi intră o muscă în ea, o va scuipa. Dar mai bine este să fie atent să nu-i intre musca în gură.

– Adeseori însă îi osândesc pe ceilalţi văzând ce fac.

– Nu poţi să nu vezi ce se întâmplă în jurul tău. Trebuie însă să dobândeşti discernământ, astfel încât să le acorzi celorlalţi circumstanţe atenuante şi să-i îndreptăţeşti. Atunci îi vei vedea într-o lumină bună.

– Gheronda, în timpul slujbei mă luptă gândurile pentru faptul că o maică nu vine la strană să cânte, o alta cântă încet, şi ajung să osândesc mereu.

– Bine, dar nu te gândeşti că poate acea maică este obosită sau a durut-o ceva şi nu a mai putut dormi, şi de aceea nu cântă? Cunosc maici care, chiar dacă sunt atât de bolnave încât nu-şi pot târî picioarele din cauza febrei, se străduiesc să nu se vadă lucrul acesta, ca să nu li se spună să plece de la ascultarea pe care o fac şi astfel să nu o împovăreze pe o altă maică, care să vină în locul lor la ascultare. Aceasta nu te mişcă deloc?

– Mă mişcă, Gheronda, dar nu reuşesc întotdeauna să îndreptăţesc o maică atunci când se poartă urât.

– Te-ai gândit vreodată că e posibil ca acea maică să se poarte urât ca să-şi ascundă virtutea? Eu cunosc oameni care fac înadins neorânduieli şi sunt defăimaţi de aceia care nu se ocupă de ei înşişi. Sau se poate ca o maică să se poarte urât pentru că este obosită, dar se căieşte îndată. Tu o osândeşti, pe când aceea deja s-a pocăit pentru purtarea ei urâtă. în ochii oamenilor este umilită, însă în ochii lui Dumnezeu este la înălţime.

– Gheronda, îmi vine greu să mă pun în situaţia celuilalt ca să-i găsesc îndreptăţire.

– Să-l priveşti cu durere pe cel care greşeşte şi să-L slăveşti pe Dumnezeu pentru că în Ziua Judecăţii s-ar putea ca Dumnezeu să-ţi spună: „Eu, copilul Meu, ţi-am dat atâtea, însă tu de ce Mi te-ai purtat fără îndurare?”. Să ai o vedere mai largă asupra lucrurilor. Să te gândeşti la trecutul omului, la prilejurile care i s-au dat pentru a se face mai bun şi la avantajele pe care le-ai avut şi tu, dar nu le-ai pus în valoare. în felul acesta vei fi mişcat sufleteşte de darurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu, îl vei slăvi şi te vei smeri, deoarece nu te-ai arătat vrednic de ele. Totodată vei simţi dragoste şi durere pentru fratele care nu a avut avantajele tale şi vei face pentru el o rugăciune din inimă.

Există oameni care săvârşesc crime grozave, dar au multe circumstanţe atenuante. Cine ştie cum sunt aceşti oameni înaintea lui Dumnezeu? Dacă nu ne-ar fi ajutat Dumnezeu, poate că şi noi am fi ajuns nişte tâlhari. De pildă, un ucigaş a făcut douăzeci de crime, iar eu îl osândesc, dar nu mă gândesc ce trecut a avut. Cine ştie câte crime a făcut tatăl său? Câte furturi l-au pus să facă de mic… După aceea, când a fost tânăr, câţi ani o fi trăit în puşcării şi câte ticăloşii o fi învăţat de la alţi puşcăriaşi mai experimentaţi. Se poate ca el să fi avut ocazia să săvârşească nu douăzeci de crime, ci patruzeci, dar s-a abţinut. Pe când eu, cu ereditatea şi cu educaţia pe care le am, ar trebui să fac acum minuni. Am făcut? Nu. Prin urmare, nu am cuvânt de apărare. Dar chiar de săvârşeam douăzeci de minuni – însă puteam face patruzeci – tot n-aş avea cuvânt de apărare. Cu aceste gânduri alungăm osândirea şi ne înmuiem inima cea împietrită.

Să nu tragem uşor concluzii

– Gheronda, ce anume mă va ajuta să nu osândesc?

– Oare întotdeauna toate sunt aşa cum le gândeşti tu?

– Nu.

– Ei, atunci să spui: „Nu gândesc întotdeauna corect; de multe ori greşesc. Iată, în cazul acesta am gândit aşa, dar s-a dovedit că nu aveam dreptate. în cazul celălalt am judecat într-un fel, dar m-am înşelat, şi astfel l-am nedreptăţit pe celălalt. Aşadar nu trebuie să ascult de gândul meu”. Fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin, a avut cazuri când s-a înşelat în judecata sa. Dacă-şi aduce aminte de cazurile când a judecat şi s-a înşelat, atunci va evita să osândească. Dar chiar dacă nu s-a înşelat niciodată, ci a avut dreptate, de unde ştie intenţiile celuilalt? Ştie cum s-a petrecut un lucru sau altul? Să nu tragem uşor concluzii.

Şi eu, când eram tânăr, osândeam la tot pasul. Pentru că trăiam cu puţină luare-aminte şi aveam o falsă evlavie, judecam tot ceea ce mi se părea a fi greşit. Căci, atunci când cineva trăieşte în lume puţin mai duhovniceşte, poate vedea multe cusururi la ceilalţi, şi mai deloc virtuţile. Pe cei care cultivă virtutea nu-i poate vedea, deoarece trăiesc în ascuns, dar îi vede pe cei care fac neorânduieli şi îi osândeşte. „Ăsta face aşa, ăla păşeşte aşa, celălalt priveşte aşa…”.

Ştiţi ce am păţit odată? Am plecat cu un cunoscut de-al meu ca să participăm la Sfânta Liturghie la o mănăstire de la Monodendri, aflată la nouă ore distanţă de Koniţa. Când am intrat în biserică, cunoscutul meu s-a dus la strană ca să cânte, iar eu am intrat în strana din spatele psaltului; urmăream de acolo slujba şi psalmodiam încet. La un moment dat a venit o femeie destul de tânără îmbrăcată în negru, s-a aşezat lângă mine şi mă privea continuu. Mă privea şi îşi făcea cruce. Mă privea şi îşi făcea cruce… începusem să mă tulbur. „Măi, spuneam în sinea mea, ce soi de om o fi şi femeia asta? De ce mă priveşte cu atâta neruşinare tocmai în biserică?”. Eu nici pe surorile mele nu le vedeam când treceau pe lângă mine pe drum. Se duceau apoi şi se plângeau mamei mele: „M— am întâlnit cu Arsenie(Numele de botez al Stareţului.), spuneau ele, dar nu mi-a vorbit!”. „Bine, îmi spunea mama, te întâlneşti pe drum cu surorile tale şi nu le vorbeşti?”. „Oare eu mă uit să văd dacă cea care trece pe lângă mine este sora mea? i-am spus eu. Avem o mulţime de rude(Stareţul avea şapte fraţi. în acea vreme cele trei surori mai mari ale lui îşi întemeiaseră deja familie.). N-am altă treabă de făcut?”. Vreau să spun că la astfel de extreme ajungeam. Să treacă pe lângă tine sora ta şi să nu-i vorbeşti! în sfârşit… De îndată ce s-a terminat Sfânta Liturghie, femeia aceasta în negru s-a dus şi 1-a rugat pe preot să-mi spună să merg acasă la ea, deoarece semănăm mult cu fiul ei care fusese ucis în război. Când am ajuns la casa femeii, am văzut fotografia fiului ei. într-adevăr, semănăm de parcă am fi fost fraţi. Sărmana femeie mă privea în biserică şi îşi făcea cruce ca şi cum l-ar fi văzut pe fiul ei. Iar eu îmi spuneam: „De ce mă priveşte femeia asta astfel tocmai în biserică, fără nici o frică de Dumnezeu?”. însă după aceea ştiţi cât de mult m-a schimbat lăuntric această întâmplare? „Ia te uită, mi-am spus, tu să ai astfel de gânduri cum că cine ştie ce fel de femeie este de nu se ruşinează deloc în biserică…, iar ea, sărmana, îşi pierduse copilul şi era îndurerată!”.

Altă dată l-am judecat pe fratele meu care pe atunci era militar. Furierul unităţii îmi trimisese un mesaj: „I-am dat fratelui tău două bidoane cu untdelemn. Ce s-a întâmplat cu ele?”. „Dar el, am spus în sinea mea, aducea acasă soldaţi şi-i găzduiam. Cum de-a făcut asta acum, să ia untdelemn de la armată?”. Şi îndată, plin fiind de indignare, i-am scris fratelui meu o scrisoare. Iar el mi-a răspuns: „Bidoanele să le ceri de la paraclisierul bisericii din vale!”. Acesta trimisese untdelemnul în Koniţa la biserica din vale, fiindcă era săracă. „Bravo, Paisie! mi-am spus atunci. Cealaltă dată ai judecat-o pe acea sărmană, iar acum pe fratele tău. Altă dată să nu mai judeci pe nimeni!”. Vreau să spun că atunci când vedeam că mă înşelam în judecata mea, mă cercetam pe mine însumi: „în cutare situaţie am spus despre celălalt că a acţionat într-un fel, dar lucrurile stăteau altfel. Altă dată am tras o concluzie, dar era greşită”. în felul acesta m-am pus pe mine însumi la punct. „Altă dată, mi-am spus, nu vei mai judeca deloc! S-a terminat! Ai mintea strâmbă şi pe toate le vezi anapoda. Caută să devii un om corect!”. După aceea, când mi se părea ceva strâmb, îmi spuneam: „Cred că altfel stau lucrurile aici, dar eu sunt cel care nu înţeleg bine. Ori de câte ori am pus gândul de–a stânga, m-am înşelat”. Am ajuns să-i îndreptăţesc pe toţi abia când am început să mă scârbesc de mine însumi; pentru ceilalţi găseam întotdeauna circumstanţe atenuante şi numai pe mine mă judecam. Dar dacă omul nu se supraveghează pe sine, pe toate le tratează cu nepăsare, iar apoi la Judecată nu va avea cuvânt de îndreptăţire.

din Patimi şi Virtuţi – Cuv. Paisie Aghiorâtul