„Adevărul“: Părinte, cum este viaţa de călugăr la Mănăstirea Noul Neamţ? Aici, la Chiţcani, păreţi a fi sechestrat printre separatişti.
Aţi fost, totuşi, reţinut acum trei ani. Au mai fost incidente de atunci?
Am zis-o că nu este o chestiune care caracterizează doar regiunea transnistreană. Mi s-a întâmplat să stau şi câte 40 de ore în vama românească, pe când eram student la Timişoara, dar nu vreau să cred că asta reprezintă o Românie întreagă. Dacă e un prost în tură şi face o nedreptate, prefer să-l judec separat. Până la urmă, aici a fost o neînţelegere pentru care şi-au cerut scuze. Oameni suntem şi putem greşi. Mă sunase atunci cineva de la Drepturile Omului să mă întrebe dacă mi s-a încălcat vreun drept. Mi-au fost lezate mai multe, dar pentru că mă arată mai des la televizor nu înseamnă că ar trebui să beneficiez de această protecţie. Sunt oameni mult mai nedreptăţiţi de care ar trebui să se ocupe. Sunt mulţi, sunt mii.
Am asistat la slujba oficiată pe jumătate în limba rusă, deşi am observat că mulţi enoriaşi sunt vorbitori de română. Este asta o influenţă a politicii locale?
Nu e vorba de politică, ci de o chestiune dictată de normalitate. E adevărat că mulţi enoriaşi sunt vorbitori de română, dar majoritatea sunt ruşi. Aşa se întâmplă că statul nu a avut grijă să-i înveţe pe ruşi româna, în schimb românii cunosc rusa. Nu suntem chemaţi să facem cursuri de limbă română, ci să-l slujim pe Dumnezeu. Apostolii învăţau alte limbi sau prin darul Duhului Sfânt vorbeau limba fiecărui popor pentru a propovădui Evanghelia. Noi, cei care am primit această Evanghelie, avem în faţă nişte oameni care au venit să o asculte, aşa că le transmitem slujba în felul în care o pot ei înţelege. Aici trăim în pace şi dragoste. Mulţi ruşi au învăţat tropare în română. Dacă am face aceeaşi ectenie şi în română, şi în slavonă ar însemna să facem două liturghii odată.
Totuşi, în anii ’90, la mănăstirea de la Chiţcani se vindea multă carte românească.
Este o chestiune legată de pacostea de graniţă. La începutul anilor ’90 nu era atât de strict la hotar cu România şi cărţile nu costau atât de mult. Totodată, nu era atâta oprelişte pe carte. Acum mă costă un car de bani să aduc volume din România până în Transnistria: drumul, problemele de la vamă, preţul cărţilor. Între timp, Rusia face carte ieftină, fiind adusă mai uşor şi la Chişinău, şi aici. M-am întors recent de la Bucureşti. Am o înţelegere să pot aduce, în sfârşit, volume şi aici. Acum prin vamă se trece foarte greu. Vameşii moldoveni parcă ar fi obsedaţi. Nu te lasă să treci, în special, cu carte religioasă. Vă declar că nu este o chestiune legată de faptul că ne aflăm în Transnistria. Nici pe malul drept al Nistrului nu avem volume româneşti. Este o problemă de vamă, de interdicţii care presupun mult disconfort omenesc şi sufletesc.
Să înţelegem că din aceleaşi motive nu vă putem găsi cărţile în librăriile din Chişinău?
Exact. Sunt nişte formulare la vameşii moldoveni în care cărţile sunt incluse alături de arme, droguri, substanţe radioactive. Odată mi s-a dat o astfel de hârţoagă pe care a trebuit s-o completez şi să spun ce aveam de gând să fac cu cărţile pe care le transportam. Să ştiţi că se întâmpla după plecarea comuniştilor de la putere. Să mă iertaţi, dar ar trebui să existe un program guvernamental. Nu ar trebui să facă săracul om un drum la Bucureşti pentru zece cărţi. Pentru ce avem un ministru al Culturii şi unul al Educaţiei? Toate nebuniile lumii ajung la noi: ţigări, ciorapi, parfumuri.
Nu este treaba unui călugăr să umble cu torbele cu cărţi pentru cetăţenii acestei ţări. Să se aducă literatură nu numai din România, ci şi din Rusia, şi din China. Avem învăţământ universitar, biblioteci naţionale, aşa că e nevoie de hrană pentru studiu. De ani buni, Guvernul investeşte fonduri în aceleaşi cărţi. Cumpără aceeaşi maculatură care este depozitată la nesfârşit.
În România, cărţile mele sunt difuzate centralizat în toate librăriile. În Moldova e o situaţie aparte, nu există o difuzare bine pusă la punct.
Părinte, suntem în Săptămâna Patimilor. Dincolo de nemâncarea anumitor produse, ştiu moldovenii care e rostul postului?
Am copilărit într-un sat fără biserică. Posturile erau însă ţinute cu stricteţe, în special de femei. Pe atunci, nu ştiam ce este postul pentru că la mine în casă nu s-a vorbit niciodată despre asta. Ţin minte că, pe când aveam vreo şase ani şi mergeam în ospeţie pe la alţi copii, vedeam în casa mare, pe masa acoperită cu muşama sovietică, farfurii cu fasole bătută cu ceapă prăjită deasupra. O imagine de Oscar, care nu-mi iese din cap nici astăzi. Aia îmi părea mie cea mai bună mâncare din lume! Dar dincolo de asta, moldovenii nu ştiu să ierte, asta fiind cea mai importantă şi cea mai grea lucrare. Pun mare preţ pe nemâncarea cărnii, dar trăiesc foarte uşor cu inima împietrită. O vedem între părinţi şi copii, între fraţi. Postesc şi merg la aceeaşi biserică, dar nu-şi vorbesc de 20 de ani. Din acest punct de vedere, moldoveanul n-a înţeles ce înseamnă postul, dar şi credinţa creştină. Până la urmă, e greşit să împărţim creştinismul pe perioade de post şi de dulce. Şi una, şi alta sunt menite să-ţi întregească sufletul.
Apropo, cum sărbătoreaţi Paştele în copilărie, mai ales că aţi mărturisit că tatăl dumneavoastră era ateu?
Mămica vopsea ouă şi cocea pască. Nu ştiam că e o sărbătoare legată de Dumnezeu. Spuneam: „Hristos a Înviat!“, dar nu-mi dădeam seama ce însemna. Pentru mine, Dumnezeu nu exista. În mintea mea de copil era un salut pe care îl folosea tot satul. Nu aveam însă Paşte în sensul de sărbătoare. Nu mergeam la biserică. Prima pască am sfinţit-o pe când aveam vreo 16 ani. Am mers atunci cu băieţii şi cu fetele la Mănăstirea Hârjauca. Nu am intrat în biserică pentru că eram ateu convins. Am lăsat pe altcineva să-mi sfinţească pasca. Nu puteai însă să nu simţi bucuria. De Dumnezeu ştiam că nu are nicio logică, aşa cum spunea ateismul ştiinţific. Hristos era însă special în mintea mea. Citisem Evanghelia pe care o aveam acasă, fiind instrumentul de lucru al tatălui meu. În cazul lui Hristos, argumentele lui nu se potriveau.
A învăţat tatăl dumneavoastră să vă accepte până la urmă?
Nu. A murit acum cinci ani. Nici eu n-am învăţat să-l înţeleg în adevăratul sens. Acum aş şti cum să mă port, dar a decedat mai devreme decât să învăţ eu să-l înţeleg. Mi se părea că ştiu multe, am citit şi am scris multe cărţi. Cea mai mare greşeală a fost atunci când mi s-a părut că aş cunoaşte totul despre el. Să nu ne asumăm atotştiinţa despre un om. Până la urmă, este o taină.
Când aţi decis să vă lepădaţi de lume pentru monahie?
La câteva luni de la prima spovedanie. Pentru prima dată m-am spovedit aici, la Chiţcani. Am venit într-o excursie. Aşa că nu e doar mănăstirea mea de metanie, ci… de tot. Aici am primit prima carte de rugăciuni. Nu ştiam decât Tatăl Nostru. La scurt timp de la prima spovedanie tăticul m-a întrebat: „Nu cumva te-ai legat cu popii? Mătincă umbli pe la biserică. Vezi să nu-mi vii cu vreun nume ca Visarion sau Ilarion“. I-am spus replica pe care o învăţasem: „Cum o fi voia Domnului“. Am vrut să-l tachinez, de fapt. Dar când am rostit aceste cuvinte, m-a fulgerat din cap până în picioare. M-am dat după perete şi numai atât mi-am zis: „Doamne, numai nu asta!“. Am înţeles pe loc care a fost răspunsul. În acea clipă mi-am luat bocancii şi paltonul, iar mămica a început să plângă, spunându-mi: „Tu nu mai vii“.
Atunci l-aţi descoperit pe Dumnezeu?
Pe Dumnezeu l-am descoperit mai devreme. Am avut o experienţă în viaţă… Ştiam că există şi că e atotputernic. După aia s-au cam tulburat lucrurile şi au urmat cinci ani de nebunie care mi-au murdărit dragostea. Nu am avut însă îndoiala că există.
„Aştept să bată gongul şi să o iau de la capăt“
Să fii călugăr presupune lepădare totală de lume şi ascultare. Vă vedem totuşi adesea în public, la lansările de carte şi la televizor.
Sunt un om şi îl iubesc pe Dumnezeu. Îmi port toate rănile, neajunsurile, moştenirile – şi genetice, şi morale, şi de educaţie. Monahismul dintotdeauna a fost văzut ca o bolniţă sufletească. Acesta este un loc în care vin oamenii cu slăbiciunile, greutăţile şi păcatele lor pentru a lupta împreună pentru mântuire. Este un loc al pocăinţei, nu al slavei. Canonul legat de călugărie spune că monahii nu trebuie să devină preoţi pentru că este un lucru de cinste. Din acest motiv, în mănăstirile vechi nu intrau mirenii ca să nu-i smintească pe monahi. Era şi este un loc al luptei.
Câte pot să-ţi vină în această luptă! Numai unul care se privează pe sine de libertăţi, de legăturile cu apropiaţii ştie prin ce trece. Este un zbucium care uneori se manifestă prin stări ce pot fi catalogate ca nebunii. Aceasta este lupta de purificare şi reordonare a simţămintelor şi a gândirii noastre strâmbate de lume.
Până la urmă, nu vreau să fiu un model, vreau ca Dumnezeu să-mi dea chip de pocăinţă. De scris cărţi a trebuit să scriu. M-a îndemnat toată lumea, începând de la vlădici. Nici n-aş putea să nu o fac, ştiind că Dumnezeu mi-a dat acest dar. Aş fi preferat să nu fie nevoie să ies în lumea asta, dar nu-i văd să o facă pe cei care sunt datori. Este foarte grav că monahii organizează lansări de carte şi nu o fac preoţii care au această datorie. Sunt obligaţi prin canon să fie învăţători.
Duceţi o luptă şi acum?
Nu întotdeauna eşti la înălţimea la care ţi-ai dori să fii. Am citit cândva la Sfântul Isaac Sirul că, atunci când eşti căzut, trebuie să faci măcar ceea ce poţi face. Să nu laşi căderea să fie deplină. Asta fac. Îmi place să fiu luptător şi chiar atunci când sunt căzut îmi place să stau cu faţa în sus. Dacă nu mă pot ridica, apuc adversarul măcar de un picior şi mă mai târăsc. Sau măcar să strig: „N-am pierdut!“ Asta fac eu acum. Aştept să mai bată gongul, să mă ridic din nou şi să o iau de la capăt. Am inima plină de nădejde ce vine de la Cel care ne-a făgăduit că ne iubeşte, ne aşteaptă şi şi-a dat viaţa pentru noi. Când îmi amintesc prin ce mi-a fost dat să trec, de unde am venit şi unde am ajuns, îmi dau seama că tot ce se întâmplă cu mine este o minune a lui Dumnezeu. Trag nădejde că şi atunci când sunt în cădere liberă, El îmi este aproape.
Dar cum ar trebui să se comporte un bun creştin în secolul XXI, când are la dispoziţie şi internet, şi televiziuni, aşa ca să ramână aproape de biserică, dar să nu piardă şi trenul modernităţii?
Nu există buni creştini. Există creştini şi e destul. E important să creadă în Hristos nestrămutat şi să ştie că El este dragostea întrupată. Prin nimic nu eşti mai asemenea lui Hristos decât prin dragoste. Această dragoste nu poate fi judecată de tine însuţi, ci de cei din jurul tău. Prin urmare, trebuie să te laşi în permanenţă judecat de ceilalţi şi să fii foarte atent la această judecată. Să ştii că nu ai o altă lucrare decât să te urmăreşti prin ceilalţi. Toate celelalte le poate face oricine, chiar şi diavolul. Aşa cum spune Sfântul Macarie cel Mare: „Tu posteşti, dar el nu mănâncă niciodată. Tu priveghezi, dar el nu doarme niciodată“. Un lucru nu-l poate face – nu poate să ierte, nu poate iubi şi nu se poate smeri. Acesta este însă creştinul şi cel de acum, şi cel de altădată. Vă pare că în vremea apostolilor lumea arăta altfel? Nu. Tot ce arată azi televiziunile se întâmpla în public. Toată mizeria şi pornografia de azi se petrecea pe scenă, în plin văz. Teatrul era o orgie. De fapt, oricând poţi avea toată ispita. Pe de altă parte, să nu uităm că şi pe Hristos îl putem avea oricând. Dacă pentru diavol apăsăm un buton, pe Hristos trebuie doar să-l chemăm.
Părinte, de ce predicile unor preoţi par a fi rupte din discursurile electorale ale politicienilor?
Acest lucru a existat încă de pe vremea când Biserica a fost recunoscută oficial în statul bizantin şi s-a regăsit în toate imperiile lumii. A nu vedea acest lucru înseamnă a suferi de miopie. Biserica este ceva mult mai mult decât ceea ce se vede la prima vedere. Desigur, există şi aceste poale ale Bisericii care uneori se ating de pământ, iar alte ori mai dau şi prin bălţi. A discuta este foarte simplu. În această intersecţie a Bisercii cu politica, cei care se implică în campanii nu se deosebesc cu nimic de agenţii electorali. Problema e ce facem cu întâlnirile de taină ale mai-marilor Bisericii cu politicienii. Acolo este paguba adevărată, nu într-un popă de la ţară care a ieşit şi a spus: „Oameni buni, îi mulţumim deputatului X că ne-a cumpărat ferestre la biserică“. Nu este condamnabil atunci când un preot sărman, ca şi restul satului, este chemat să construiască un sfânt lăcaş, iar un deputat se angajează să îi pună ferestrele, altul – uşa, un al treilea – crucea şi toate acestea în slujba comunităţii. Peste tot în lume statul intervine în construcţia, amenajarea şi întreţinerea bisericii, care este văzută ca o lucrare socială. La noi nu statul intervine, ci anumiţi oameni de stat o fac în nume propriu. Nu e un lucru grav, atât timp cât e o relaţie normală. Cam de ce un om de afaceri ar trebui să aibă o relaţie normală cu un politician, iar un preot care are cheltuieli enorme pentru construcţia bisericii, nu? E altceva că uneori acel preot este atras în lucruri pe care mai apoi le regretă.
Şi întâlnirile de taină?
Ele străbat din declaraţiile patriarhului, mitropolitului, episcopilor. Ele străbat în anumite tensiuni politice pe care le vedem cu toţii şi le înţelegem. De regulă, acestea sunt atât de primitive, încât Biserica nu se poate feri de petele care rămân pe ea. După aceste întâlniri de taină, Biserica arată ca o cămaşă albă pe care cineva a apucat-o cu mâinile pline de unsoare. Asta fac politicienii – lasă grăsimea de pe mâinile lor. În ultimii o sută de ani, preoţii au fost marginalizaţi şi nu au avut o prezenţă socială. Sper că şcolirea preoţilor şi informaţia care circulă astăzi ne va învăţa să avem o decenţă în relaţia cu politicienii.
Dar Episcopul de Bălţi şi Făleşti, Marchel, în ce măsură s-a condus de dogmele creştine atunci când a protestat împotriva controversatei legi antidiscriminare?
Acest tip de reacţii este condamnat în noua societate, care este una de marmeladă. Dacă o scuturi puţin, crapă şi cad din ea bucăţi mari. Confortul pe care şi l-au creat politicienii, bancherii şi alţi oameni care controlează lumea, de a nu se ciocni de revolta maselor, este truda a câtorva secole de manipulare, plătite cu sânge. „Fiţi cuminţi, munciţi de dimineaţă până seara. Opiniile voastre trebuie să fie foarte asemănătoare. Nu vrem cuvinte dure şi agresivitate“, asta vor să ne spună ei. În ce constă agresivitatea? Când spun că nu sunt de acord cu tine sau când, la urma urmei, spun că eşti un prost? Acest limbaj a fost propriu tuturor poeţilor lumii şi este regăsit în retorica marilor oratori greci. Toţi ierarhii, începând cu Pavel şi Petru, au practicat acest tip de discurs. Însuşi Hristos a spus „pui de năpârci“. Păi, dacă ar folosi Episcopul Marchel această sintagmă, ar risca să facă puşcărie. Din punct de vedere social, e foarte limpede treaba. Suntem atât de bine spălaţi pe creier, încât ne place să trăim în această marmeladă. În cazul Episcopului Marchel, a fost o surpriză pentru societate. A ieşit în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi şi-a spus părerea, lucru care nu s-a mai întâmplat în ultima sută de ani. Sigur, există nişte limite şi poţi greşi la un moment dat. Un lucru însă e cert – nu a încălcat nicio lege ca cetăţean, niciun canon şi nicio normă de conduită a Bisericii.
Nu s-a implicat, totuşi, prea mult în politică?
Societatea de astăzi trebuie să se obişnuiască să dea tuturor oamenilor drepturile prevăzute în Constituţie. A spune că preotul nu poate face politică este o discriminare brutală. Preotul nu are chef să facă politică, dar are dreptul. Mitropolitul nu este împiedicat de Constituţie să candideze la funcţia de preşedinte al ţării. Şi gândiţi-vă că ar putea fi ales. De asta se tem politicienii. Cine sunt cei care acuză preoţii că se implică în politică? Tocmai cei care invocă libertăţile omeneşti şi Constituţia. După legea lor, cea după care ne judecă, avem aceste drepturi, noi ne oprim însă după legea noastră. Mă miră cum astfel de replici
nu-şi găsesc răspunsul cuvenit. Pui Constituţia pe masă şi întrebi: „Unde scrie că nu pot face una sau alta?“.
Să înţeleg că aţi susţinut poziţia Episcopului Marchel?
Statul trebuie să facă aşa cum se face peste tot în lume, adică să-şi cunoască grupurile majoritare cu care să aibă un dialog. Nu ştiu de ce un grup de 200 de oameni trebuie să-şi trâmbiţeze peste tot problemele. Aş vrea ca toată lumea să aibă reprezentanţi, aşa ca miniştrii sau parlamentarii să cunoască îndeaproape toate problemele. Trebuie consultaţi ortodocşii, care sunt cei mai numeroşi. Problemele să fie rezolvate la mesele de tratative ca să fie evitate ieşirile în stradă. Vlădica Marchel a făcut-o ca în vremea de odinioară. S-a întâmplat însă aşa că vremea este alta. Nu a venit să discute despre pensii sau salarii, deşi în ţara noastră şi asta e o problemă morală. A ieşit să vorbească despre păcatul homosexualităţii, care încearcă să devină o normalitate. Am susţinut poziţia lui, am şi scris în acest sens. De fapt, îmi exprim opiniile în scris. Am atâţia oameni care citesc, încât nu încap în piaţa din Chişinău şi de asta nu am nevoie să ies la proteste. Peste zece ani voi putea fi judecat pentru ce am pus pe hârtie, nu pentru ce vor inventa alţii.
Această lege a fost o condiţie impusă de instituţiile UE…
Europa este o mare problemă din cauza migraţiilor şi întâlnirilor interculturale, a amalgamului de religii. Noi nu suntem amestecaţi, suntem unitari. Şi ce facem acum? Inventăm religii pe care nu le avem, grupuri minoritare pe care nu le avem. Pentru ce? Ca se ne asemănăm cu Europa sau Statele Unite? Noi imităm acest tip de societate, iar când citim legile ne dăm seama că la noi problema nu e în măsura în care ni se prezintă. Citim: „minoritate sexuală“. Nu o avem. Înseamnă că trebuie făcută, ca să ne aliniem la legile lor. Poporul nostru, în conştiinţa sa, are o viziune armonioasă asupra lumii şi a relaţiilor umane. Să ne întoarcem la normalitate, să nu creăm legi care să ne amintească de căderi şi de suciri ale minţii! O lege apare acolo unde este o problemă, agravarea maximă a unei patimi. La noi e invers, mai întâi facem legea şi după aia încercăm să demonstrăm că avem această problemă. Legea este cuţitul care taie buba. Noi nu avem bubă, am luat cuţitul şi începem să ne scobim.
De două decenii în Moldova sunt două mitropolii, una subordonată Patriarhiei de la Moscova, alta – celei de la Bucureşti. Unde s-ar putea ajunge, dacă e să ne amintim de conflictele iscate între acestea de-a lungul anilor?
Avem suficienţi ani pierduţi încât să putem trage concluzii. În 20 de ani am înţeles că putem discuta, nu să ne luăm la pumni ca nebunii. „Vrem să slujim în limba română“, a fost una dintre tezele puse la baza înfiinţării Mitropoliei Basarabiei. Sună bine. Dar e o problemă când afirmi că dincolo, la Mitropolia Moldovei, se slujeşte în rusă. Este un fals. Cu ce au devenit mai români cei de la Mitropolia Basarabiei? Care e diferenţa dintre un preot care slujeşte la Mitropolia Basarabiei şi altul de la Mitropolia Moldovei? Nu înţeleg de ce trebuia făcută această ruptură cu atâta tam-tam, pornind de la nişte teze care nu au fost verificate de la început şi care între timp au devenit şi mai tăioase. Şi Mitropolia Moldovei a greşit prin felul de a argumenta. S-au adus nişte contraargumente la nişte false argumente prezentate de partea română. Aş fi preferat să nu fi existat aceste injurii de ambele părţi, care sunt o ruşine pentru noi, creştinii. Ciocnirea ortodoxiilor româneşti şi ruseşti nu mai poate sta în picioare. Acum Moscova comunică direct cu Bucureştiul, fără să ne mai întrebe pe noi, cei de la Chişinău. Nu e un secret că România nu mai investeşte în acest proiect. Vedem şi efectele. Prezenţa publică a Mitropolitului Petru nu se face simţită. Nu l-am mai văzut de 15 ani. Acum intrăm în normalitate, să vedem cum va fi rezolvată această problemă canonic.
Există, totuşi, un canon care spune că trebuie să fii supus celor mai mari din Biserica neamului tău. Pornind de la faptul că Mitropolia Moldovei se subordonează Patriarhiei Ruse, reiese că suntem supuşi celui mai mare din alt neam?
Relaţia canonică o avem cu mitropolitul de aici, care este din neamul nostru. Nu aparţinem canonic patriarhului Moscovei. Mitropoliţii, la rândul lor, au o comuniune între ierarhi, care este una onorifică şi care este menită să aducă o claritate, o ordine în Biserica Ortodoxă pe plan mondial. De exemplu, până în 1924 toate mitropoliile de pe pământul românesc s-au supus Constantinopolului. Fiţi de acord că numai din Constantinopol nu suntem, iar patriarhul grec nu e nicidecum mai român decât rusul. Canonic avem o legătură cu mitropolitul. Patriarhul este primul între egali. Dacă mitropolitul comite anumite scăpări, nu e din cauza că e de la Moscova sau Bucureşti, ci pentru că e om. Oricine care e pus în fruntea unei comunităţi cu greu va scăpa să nu admită anumite greşeli. Trebuie să spun că suntem într-o epocă istorică liniştită. În Biserică şi între marile imperii întotdeauna au fost scandaluri foarte mari. Numai un om care nu cunoaşte istoria Bisericii se plânge că avem astăzi probleme şi conflicte între ierarhi.
„Banii strică atunci când te aşezi pe ei şi tot tragi sub tine“
Tot mai mulţi moldoveni se întreabă cum e corect să sărbătorim, pe stil vechi sau pe nou, adică aşa ca în Vest sau ca în Est.
Nu sărbătorim nici ca-n Est, nici ca-n Vest. Sărbătorim aşa cum au făcut-o părinţii noştri. Dacă mâine în Vest sau în Est 1 Mai, 9 mai, 7 octombrie vor deveni sărbători bisericeşti, nu înseamnă că le sărbătorim. Sărbătoriţi aşa cum tăia mama şi tata porcul! Aveţi bucuria deplină şi nu faceţi prilej de dispută chestiile care nu merită discutate pentru că sunt false probleme.
Dar dumneavoastră când sărbătoriţi Crăciunul?
Pe vechi, aşa cum o fac oamenii din această ţară, cei cu care mă întâlnesc şi cu care mă bucur. Şi Hristos a spus: „Cu cei ce se bucură, bucuraţi-vă, cu cei ce plâng, plângeţi“.
Cum să ne explicăm faptul că Moldova, fiind una dintre puţinele ţări care a păstrat cu sfinţenie tradiţia apostolilor şi toate canoanele creştine, este atât de coruptă şi săracă?
Din cauza că Biserica nu se amestecă în politică. Tocmai acesta este argumentul. Pentru că avem nişte lingăi şi nişte vânduţi care conduc ţara. Să nu iasă cumva mitropolitul şi să se amestece când aceştia fac ceea ce fac. Politicienii noştri nu sunt creştini şi nu-şi iubesc ţara, habar nu au că avem principii morale care s-au verificat în timp, că suntem un popor care a supravieţuit atâtor imperii şi atacuri. Din momentul în care statul este condus de oricine, numai nu de cei cu principii, avem roadele pe care le avem.
Dar şi multe feţe bisericeşti locuiesc în adevărate palate şi conduc maşini de lux. Să fi uitat că Isus Hristos a spus „mai lesne va trece cămila prin urechile acului decât un bogat în împărăţia lui Dumnezeu“?
Problema nu e cât de mare e locuinţa preotului, ci cine în afară de el mai intră în acea casă. Dacă este deschisă oamenilor, atunci el înmulţeşte dragostea. Sunt cu totul ferit să judec după mărimea casei sau a capacităţii cilindrice a maşinii. Cunosc preoţi cu maşini şi case care fac multe milostenii. Poate are nevoie de o maşină bună ca să meargă la un om de afaceri. Îmi veţi spune: „Dacă ar merge desculţ, ca apostolii, nu l-ar primi?“ Nu! Pentru că sunt proşti. Îl vor întreba: „De ce eşti desculţ? De ce ai barbă lungă?“ şi aici se termină discuţia. Mi se pare că sunt persoane care îndeplinesc toate condiţiile pentru a fi condamnaţi de ochii necunoscătorului, dar sunt oameni ai lui Hristos care slujesc dragostea. Şi invers. Sunt preoţi săraci, dar care nu reuşesc să cultive dragostea în obştea lor.
Aşa trebuie înţeleasă relaţia noastră cu banii?
Banul este o entitate menită să reglementeze un anumit tip de relaţii interumane. Pot să nu am niciun ban sau un singur ban pe care îl ţin pentru mine. Sunt un sărac din punctul de vedere al celor care au o problemă cu banii preoţilor, în schimb nu pot intra prin urechea acelui ac. Nu trebuie să fim bogaţi în zgârcenia noastră. O biserică de oameni are nevoie de mulţi bani, unul singur ar putea să nu aibă nevoie de bani. O familie nu poate să nu aibă deloc nevoie de bani, ci de atâţia cât să-i asigure o relaţie normală. Sunt familii unde sunt sănătoşi cu toţii, dar sunt familii unde există un bolnav şi ar putea avea nevoie de atâţia bani încât nu câştigă suficient. Atunci toţi membrii se pot cufunda în deznădejde şi disperare încât să se distrugă din cauza lipsei banului. În acest caz, banul este preţul sănătăţii. Aşa trebuie văzut banul. Dacă nu sunt un făcător de minuni ca Apostolul Petru, îi pot da celui bolnav un ban. Dacă nu am bani, nu-l pot ajuta cu nimic. Banii strică atunci când te aşezi pe ei şi începi să-i tot tragi sub tine.
Savatie Baştovoi
Ocupaţie: Ieromonah, scriitor şi editor;
Vârstă: 36 de ani;
Studii: A studiat la Facultatea de Filozofie a Universităţii de Vest din Timişoara;
1998: Este anul când devine frate la Mănăstirea Noul Neamţ.
În 1999 Ştefan Baştovoi a fost tuns în monahism, primind numele de Savatie. Peste un an a fost hirotonit ierodiacon, iar în 2002 – ieromonah. Este fondatorul şi directorul Editurii „Cathisma“ din Bucureşti. Predă iconografia la Seminarul Teologic din Chişinău, cu sediul în Mănăstirea Noul Neamţ. Printre cărţile sale de referinţă sunt „Elefantul promis“, „Iepurii nu mor“, „Nebunul“, „Ortodoxia pentru postmodernişti“, „Între Freud şi Hristos“, „A iubi înseamnă a ierta“, „Audienţă la un demon mut“, „Diavolul este politic corect“, „Fuga spre câmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă“ etc. Savatie Baştovoi a fost printre autorii români care au participat recent la prestigiosul salon de carte de la Paris, unde România a fost ţară invitată de onoare. El a făcut parte din acest grup graţie romanului „Iepurii nu mor“, tradus în franceză în 2011 şi primit bine de criticii din Hexagon.
Moartea Episcopului Dorimedont
L-am întrebat pe ieromonahul Savatie Baştovoi ce crede despre moartea Episcopului de Edineţ şi Briceni, Dorimedont, care a fost stareţ la Mănăstirea Noul Neamţ din Chiţcani timp de opt ani. Dorimedont Cecan a decedat în 2006, în urma unui tragic accident rutier, iar unii nu au întârziat să afirme că ar fi fost un omor la comandă. „Ar fi putut să mai trăiască. Sunt un om foarte slobod la gură pe domeniile pe care le stăpânesc. Or, moartea unui om şi mai ales moartea unui episcop este o zonă închisă, greu de abordat“, ne-a răspus părintele.
