Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru
(Partea a II-a)
Partea a II – a – Care(le) ești în Ceruri…
Origen: „Dumnezeu nu se află într-un anumit loc. Trebuie să avem grijă și să nu ni-l închipuim pe Dumnezeu mărginit de o formă trupească și care ar locui în ceruri; dacă Dumnezeu ar fi mărginit în acest fel, atunci ar însemna că este mai mic decât cerurile care Îl cuprind. Or, dimpotrivă, trebuie să socotim că față de puterea de necuprins a lui Dumnezeu, toate celelalte sunt mărginite. Luate în sensul literar, anumite expresii par să afirme că Dumnezeu se găsește între marginile unui loc, însă aceste expresii trebuie înțelese într-un sens mai larg, respectând natura spirituală a lui Dumnezeu. În acest sens putem da mai multe exemple din Evanghelia lui Ioan:
„Iar înainte de sărbătoarea Paștilor, știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” (Ioan 13, 1);
„Iisus, știind că Tatăl i-a dat Lui toate în mâini și că de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge” (Ioan 13, 3);
„Ați auzit că v-am spus: Mă duc și voi veni la voi. De M-ați iubi, v-ați bucura că Mă duc la Tatăl” (Ioan, 14, 28);
„Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis și nimeni dintre voi nu Mă întreabă: Unde te duci?” (Ioan 16, 5);
Dacă am înțelege aceste cuvinte în sens literar, atunci la fel ar trebui să procedăm și cu următoarele:
„Iisus a răspuns și a zis: Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el.” (Ioan 14, 23)
Aceste cuvinte nu au înțelesul unei deplasări spațiale a Tatălui și a Fiului în sensul că vin la cel care iubește pe Iisus. Ci Cuvântul lui Dumnezeu S-a smerit în demnitatea Sa atunci când a venit la oameni. S-a spus că El va pleca din această lume la Tatăl Său pentru ca noi să-L contemplăm în starea Sa, în plinătatea slavei Sale. Dacă Îl vom lua drept călăuzitor ne va elibera de toate mizeriile noastre. Să se întoarcă deci Cuvântul lui Dumnezeu la Cel care L-a trimis; să părăsească această lume Cuvântul lui Dumnezeu și să meargă la Tatăl Său. La sfârșitul Evangheliei de la Ioan, Iisus spune: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu”. (Ioan 20,17)
Acest cuvânt trebuie înțeles tot în sens tainic; cu o tălmăcire mai înduhovnicită, urcarea Fiului la Tatăl se poate înțelege într-un mod mai corect ca o urcare pe care duhul o săvârșește mai devreme decât trupul. Am explicat aceste cuvinte: Tatăl nostru Care ești în ceruri, pentru a îndepărta concepția simplistă a celor care și L-ar imagina pe Dumnezeu mărginit în ceruri, și pentru a arăta că Dumnezeu nu se găsește într-un loc material (ceea ce ar fi însemnat să spunem că El are un trup și acest trup este divizibil, material și stricăcios). Știm foarte bine că orice trup este divizibil, material și stricăcios. Deci este absolut necesar să se înțeleagă că Dumnezeu are cu totul altă fire decât cea materială.”
Sfântul Teofilact al Bulgariei: „Zicând Care ești în Ceruri, îți arată patria ta și casa părintească, pentru că de vei vrea să ai pe Dumnezeu drept Tată, caută la Ceruri, nu la pământ.” (…) „Iar în Ceruri zicând, nu acolo Îl mărginește (circusmcrie, hotărnicește) pe Dumnezeu, ci pe ascultător îl înalță la Ceruri și îl îndepărtează de cele pământești.”
Natalia Dinu Manoilescu: „După invocația „Tatăl nostru”, Iisus adaugă cuvintele: „Carele ești în Ceruri„. Între această invocație introductivă și relativă, care o explicitează, pare că există o contradicție, un abis de netrecut. Ne adresăm lui Dumnezeu chemându-L „Tată”, numire ce indică o maximă apropiere, o înrudire spirituală, certitudinea că El este pururea cu noi și că veghează asupra noastră. Expresia „Carele ești în Ceruri” accentuează însă celălalt aspect al Dumnezeirii, și anume distanța care o desparte de creaturi. În predica de pe munte, Iisus spusese: „Roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns” (Matei 6, 6), subliniind astfel că Dumnezeu Se află pe veci învăluit într-un mister de nepătruns. În rugăciunea Tatăl nostru se găsesc deci înmănuncheate cele doua fațete ale Divinității: Dumnezeu este Tatăl, Care prin mijlocirea Fiului Său a venit în preajma oamenilor spre a-i mântui, dar tot El este și veșnicul Ascuns și Nerevelat, a Cărui ființă va rămâne pururea inaccesibilă oricărei creaturi. Prima parte a rugăciunii domnești este axată pe nădejdea în venirea împărăției, de aceea cererile care o alcătuiesc sunt orientate eshatologic, vizând definitiva instaurare a acesteia. Mântuitorul va evita sistematic să includă aspirații de ordin egoist în aceasta rugăciune model. Chiar când vor apărea cereri cu caracter mai personal, ele vor avea în vedere numai dobândirea mântuirii, fiind străine de orice năzuință de ordin lumesc.”
Olivier Clement: „„Cerurile”, aici, arată caracterul inaccesibil, abisal al Tatălui, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, hypertheos, spune Dionisie Areopagitul. Te apropii de El sondându-i absența, este așa-numita teologie negativă, de care vorbeam cu puțin înainte: inteligența își măsoară propriile limite, auzind în același timp murmurul, tot mai îndepărtat, al oceanului dumnezeiesc.
Urmează momentul când orice activitate mentală se oprește, omul se reculege și tace, el devine așteptare pură. Trebuie să existe în viața noastră de zi cu zi astfel de momente de înfiorare tăcută. Părinții vorbesc, de exemplu, despre fiorul care pune stăpânire pe om atunci când, ajuns la marginea unei faleze înalte, vede marea desfășurându-se amețitor înaintea lui. Trebuie să știi uneori să te oprești și să asculți liniștea, să te bucuri de ea, să te uimești, să te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniște, acasă, într-o cameră unde ai rămas singur, într-o bisericã deschisă dintr-un oraș mare, la o plimbare în pădure, poate apărea la lectura Evangheliei, pe care trebuie să ne străduim să o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ți merge la suflet, care te pătrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te oprești, într-o așteptare tăcută, uneori împlinită.
Dar de ce tocmai Cerul trebuie să slujească drept simbol pentru transcendență? De bună seamă pentru că azurul profund – mai ales în țările mediteraneene – este dincolo de puterea noastră de cuprindere și în același timp pretutindeni prezent, învăluind totul și pătrunzându-l cu lumina sa. În limbile arhaice divinitatea este desemnată printr-un cuvânt care înseamnă „cer sclipitor”. Trebuie să știi să privești cerul, să te lași inundat de el, purificat până în străfundul sufletului. De ce atâția tineri, care nu merg niciodată la biserică, escaladează aceste locuri înalte, care sunt munții, dacă nu pentru a intra cumva în azur? De ce se duc spre mările meridionale unde apa și cerul se confundă într-o sferă de plenitudine, de un albastru pur?
„A fost regăsită. Ce? Eternitatea. Este marea contopită cu soarele”.
Totuși, revoluția tulburătoare a timpurilor moderne a însemnat descoperirea unui cer gol și nesfârșit, unde nici Dumnezeu, nici omul nu par să-și mai găsească locul. Cerul însuflețit al Psalmilor și al cărții lui Iov a devenit absență întunecată. Nesăbuitul de Nietzsche Îl caută în zadar pe Dumnezeu într-o lume în care pământul o ia razna neluat în seamă, unde nu mai există sus și jos și unde e din ce în ce mai frig. Astfel, emoția dată de azurul sclipitor riscă să se transforme într-un divertisment de vacanță. Altundeva trebuie regăsit cerul divin.
Altundeva? În „inimă”, ne spun asceții. În centrul centrului, în profunzimea cea mai adâncă, unde toată ființa noastră se adună și se deschide într-un abis de lumină: cerul interior, culoare de safir, scria Evagrie Ponticul. Una dintre lucrările noastre zilnice este tocmai aceea de a trezi în noi energiile profunde ale inimii. Obișnuim să trăim în capul și în simțul nostru, cu inima stinsă. Or, numai ea poate fi creuzetul unde se metamorfozează inteligența și dorința, și chiar dacă nu ajungem până la abisul de lumină, de acolo pot țâșni scântei și o tresărire puternică și dulce ne va aprinde inima. Trebuie să regăsim sensul acestei emoții ne-emoționale, al acestui sentiment ne-sentimental, al acestei vibrații liniștite, dar care răscolește întreaga ființă, când ochii se umplu de lacrimi de uimire și recunoștință într-o tandrețe ontologică, o liniște împărtășită, cum spuneam mai înainte. Aceasta nu este numai treaba călugărilor, ci lucrarea smerită a tuturor, și aș adăuga că este și o problemă de cultură. Sfântul Ioan Scãrarul vorbește de acea „cântare profană, care duce la bucuria interioară, la dragostea dumnezeiască, la lacrimile de sfințenie”. Geniul creștinismului este în mod tainic, „filocalic”, iar „filocalie” înseamnă „iubire de frumos” și frumusețea nu trebuie rezervată cultului, ascezei, ea trebuie să strălucească și în cultură.”
Surse bibliografice:
- Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed.Sophia, Buc. 2002;
- Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Ed. Sophia, Buc. 2007;
- Origen, Despre rugăciune, Ed. Herald, Buc. 2006;
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2
- Natalia Dinu Manoilescu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină
- Olivier Clement, Trei rugăciuni – Tâlcuire la Tatăl nostru, Ed. Reîntregirea, Alba- Iulia
Care ești în ceruri…
========================================= VA URMA ===================================================
