Cât de liniştită şi paşnică este plecarea din viaţă a Sfântului Simion. Nu cu frică, nu cu scârbă, dar cu bucurie se desparte de această lume. „Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta…” Eliberându-mă îmi dai odihnă, după munca de pe pământ.
Iar acum zic, să tragem atenţia cât de neobişnuită este moartea la toată lumea. Unii ca Dreptul Simion, cu privire clară, luminoasă, se desparte de cei dragi. Îşi cer iertare, cer rugăciuni, îşi binecuvintează copiii. Primesc Sfintele Cereştile Taine, în pace despărţindu-se de pământul acesta. Alţii, înspăimântaţi, dezorientaţi întâmpină moartea. Ochii lor de parcă ar vedea chinurile din lumea de dincolo de aceea cearcă să se ţină de viaţă cu spaimă privind întunericul ce se întrezăreşte. De ce această divergenţă între moartea oamenilor? Răspunsul este simplu. Unii ca şi Dreptul Simion, deşi păcătoşi şi greşiţi şi ei, nu uită de Hristos, îi poartă chipul cu sfinţenie în sufletele lor, dorind să se unească cu El. De aceea, atunci când trupul se învecheşte iar sufletul doreşte să se descătuşeze de legătura lui, chipul Celui dorit tot mai clar şi mai clar se arată înaintea lor. Un suflet curat, liniştit, smerit nu poate să se teamă de moarte. Claritatea conştiinţei, curăţenia şi gândrile curate, credinţa sinceră în Dumnezeu nu-l pot lăsa pe om nici măcar în ceasul morţii. Aceste sentimente îl stăpânesc, lumina din suflet împrăştie întunericul şi frica de drumul morţii. În momentul când integral te încredinţezi lui Dumnezeu, pur şi simplu dispare. Iar sufletul, blând şi smerit se dă în ultimile valuri ale vieţii acesteia, care îl vor arunca neapărat la malul veşniciei.
Alţii, dimpotrivă. Cu viaţa şi cu faptele lor proprii l-au îndepărtat pe Dumnezeu din sufletele şi din viaţa lor şi atunci când vine moartea, în faţa lor nu stă Hristos, care să-i elibereze. Stă Hristos Judecătorul cel drept şi neînduplecat, straşnic lor şi păcatelor săvârşite de ei. Mai mult ca atât, în faţa lor se ridică toată cartea păcatelor, ca la Judecata de Apoi, stau înaintea conştiinţei lor care îi mustră. Ar dori în aceste clipe să aducă pocăinţă pentru păcatele lor, dar nu pot, deoarece nu au putere, nu le ajunge voinţă pentru că în sufletele lor reci, moarte prin influienţa păcatului nu mai există căldură, nu mai există lacrimi de pocăinţă. De aceea cu frică aşteaptă ceasul morţii.
E crudă moartea păcătosului. Să ne ferească de ea Domnul Dumnezeu. Să ne dea moate cu îngeri de lumină în jurul nostru care să ne ducă la Tatăl Ceresc. Dar pentru aceasta, trebuie aici pe pământ să-L întâmpinăm şi să-L primim în braţele sufletelor noastre pe Hristos, să-L primim în biserica din sufletul nostru. Nu doar pentru o minută sau oră, cum îl primim noi de obicei după ce ne rugăm sau ne împărtăşim, ci pentru totdeauna. Să facem din sufletele noastre Biserica lui Hristos. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
