Duminica a IV-a după Cincizecime
Domnul nostru Iisus Hristos se afla în al doilea an al vieţii Sale publice. Toată lumea îl admira, chiar şi păgânii. Învăţătura Sa, deşi era simplă, era încă luminoasă şi raţională. Puterea Sa era supraomenească. El întindea mâna, rostea un cuvânt şi marea cu vânturile ei îl ascultau. Peştii apelor, lepra frigurilor, paralizia, moartea se supuneau la gestul şi la glasul Său. Dar, mai presus de toate, Iisus era bun, milos către cei în suferinţă, îngăduitor cu cei slabi, milostiv cu cei săraci. Pentru toate acestea poporul Îl numea trimisul lui Dumnezeu – Mesia.
Păgânii îl priveau pe tânărul profet ca pe un om extraordinar, de la care se puteau aştepta minunile cele mai uimitoare. Aşa vedem în Evanghelia de astăzi că un sutaş, un căpitan roman ce staţiona în Capernaum cu oastea sa, apelează în mod public la Iisus, cu gândul să-i vindece sluga care era grav bolnavă. Iată împrejurările acestui episod: Iisus, după ce termină predica de pe munte, se sculă şi trecu prin mijlocul mulţimii urmat de ucenicii Săi şi intră în Capernaum.
Sutaşul acesta, auzind că vine Domnul Hristos în Capernaum şi ştiind câte minuni săvârşise, s-a adresat fruntaşilor poporului evreu, ca să-L roage pe Iisus să-i vindece servitorul. Aceştia au mers la Iisus şi-I ziseră: „Acest om merită să-i faci ce cere, căci el iubeşte neamul nostru şi el a clădit şi sinagoga noastră”.
Iisus plecă împreună cu ei şi, când era aproape de casa sutaşului, acesta îi ieşi înainte şi-I zise: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce; şi celuilalt: vino, şi vine; şi slugii mele: fă aceasta, şi face”. Acest căpitan păgân, cu sinceritate şi îndrăzneală militară, declară că nu se simte vrednic de a primi o personalitate aşa de înaltă în casa sa. Smerenia acestui om era mare, dar şi mai mare era credinţa lui. Din Sf. Evanghelie de astăzi este uşor a cunoaşte fizionomia căpitanului din Capernaum. El este unul din acei păgâni care înţelege cu inima şi adoră pe Dumnezeul lui Israel. Cu banii săi a zidit marea sinagogă din Capernaum, ceea ce dovedeşte că era bogat şi vedem că-şi întrebuinţa bogăţia făcând multe milostenii, fapte rare pe atunci.
Din aceste fapte s-a născut în inima lui bunătatea către oameni. El iubeşte pe sclavul său şi-l îngrijeşte la boală, în acele timpuri când alţi păgâni îi priveau pe sclavi ca pe nişte vite. Sutaşul trebuie să-L fi cunoscut pe Mântuitorul cel puţin din auzite, căci aici, în Capernaum, unde locuia el, Iisus tămăduise pe un îndrăcit, însănătoşise pe soacra lui Petru şi vindecase pe toţi bolnavii din cetate. Lumina lui Hristos, care-i orbise pe iudeii cei pizmaşi, luminase pe credinciosul păgân roman.
El crede în puterea Mântuitorului şi recunoaşte în El pe cel ce deţine puterea dumnezeiască. De aceea, zice cu credinţă şi hotărâre: „Eu nu sunt decât un ofiţer sub stăpânire şi, cu toate acestea, când zic unuia din oamenii mei: vino, el vine. Dar Tu, Doamne, eşti Regele regilor, Împăratul întregului univers; bolile sunt supuse Ţie şi nu ai nevoie să fii de faţă ca să porunceşti. Toată natura de la distanţă Ţi se supune.”
Smerenia acestui sutaş păgân încununează toate virtuţile. El se socoteşte un mare păcătos şi, de aceea, se crede nevrednic a se prezenta în faţa Mântuitorului. Iisus admiră credinţa lui şi-l laudă în public, zicând: „Amin, zic vouă, nici în Israel nu am aflat atâta credinţă.”
Mântuitorul admiră şi laudă credinţa sutaşului pentru ca să înfrunte pe evreii cei îngâmfaţi şi să roşească de ruşine, văzând cum credinţa păgânilor o întrece pe a lor. De aceea, cu această ocazie, El le mai zice: „Şi zic vouă că mulţi, de la răsărit şi de la apus, vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară.”
Iată cum Mântuitorul îi mustră pe necredincioşii evrei de atunci care nu voiau să creadă şi să recunoască că El este Fiul lui Dumnezeu, că El este Mesia cel proorocit de proorocii lor. Un fapt vrednic de luat în seamă este acela că în Noul Testament ofiţerii romani au jucat un rol onorabil. Astfel, pe Golgota, tot un sutaş păgân, mişcat de cele ce se petreceau atunci, când a fost răstignit Iisus, văzând el cum soarele se întunecă, cum se cutremură pământul şi pietrele se despică, cum fulgerele şi trăznetele sfâşie văzduhul, iar morţii din morminte înviază, acest sutaş numit Longhin a strigat plin de credinţă: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”.
În Cezareea Palestinei, cel dintâi păgân care a fost întors la credinţă se Sf. Apostol Petru a fost tot un ofiţer – centurionul Cornelie; despre el se spune că era evlavios, foarte milostiv şi temător de Dumnezeu. Făcea multe milostenii şi se ruga Domnului.
Pe Sf. Ap. Pavel de două ori l-a scăpat de la moarte un general numit Lisias şi tot un căpitan păgân i-a scăpat viaţa când călătorea spre Italia, de aceea şi consemnează el, zicând: „Am auzit şi pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia de astăzi cum a lăudat credinţa sutaşului. El, dacă nu ar fi avut credinţă, smerenie şi fapte bune, sluga lui care era grav bolnavă nu ar fi fost tămăduită. De aceea, credinţa este o virtute din cele mai mari, fără de care nu se poate mântui nimeni”.
Prin credinţă ne facem fii ai Împărăţiei cerului, prin credinţă facem faptele cele bune, cele sufleteşti şi trupeşti. Credinţa ne face să iubim pe vrăjmaşii noştri; credinţa ne face să urâm plăcerile lumeşti; credinţa ne face să ne rugăm lui Dumnezeu în suferinţe, să răbdăm lipsuri şi să alegem viaţa înfrânată. Credinţa ne face să spunem şi altora despre Dumnezeu, despre viaţa veşnică şi despre osândirea păcătoşilor în iad. Credinţa ne învaţă să fim smeriţi, să fugim de slava deşartă, să fugim de oamenii gâlcevitori, invidioşi şi vicioşi. Credinţa ne face să ne iubim unii pe alţii, să avem o viaţă înfrânată, o pocăinţă sinceră cu lepădare de sine.
Noi, prin vechimea credinţei noastre, prin nenumăratele binefaceri primite de la Dumnezeu, ne putem numi cu adevărat fiii Împărăţiei, dar să vedem dacă şi viaţa şi faptele noastre sunt la înălţimea credinţei pe care o moştenim. Să vedem dacă viaţa noastră se potriveşte cu viaţa înaintaşilor noştri şi dacă, nu cumva, ne asemănăm şi noi cu poporul evreu din vremea Mântuitorului pe care l-a mustrat cu aspre cuvinte chiar în faţa sutaşului păgân atunci când a zis: „.. iar ei, fiii Împărăţiei, vor fi goniţi în întunericul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.
Poporul cel ales până la Mântuitorul a fost poporul evreu. De la Mântuitorul încoace, Dumnezeu nu mai ţine seamă din ce neam face parte un creştin adevărat. Toată creştinătatea botezată în numele Sf. Treimi, toată turma creştină de pe întregul pământ se numeşte Noul Israel, poporul cel ales al lui Dumnezeu.
Sunt mulţi însă care se laudă că au credinţă, dar faptele lor îi dovedesc că sunt mincinoşi, fiindcă credinţa fără fapte bune este moartă, după cum trupul fără suflet este mort. Sufletul credinţei sunt faptele. Pe creştin îl cunoaştem că are credinţă după fapte, aşa cum cunoaştem pomul după roade. Credinţa este pomul cu crengile lui, iar faptele sunt roadele. Aşa cum un om nu se mulţumeşte de la un pom numai cu frunze şi umbră, nici Dumnezeu nu se mulţumeşte cu creştinul fără fapte bune.
Faptele bune ale credinţei sunt multe, dar mai principale sunt acestea:
– mergerea la biserică în duminici şi sărbători (să se stea în biserică la slujba Sf. Liturghii cel puţin aceste 2-3 ore, de la 9 la 12, şi să se ia parte la această jertfă a Domnului Hristos;
– spovedania şi împărtăşania, păzirea posturilor, rugăciuni şi milostenii;
– să crezi şi să te foloseşti de cele 7 taine ale Bisericii;
– să spui şi altuia de Domnul Hristos, să cinsteşti sfinţii cu prinoase, să cinsteşti sfintele icoane şi să le ai în casă
– să ajuţi biserica cu tot ce are ea nevoie, să cinsteşti persoanele bisericeşti şi să-ţi faci semnul Sf. Cruci drept, pe faţă.
Luaţi seama, să ştiţi toate acestea, ca să nu se ostenească cineva în zadar. Cel care nu îndeplineşte aceste fapte nu se poate spune că are credinţă. Când pronunţăm cuvântul acesta – credinţă – să ne gândim că de el sunt legate toate aceste fapte ale credinţei.
Creştinul trebuie să mai ia parte şi la masluri, să se spovedească şi să se împărtăşească, căci dacă nu face aceste fapte, nici celelalte rugăciuni nu-i sunt primite. Credinţă, spun în gura mare că au şi sectanţii şi toţi rătăciţii care s-au lepădat de Biserică, de Sf. Taine şi de preoţie, dar nu au aceste fapte bune, aceste fapte ale dreptei credinţe.
Sf. Scriptură spune şi mai lămurit: „Credinţă au şi diavolii şi se înfioră”. Oare nu ştiu ei cine i-a făcut? Desigur, dar faptele lor sunt drăceşti, rele şi nu vor să aibă smerenie să se întoarcă la Dumnezeu şi să recunoască greşeala. Păcatele împotriva credinţei sunt mai multe, dar cele mai însemnate sunt acestea:
Primul păcat: tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu sau necredinţa totală. Acesta este cel mai greu păcat şi cad în el cei ce duc o viaţă stricată, desfrânată, precum şi cei ce se încred în cărţile cu conţinut imoral, în romane şi reviste pornografice.
Al doilea păcat este credinţa falsă sau greşită, cum o au popoarele cu religii deosebite ca: budiştii, mahomedanii, evreii şi mulţi alţii care nu cred în Domnul Hristos şi care au rămas tot în păgânism.
Al treilea păcat împotriva dreptei credinţe este indiferentismul, adică indiferenţa sau nepăsarea omului faţă de problemele credinţei.
Al patrulea păcat este scepticismul sau îndoiala în materie de credinţă. Aceasta este o boală sau o trândăvie sufletească ce nu îngăduie celui atins de ea să ia hotărâri temeinice faţă de credinţă. Cei atinşi de acest păcat au credinţă, cred în Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu vor să se supună legii lui Dumnezeu.
Al cincilea păcat este apostazia sau lepădarea de credinţa ortodoxă şi trecerea la altă religie. Acest păcat este foarte mare pentru că omul leapădă adevărul luminii depline şi îmbrăţişează întunericul minciunii şi al rătăcirii.
Al şaselea păcat este schisma sau dezbinarea, adică nerecunoaşterea autorităţii bisericeşti.
Al şaptelea păcat este erezia sau abaterea de la unul sau mai multe din adevărurile credinţei creştine. Ereziile au produs mari tulburări în viaţa Bisericii.
Al optulea păcat este bigotismul, adică credinţă tare, dar neluminată, care pune preţ pe forme şi pe lucruri secundare şi neglijează fondul şi lucrurile principale. Aşa sunt unele persoane care învaţă multe neorânduieli în viaţa Bisericii.
Al nouălea păcat este fariseismul sau ipocrizia, făţărnicia; adică acei oameni care au credinţă doar în aparenţă.
Al zecelea păcat sunt superstiţiile, adică credinţă şi practici care nu au nici o bază raţională. Ca de exemplu: mulţi cred că le merge rău dacă au plecat din casă şi au călcat cu piciorul stâng, întâi; ori, dacă au uitat ceva şi s-au întors înapoi; dacă le-a ieşit cineva în cale cu un vas de apă gol; dacă le-a ieşit preotul în cale; sau, cum cred unele femei, că e păcat să lucreze joile după Paşti, marţile după Rusalii şi alte obiceiuri păgâneşti.
Al unsprezecelea păcat împotriva credinţe adevărate este ocultismul; adică magia, vrăjitoria, necromaţia, ghicitul în palmă, în cafea şi multe altele.
Acestea toate sunt păcate împotriva credinţei adevărate. De aceea, să luăm aminte să nu ni se pară lucru de glumă, că diavolul a întins multe curse celui ce vrea să creadă drept, ca să nu se poată mântui şi să cadă într-una din aceste curse. Iată de ce creştinilor noştri de astăzi nu le ascultă Dumnezeu rugăciunile. Pentru că, mai întâi, se târăsc în fel de fel de rătăciri şi n-au credinţă întemeiată în Dumnezeul minunilor, Dumnezeul creştinilor – Iisus Hristos – aşa cum a avut-o sutaşul din Evanghelia de astăzi.
El a crezut temeinic în Mântuitorul Iisus Hristos că va putea să-i facă sluga sănătoasă. El a venit cu smerenie, deşi era o personalitate pământească, şi nu s-a socotit vrednic să intre Iisus în casa lui şi, chiar mai mult, nici n-a îndrăznit să dea ochii cu El. El a avut fapte, dar ce fapte mari! Căci făcuse o biserică în cinstea lui Dumnezeu, unde mergeau evreii şi se închinau, iar cât priveşte credinţa lui, am văzut cum chiar Mântuitorul s-a mirat.
Creştinii noştri de astăzi, foarte mulţi din cei ce se bat cu pumnul în piept că se duc pe la biserici şi că sunt credincioşi, când li se întâmplă vreo nenorocire sau boală aleargă mai întâi la vrăjitoare, se mânjesc cu vrăji diavoleşti din tălpi până în creştet, spurcând atât trupul cât şi sufletul, arvunindu-le pe amândouă pentru iad. După ce fac toate acestea, vin apoi pe la biserică, zicând: „Să o mai luăm şi prin slujbe”.
Ajungând la biserică, în loc să întrebe preoţii şi oamenii bisericii ce trebuie să facă, se lasă iarăşi înşelaţi de diavol, căci le iese înainte (până şi aici) câte o babă fără frică de Dumnezeu şi-i pun la cale să aprindă lumânările cu vârful în jos în sfeşnic, să meargă pe la 9 biserici şi să pună numele duşmanilor în pomelnicul de morţi şi o mulţime de astfel de învăţături greşite, încărcându-se de păcate.
Mare greşeală fac, şi cei ce învaţă aşa, şi cei ce ascultă, fiindcă rugăciunea acestora se face spre păcat. Pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie şi noi să îndeplinim unele condiţii, şi anume:
Întâi, rugăciunea să izvorască din credinţă neclintită.
Al doilea, să fie făcută cu inimă smerită, nu cu mândrie ca fariseul.
Al treilea, să nu cerem lucruri nedrepte sau vătămătoare altora.
Al patrulea, rugăciunea să fie stăruitoare, ca a femeii din parabola judecătorului nedrept.
Al cincilea, rugăciunile şi darurile nu sunt primite, să se ştie, acelora care poartă supărare, duşmănie şi nu pot ierta.
Al şaselea, să se ştie că rugăciunile nu sunt primite celor necununaţi la biserică, cu binecuvântarea religioasă de către preot, fie chiar şi acasă. Cei ce nu au cununie religioasă trăiesc în desfrânare şi păcatul acesta este egal cu idolatria. Acestora nu le sunt primite nimic din ce fac până nu se cunună religios; nici postul, nici rugăciunea, nici ajunarea, nici lumânarea sau coliva.
Al şaptelea, nu sunt primite rugăciunile părinţilor pentru copiii care au murit în vreuna din religiile rătăcite şi nici copiii nu pot face ceva pentru părinţii care au murit rătăciţi în vreuna din secte, lepădându-se de Biserică, de preot, de Sf. Taine, de sfintele icoane.
Al optulea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care se roagă cu capul descoperit, vopsite, fardate, cu fustele scurte, cu pantaloni, parfumate, înzorzonate; toate acestea se roagă cu mândrie şi sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. D asemenea, nu sunt primite rugăciunile acelor femei care vin cu îndrăzneală să se roage la icoanele din faţa Sf. Altar, în faţa sfintelor uşi împărăteşti, fiindcă se fac o mare sminteală bărbaţilor.
Al nouălea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care şi-au spurcat bărbaţii, punându-le în mâncare sau băutură fel de fel de spurcăciuni de la vrăjitoare şi descântătoare. Acea femeie care a făcut aşa să nu creadă că mai poate trăi în casă cu un asemenea om spurcat. Să nu se gândească că mai are vreo iertare fără spovedanie sinceră şi, mai ales, fără vreun canon mare şi serios pe care să-l facă cu lacrimi toată viaţa. Dacă a apucat moartea acest suflet cu aşa păcate grele, îl aşteaptă plângerea şi scrâşnirea dinţilor în întunericul cel mai dinafară, cum a spus Domnul Hristos în Sf. Evanghelie de astăzi. Acea femeie care face astfel nu este o creştină, nici păgână nu se mai numeşte şi nici chiar animal, căci animalele nu fac aşa ceva.
Ce înşelăciune grozavă este în lumea aceasta, fraţi creştini! Cum se mai străduieşte omul, din toate puterile, să strângă, să aibă mult, să-şi împodobească trupul cu fel de fel de îmbrăcăminte scumpă şi modernă, să se distreze prin chefuri şi păcate. Mulţi şi-au vândut sufletul diavolului numai ca să poată câştiga aceste lucruri trecătoare. O tânără vândută demonului a făcut aceasta ca să se mărite cu cine vrea, să facă ce vrea în lumea aceasta, să fie bogată dar, nu mai poate scăpa de duhul necurat şi nu numai de el, ci de o droaie de duhuri necurate, şi acum plânge că nu ştie ce să facă, de luni de zile nu mai poate dormi.
Iată lume înşelată de duhuri necurate, pentru lucruri trecătoare! Sufletul este lăsat în părăsire; el, care este cel mai scump, este ca un om necuviincios, bolnav şi paralitic, ca sluga sutaşului care zăcea spre moarte. Sufletul este înfometat şi însetat pentru că el caută altceva, o hrană şi o băutură sfântă care este Cuvântul lui Dumnezeu şi, dacă nu găseşte această hrană, se îmbolnăveşte, suferă şi moare. Totuşi, această hrană mântuitoare există, ea se găseşte în Sf. Biserică, dar oamenii sunt aşa de întunecaţi, aşa de rătăciţi şi cu mintea împărţită, că parcă nu aud, nu văd, nu simt să vină în locaşul Domnului să se hrănească.
Îmi aduc aminte de o veche istorioară de unde putem trage o frumoasă învăţătură. Se spune că doi călători, rătăcind printr-o pustietate, ajunseră în primejdia de a muri de foame şi de sete. Deodată, în zare, se iveşte un pom înalt cu umbră deasă. Când ajung lângă el bieţii călători, cu bucurie observară că au găsit o traistă de la alţi călători şi, plini de bucurie, nădăjduiau că vor găsi în ea ceva de mâncare. Au desfăcut în grabă traista, dar, vai, în ea nu găsiră decât aur, iar aurul acela nu putea să le astâmpere foamea şi setea. Puţin mai departe de ei se găsea un izvor cu apă limpede, dar ei, neştiind, şi fiind fără putere, au murit acolo lângă traista cu aur.
Aşa se întâmplă şi cu noi în pustiul acestei lumi. Lumea aceasta nu are nici o hrană pentru suflet, e un pustiu fără apă, fără pâine sufletească. Vai, câte suflete mor de foame şi de sete lângă bogăţiile şi averile lumii acesteia trecătoare. Ei nu cunosc izvorul acesta limpede care este Sf. Biserică. Ei nu au credinţă şi nu pot să se adape şi să se hrănească în Casa lui Dumnezeu, mor de foame lângă traista cu bani. Bani sunt destui, dar sufletul e pustiu şi, dacă nu se întorc la Dumnezeu, vor pieri în blestem dumnezeiesc.
Să ne silim cu toţii să reparăm trecutul nostru, să avem o credinţă vie în Dumnezeul cerului şi al pământului, că sfânt este Domnul Dumnezeul nostru şi sfinţi trebuie să fim şi noi, să nu zicem ca necredincioşii, că de ce mergi aşa des la biserică, că doar nu ai să te faci sfânt?! Sfinţi trebuie să ne facem, căci dacă vrem să locuim şi noi cu sfinţii, sfinţi trebuie să ne facem. Cine vrea să locuiască cu demonii în iad, să trăiască în păcate, să se întineze mereu, că la ei vor ajunge.
Să trăim în sfinţenie, fraţi creştini, şi în viaţă curată. Să ne lepădăm de toate păcatele care ne spurcă sufletul şi trupul. Astăzi este ziua când trebuie să ne hotărâm, până când nu e prea târziu, căci dacă ne va apuca moartea în păcate grele ne va trimite şi pe noi în plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi, acolo, în zadar vom striga să ne miluiască Dumnezeu. Atunci vor blestema părinţii pe copii, căci şi-au pierdut sufletul pentru ei alergând să le agonisească fericirea pe pământ.
Atunci vor blestema copiii pe părinţi şi vor scrâşni cu dinţii asupra lor, zicându-le: „Blestemaţi să fiţi voi, părinţilor, că nu ne-aţi arătat calea cea dreaptă a credinţei şi ne-aţi lăsat să ne tăvălim în noroiul plăcerilor păcătoase; nu ne-aţi învăţat credinţa, să mergem şi noi la biserică, să ne spovedim, nu ne-aţi sfătuit pe noi să ne cununăm, nu ne-aţi spus cât de greu este păcatul avorturilor, iar acum să ne chinuim aici în veci”.
Atunci vor scrâşni cu dinţii soţiile împotriva soţilor şi vor zice: „Blestemaţi să fiţi voi, că ne-aţi pus la cale să ne omorâm copilaşii în pântece şi ne-aţi împiedicat să mergem la biserică, nu ne-aţi dat voie să postim, să ne spovedim, să ne îndreptăm”. Aşa se vor chinui, vor plânge şi se vor tângui în întunericul cel groaznic împreună cu diavolul şi cu toţi cei înşelaţi de ei în vecii vecilor. Să scuturăm solzii cei negri de pe ochi şi să ne întoarcem la Dumnezeu, acum cât mai e timp, strigând cu pocăinţă şi cu smerenie ca să luăm iertare.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai venit în lume să vindeci toată boala şi neputinţa, zi Tu un cuvânt dumnezeiesc acestor suflete ce s-au adunat aici în Sfântă Casa Ta, fă, Dumnezeul cerului, să se tămăduiască toţi de bolile cele sufleteşti şi trupeşti.
Deschide ochii sufletelor celor ce Te caută pe Tine şi care au venit aici şi ajută-ne la toţi ca, în ziua cea de apoi, să ne odihnim şi noi în sfântă Împărăţia Ta cu toţi aleşii Tăi cei din veac. Amin.
Părintele Visarion Iugulescu
