Femeia între curăţie şi curăţire
Este femeia în curăţie în perioada curăţirii? Cred că la această problemă nu s-ar necesita un răspuns ci ar fi bine să fie lăsat fiecare să-şi rezolvi problema aşa cum şi eu la rândul meu am rezolvat-o pe vremea când era pentru mine o problemă şi anume rugându-l pe pe bunul Dumnezeu să mă lumineze. Important este să ne mântuim, să creştem în iubire, să ascultăm de Domnul şi să ne curăţim sufletul de păcate şi de porniri păcătoase ca să intrăm mereu în Bucuria Domnului nostru. Cred că aceasta ar trebi să ne fie preocuparea de bază! Restul sunt furtuni de apă în pahare!
Iar în ce priveste perioada de după naştere este o absurditate din partea credincioşilor. Deoarece ei nu pot percepe lucrurile aşa cum sunt, ci le complică! Biblia spune clar că femeia se mântuieşte prin naşterea de prunci. Dacă femeia a născut un prunc, mai este ea necurată? Prin acea necurăţie se înţelege cantitatea enorma de sânge care este eliminată. Şi medical este recomandat ca în acea luna după naştere femeia să nu facă mari eforturi, să nu pornească la drumeţii lungi! Însă oamenii prin slaba lor credinţă au asociat aceasta „necurăţie” a femeii cu „necurăţia” generală a omului! Nu poţi opri dragostea mamei, care a dat naştere pruncului. Şi este şi un păcat să opreşti aşa ceva! Femeia prin chinurile naşterii îşi curăţă păcatele, iar daca este necurată, nu pentru Domnul, ci pentru oameni, deoarece în cer s-a făcut bucurie mare de naşterea acelui prunc! În zilele noastre sunt din ce în ce tot mai multe obiceiuri care încearca să intre sub acoperământul divin(biserica) pentru a-şi căpăta tărie cuvintelor spuse. Şi noi, preoţii, trebuie să fim cu luare aminte la aceste obiceiuri, să le cercetăm de sunt de la oameni sau de la Dumnezeu. Şi acest lucru îl putem face uşor, pentru că avem pe Părinţii Bisericeşti care au dezbătut şi această problema, însă nu numai!
Este femeia necurată în acea perioadă? Trupeşte, este, dacă nu se spală. Şi, să mă iertaţi, este şi în afara acestei perioade dacă se murdăreşte efectiv cu farduri sau parfumuri agresive. Duhovniceşte, este numai dacă este nespovedită sau muncită de gânduri şi duhuri rele. Ritualic, este în funcţie de regulile prevăzute în cărţile de cult, reguli pe care adevăraţii Păstori şi Duhovnicii noştri nu le-au aplicat niciodată „orbeşte”, ci le-au folosit, aşa cum au şi fost lăsate de Duhul Sfânt, ca nişte repere ajutătoare pe Cale, cu rolul de a conduce voia răzvrătită a omului spre ascultarea iubitoare de Dumnezeu.
Nu cred că este de cuviinţă de stat la uşa bisericii şi de anchetat femeile care vin, dacă sunt curate sau nu şi nici nu riscăm să ne pomenim într-o zi singuri la Sfânta Liturghie! Căci în zilele noastre mai multe femei sunt în biserică decât barbaţi! Şi oare unde sunt bărbaţii! Oare nu sunt ei mai necuraţi decât femeile! Femeile au avut mereu sufletul mai deschis spre Domnul şi mereu au fost alături de Domnul! Dacă vom privi Sfânta Scriptura vom vedea că şi Domnul nu a ocolit aceasta necurăţie a femeii ci a şi vindecat astfel de boli.
Pentru a înţelege mai bine această problemă a necurăţiei femeii în perioada menstruaţiei se cuvine de acordat o mică atenţie canoanelor.
Pentru că fundamentul învăţăturii ortodoxe îl reprezintă canoanele Sfinţilor Părinţi şi ale sinoadelor ecumenice, iată puţinele canoane care vorbesc despre această controversată problemă:
Canonul 2 al Sf. Dionisie al Alexandriei (+264)
„Iar în privinţa femeilor, care au curăţirea lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele aşa, să intre în casa lui Dumnezeu, socotesc că şi a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele fiind credincioase şi cucernice n-ar îndrăzni aflându-se aşa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de Trupul şi de Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea curgerea sângelui de 12 ani, nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, şi a se ruga spre a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat şi cu sufletul şi cu trupul, se va opri de a se apropia de cele sfinte, şi de Sfintele Sfinţilor.”
Canonul 28 al Sf. Ioan Postitorul
„Femeile cele cu scurgeri de sânge obişnuite lor, să nu se atingă de cele sfinte până în a şaptea zi, dispune canonul 2 al Sf. Dionisie ca şi al 7-lea al lui Timotei. Acestea porunceşte pe legea veche, ba nici să se împreuneze cu bărbaţii, care să se întâmple ca din acestea să se nască slabi, bolnavi cei zămisliţi atunci. De aceea şi dumnezeiescul Moise a ucis pe tatăl copilului celui lepros, deoarece din cauza neînfrânării lui n-a aşteptat curăţirea femeii. Iar ceea ce se va necinsti în timpul necurăţiei sale şi se va atinge de dumnezeieştile taine, poruncesc a fi neîmpărtăşiţi 40 de zile.”
(Pentru clarificări iată şi conţinutul canonului al 7-lea al Sf. Timotei al Alexandriei (+385), canon care nu se referă la intrarea femeii în biserică în perioada ciclului menstrual, ci la împărtăşirea femeii cu Trupul şi Sângele Domnului în această perioadă: „Întrebare: Dacă o femeie va şti că are cele obişnuite femeilor, se cuvine a se apropia de Taine în ziua aceea, ori nu? Răspuns: Nu se cuvine până ce se va curăţi.”)
Canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare (+373)
„Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic şi necurat; că după cum zice Apostolul, „ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc” (II Corinteni 2,15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, şi pe cei mai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura, şi opreşte pe fraţi de la străduinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru şi să întărim mintea celor mai simpli. „Toate sunt curate celor curaţi, iar celor necuraţi şi conştiinţa şi toate le sunt spurcate” (Tit 1, 15). Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci fiind el stricăciune şi pieire, stârneşte gânduri la aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire, căci precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecării, care trebuiesc înlăturate. Căci, spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat, sau necurăţie, are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări, şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat! „Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, după Faptele dumnezeieşti ale Apostolilor (17, 28-29), apoi nimic necurat nu avem în noi”; fiindcă numai atunci ne spurcăm, când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firei, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim şi pe aceasta. Însă fiindcă cei ce vreau să grăiască împotriva celor ce se numesc drepte, sau mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu, se referă şi la cuvântul evanghelic, după care „nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies”, trebuie să se mustre şi această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă înainte de toate, nefiind întăriţi, în neştiinţa lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este aşa: Fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, însuşi Domnul, dezlegând neştiinţa lor, adică dând în vileag eroarea lor zice că: „Nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: şi de unde ies? şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo sunt visteriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate. Iar Apostolul învăţând mai pe scurt despre aceasta zice: „Mâncarea nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 8, 18). Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat; se poate că şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii, şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canalelor de sămânţă este aceea. Aşadar, ce fel de păcat este în faţa lui Dumnezeu, o bătrânule prea iubitor de Dumnezeu, când însuşi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri?…”
Putem observa deci că foarte clar se spune că femeia să nu primească Sfânta Împărtăşanie în perioada menstruaţiei. Numai dacă se află cineva pe patul de moarte, nu se mai ţine cont de asta şi se poate împărtăşi.
Cealaltă problemă, dacă să meargă sau nu la biserică femeia în perioada menstruaţiei, nu este clarificată. Clar se spune doar că femeia să nu se atingă de sfinţenii. Adică să nu se atingă de cruce, icoane, anafură, apă sfinţită etc.. Ba chiar Sf. Atanasie cel Mare este şi mai îngăduitor şi consideră scurgerile cele fireşti ca neavând nici un fel de păcat şi nici un fel de necurăţie, iar concepţiile că aceste scurgeri ar fi păcătoase şi depărtarea de biserică pe seama lor, le pune pe seama diavolului.
Revenind în vremurile noastre, cei mai mulţi duhovnici spun că aceste canoane opresc intrarea femeii în biserică întocmai cum era în Vechiul Testament.
Pentru a înţelege, să detaliem cu era în Legea lui Moise.
Iată ce se spune în Levitic: „De va avea femeia curgere de sânge, care curge din trupul său, trebuie să stea şapte zile pentru curăţirea sa… Dacă femeii îi va curge sânge mai multe zile şi nu în timpul regulii ei, sau dacă ea are curgere mai mult decât timpul regulii ei obişnuite, atunci în tot timpul curgerii necurăţiei ei va fi necurată, ca şi în timpul regulii ei.” (Levitic 15; 19, 25).
Vechiul Testament însă mai avea şi alta învăţătură referitoare la curăţie şi necurăţie, aceea despre mâncărurile curate şi necurate (Levitic cap. al 11-lea şi Deuteronom cap. al 14-lea). Parintele Ilie Cleopa în cartea „Despre credinţa ortodoxă” spune că în Legea Nouă, nu mai avem poruncile Legii vechi deoarece nici Avraam n-a primit îndreptarea prin împlinirea faptelor poruncite de Lege (tăierea împrejur, sâmbăta, jertfele, mâncărurile curate ş.a.), ci numai prin credinţa în Hristos (Romani 4, 9). „Căci dacă dreptatea vine prin Lege (Legea cea veche) atunci Hristos a murit în zadar” (Galateni 2, 16-21). Legea Veche „…ne-a fost călăuza spre Hristos pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză” (Galateni 2, 24-25).
Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat cele menţionate de Sf. Atanasie cel Mare, că necurăţia omului nu vine din afară (de la anumite mâncăruri), ci din lăuntrul lui, din inimă, căci zice: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om… Nu înţelegeţi ca tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om…” (Matei, 15, 11, 17-20).
Sfinţii Apostoli au urmat învăţăturii Mântuitorului şi în această privinţă. Lovindu-se direct de problema mâncărurilor curate şi necurate, când s-au adunat în Ierusalim la primul Sinod, spre a stabili dacă legea lui Moise este obligatorie şi pentru neamuri (adică pentru oamenii de altă naţionalitate decât evreii), au hotărât că Legea Vechiului Testament este o sarcină nefolositoare, „un jug” prea greu (Fapte 15, 10) şi de aceea nu mai trebuie pusă asupra creştinilor. Pentru aceasta, dintre toate poruncile, aşezămintele, legile, legămintele şi semnele veşnice ale Vechiului Testament, au stabilit ca obligatorii următoarele: 1) ferirea de desfrânare; 2) de cele jertfite idolilor; 3) de mâncarea dobitoacelor sugrumate şi 4) de sânge (Fapte, 15, 20-29). La acest Sinod Apostolic, Sfântul Apostol Petru, care avusese o vedenie în care Dumnezeu îl îndemnase să mănânce din animalele pe care – după Legile Testamentului Vechi – el însuşi le numise „spurcate” (Fapte, 10, 10-16), a luat cuvântul şi a susţinut – încredinţat fiind, în urma vedeniei ce i s-a arătat – că poruncile din Vechiul Testament, între care se aflau si cele privitoare la mâncăruri, nu mai trebuie ţinute în Testamentul cel Nou (Fapte, 15, 7-11).
Aşa se face deci că această învăţătură din Legea lui Moise, cum că femeia este necurată când are menstruaţie, este posibil să nu mai fie valabilă în Noul Testament. Nicăieri însă nu găsim menţionat clar dacă mai e valabilă sau nu, aşa cum găsim despre mâncărurile curate şi necurate. Cel mai bine ar fi fost sa ne fie prezentată în detaliu de către Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice, dar fiind o problemă cam delicată şi de care Sfinţii Părinţi nu s-au lovit în mod direct, nu s-a luat în discuţie. Aşa se face că ea a rămas confuză.
În concluzie, nu rămâne decât ca fiecare să-şi întrebe duhovnicul la Spovedanie dacă poate sau nu să intre în biserică pe perioada menstruaţiei, şi să asculte sfatul lui, deoarece asemenea tuturor Sfintelor Taine, şi prin Spovedanie lucrează Duhului Sfânt şi îl inspiră pe duhovnic ca să dea sfatul cel bun.
Canonul 2 al Sf. Dionisie al Alexandriei (+264)
„Iar în privinţa femeilor, care au curăţirea lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele aşa, să intre în casa lui Dumnezeu, socotesc că şi a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele fiind credincioase şi cucernice n-ar îndrăzni aflându-se aşa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de Trupul şi de Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea curgerea sângelui de 12 ani, nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, şi a se ruga spre a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat şi cu sufletul şi cu trupul, se va opri de a se apropia de cele sfinte, şi de Sfintele Sfinţilor.”
Canonul 28 al Sf. Ioan Postitorul
„Femeile cele cu scurgeri de sânge obişnuite lor, să nu se atingă de cele sfinte până în a şaptea zi, dispune canonul 2 al Sf. Dionisie ca şi al 7-lea al lui Timotei. Acestea porunceşte pe legea veche, ba nici să se împreuneze cu bărbaţii, care să se întâmple ca din acestea să se nască slabi, bolnavi cei zămisliţi atunci. De aceea şi dumnezeiescul Moise a ucis pe tatăl copilului celui lepros, deoarece din cauza neînfrânării lui n-a aşteptat curăţirea femeii. Iar ceea ce se va necinsti în timpul necurăţiei sale şi se va atinge de dumnezeieştile taine, poruncesc a fi neîmpărtăşiţi 40 de zile.”
(Pentru clarificări iată şi conţinutul canonului al 7-lea al Sf. Timotei al Alexandriei (+385), canon care nu se referă la intrarea femeii în biserică în perioada ciclului menstrual, ci la împărtăşirea femeii cu Trupul şi Sângele Domnului în această perioadă: „Întrebare: Dacă o femeie va şti că are cele obişnuite femeilor, se cuvine a se apropia de Taine în ziua aceea, ori nu? Răspuns: Nu se cuvine până ce se va curăţi.”)
Canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare (+373)
„Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic şi necurat; că după cum zice Apostolul, „ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc” (II Corinteni 2,15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, şi pe cei mai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura, şi opreşte pe fraţi de la străduinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru şi să întărim mintea celor mai simpli. „Toate sunt curate celor curaţi, iar celor necuraţi şi conştiinţa şi toate le sunt spurcate” (Tit 1, 15). Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci fiind el stricăciune şi pieire, stârneşte gânduri la aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire, căci precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecării, care trebuiesc înlăturate. Căci, spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat, sau necurăţie, are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări, şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat! „Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, după Faptele dumnezeieşti ale Apostolilor (17, 28-29), apoi nimic necurat nu avem în noi”; fiindcă numai atunci ne spurcăm, când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firei, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim şi pe aceasta. Însă fiindcă cei ce vreau să grăiască împotriva celor ce se numesc drepte, sau mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu, se referă şi la cuvântul evanghelic, după care „nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies”, trebuie să se mustre şi această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă înainte de toate, nefiind întăriţi, în neştiinţa lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este aşa: Fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, însuşi Domnul, dezlegând neştiinţa lor, adică dând în vileag eroarea lor zice că: „Nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: şi de unde ies? şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo sunt visteriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate. Iar Apostolul învăţând mai pe scurt despre aceasta zice: „Mâncarea nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 8, 18). Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat; se poate că şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii, şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canalelor de sămânţă este aceea. Aşadar, ce fel de păcat este în faţa lui Dumnezeu, o bătrânule prea iubitor de Dumnezeu, când însuşi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri?…”
Putem observa deci că foarte clar se spune că femeia să nu primească Sfânta Împărtăşanie în perioada menstruaţiei. Numai dacă se află cineva pe patul de moarte, nu se mai ţine cont de asta şi se poate împărtăşi.
Cealaltă problemă, dacă să meargă sau nu la biserică femeia în perioada menstruaţiei, nu este clarificată. Clar se spune doar că femeia să nu se atingă de sfinţenii. Adică să nu se atingă de cruce, icoane, anafură, apă sfinţită etc.. Ba chiar Sf. Atanasie cel Mare este şi mai îngăduitor şi consideră scurgerile cele fireşti ca neavând nici un fel de păcat şi nici un fel de necurăţie, iar concepţiile că aceste scurgeri ar fi păcătoase şi depărtarea de biserică pe seama lor, le pune pe seama diavolului.
Revenind în vremurile noastre, cei mai mulţi duhovnici spun că aceste canoane opresc intrarea femeii în biserică întocmai cum era în Vechiul Testament.
Pentru a înţelege, să detaliem cu era în Legea lui Moise.
Iată ce se spune în Levitic: „De va avea femeia curgere de sânge, care curge din trupul său, trebuie să stea şapte zile pentru curăţirea sa… Dacă femeii îi va curge sânge mai multe zile şi nu în timpul regulii ei, sau dacă ea are curgere mai mult decât timpul regulii ei obişnuite, atunci în tot timpul curgerii necurăţiei ei va fi necurată, ca şi în timpul regulii ei.” (Levitic 15; 19, 25).
Vechiul Testament însă mai avea şi alta învăţătură referitoare la curăţie şi necurăţie, aceea despre mâncărurile curate şi necurate (Levitic cap. al 11-lea şi Deuteronom cap. al 14-lea). Parintele Ilie Cleopa în cartea „Despre credinţa ortodoxă” spune că în Legea Nouă, nu mai avem poruncile Legii vechi deoarece nici Avraam n-a primit îndreptarea prin împlinirea faptelor poruncite de Lege (tăierea împrejur, sâmbăta, jertfele, mâncărurile curate ş.a.), ci numai prin credinţa în Hristos (Romani 4, 9). „Căci dacă dreptatea vine prin Lege (Legea cea veche) atunci Hristos a murit în zadar” (Galateni 2, 16-21). Legea Veche „…ne-a fost călăuza spre Hristos pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză” (Galateni 2, 24-25).
Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat cele menţionate de Sf. Atanasie cel Mare, că necurăţia omului nu vine din afară (de la anumite mâncăruri), ci din lăuntrul lui, din inimă, căci zice: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om… Nu înţelegeţi ca tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om…” (Matei, 15, 11, 17-20).
Sfinţii Apostoli au urmat învăţăturii Mântuitorului şi în această privinţă. Lovindu-se direct de problema mâncărurilor curate şi necurate, când s-au adunat în Ierusalim la primul Sinod, spre a stabili dacă legea lui Moise este obligatorie şi pentru neamuri (adică pentru oamenii de altă naţionalitate decât evreii), au hotărât că Legea Vechiului Testament este o sarcină nefolositoare, „un jug” prea greu (Fapte 15, 10) şi de aceea nu mai trebuie pusă asupra creştinilor. Pentru aceasta, dintre toate poruncile, aşezămintele, legile, legămintele şi semnele veşnice ale Vechiului Testament, au stabilit ca obligatorii următoarele: 1) ferirea de desfrânare; 2) de cele jertfite idolilor; 3) de mâncarea dobitoacelor sugrumate şi 4) de sânge (Fapte, 15, 20-29). La acest Sinod Apostolic, Sfântul Apostol Petru, care avusese o vedenie în care Dumnezeu îl îndemnase să mănânce din animalele pe care – după Legile Testamentului Vechi – el însuşi le numise „spurcate” (Fapte, 10, 10-16), a luat cuvântul şi a susţinut – încredinţat fiind, în urma vedeniei ce i s-a arătat – că poruncile din Vechiul Testament, între care se aflau si cele privitoare la mâncăruri, nu mai trebuie ţinute în Testamentul cel Nou (Fapte, 15, 7-11).
Aşa se face deci că această învăţătură din Legea lui Moise, cum că femeia este necurată când are menstruaţie, este posibil să nu mai fie valabilă în Noul Testament. Nicăieri însă nu găsim menţionat clar dacă mai e valabilă sau nu, aşa cum găsim despre mâncărurile curate şi necurate. Cel mai bine ar fi fost sa ne fie prezentată în detaliu de către Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice, dar fiind o problemă cam delicată şi de care Sfinţii Părinţi nu s-au lovit în mod direct, nu s-a luat în discuţie. Aşa se face că ea a rămas confuză.
În concluzie, nu rămâne decât ca fiecare să-şi întrebe duhovnicul la Spovedanie dacă poate sau nu să intre în biserică pe perioada menstruaţiei, şi să asculte sfatul lui, deoarece asemenea tuturor Sfintelor Taine, şi prin Spovedanie lucrează Duhului Sfânt şi îl inspiră pe duhovnic ca să dea sfatul cel bun.
Şi, dacă aş fi în locul tău m-aş întreba ce duh se ascunde în spatele „nevoii” mele de a şti? Şi dacă nu e Duhul Sfânt, aş alerga la Părintele şi m-aş spovedi şi m-aş linişti şi I-aş da Slavă lui Dumnezeu că sunt fiul Acestei Sfinte Biserici! Amin!
Cu râvnă întru Domnul,
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie
