Sfinti de azi – Ultima si adevarata razvratire

„Ochii săi extraordinari, luminoşi şi limpezi mă priveau. Am înţeles de îndată că părintele Mihail îmi citeşte gândurile şi îmi ştie trecutul.
– Părinte, l-am întrebat eu, ce credeţi despre moarte ?
Părintele a răspuns:
– Nu există moarte. E doar o trecere dintr-o stare în alta. Pentru mine personal, viaţa din lumea cealal¬tă e mult mai reală decât viaţa mea de aici. Cu cât creştinul trăieşte mai intens viaţa lăuntrică, cu atât e mai detaşat de lumea aceasta şi se apropie în mod imperceptibil de cealaltă lume. Când vine sfârşitul e uşor: cortina străvezie pur şi simplu dispare. Lucra¬rea păcatului sapă de foarte multă vreme, dar acum cred mai degrabă că se îndreaptă spre o altă ţintă, într-adevăr, câţi martiri am avut până de curând şi câţi mai avem acum? Aceasta arată câţi sfinţi mai sunt în viaţă. La sfârşitul lumii nu va mai fi nici un martir, fiindcă apostazia va fi generală.
– Viaţa lăuntrică e împovărătoare ? l-am întrebat pe bătrân.
– Nu, dacă o iei aşa cum trebuie. Viaţa lăuntrică nu e ca o linie dreaptă. Sunt deopotrivă şi suişuri şi coborâşuri. Nici unul dintre cei care caută confortul să nu se aştepte să atingă pacea lăuntrică. Acela nu ştie nici măcar ce e aceasta. In lume sunt mulţi oameni care sunt doar cadavre umblătoare şi care nu se gândesc decât la propriul lor trai lesnicios. Când suntem tineri şi chiar de vârstă mijlocie, ne putem ascunde de noi înşine. însă un om bătrân nu mai poate face asta. Adeseori revelarea adevăratului sine al omului este înspăimântătoare.
E important să eviţi greşelile pe care le-ai făcut, oricare ar fi ele: băutura, jocurile de noroc, desfrâul şi celelalte. După fiecare cădere, pocăinţa noastră slă¬beşte. Ne obişnuim cu păcatele şi până la urmă nu mai simţim deloc acţiunea harului dumnezeiesc asu¬pra noastră. Devenim mai întâi indiferenţi faţă de viaţa creştină şi apoi îl duşmănim cu înverşunare pe Dumnezeu. Când cineva atinge stadiul acesta, a pier¬dut puterea de a-şi recunoaşte greşeala şi ajunge un netrebnic. Pe de altă parte, cei cărora le pare cu ade¬vărat rău, chiar dacă vor cădea iarăşi şi iarăşi în acelaşi păcat, vor începe mai întâi să simtă indiferenţă pentru el, iar după aceea îl vor urî. Treptat, toate păcatele îi vor dezgusta şi ei vor deveni sfinţi ai lui Dumnezeu.
Oricine e liber să aleagă prima sau a doua cale. Cei care aleg calea cea dreaptă trebuie să ţină minte acest lucru: cu cât cineva începe mai devreme, cu atât e mai bine. E foarte greu să te desparţi de obiceiurile cele vechi. Criminalii şi răufăcătorii nu s-au născut aşa; nu erau deloc diferiţi de ceilalţi, dar au ignorat căinţa pentru micile păcate şi au sfârşit prin a fi nişte netrebnici.
Bătrânul Mihail mi-a dat odată o bucată de hârtie pe care scria următorul lucru: «Bucuria şi necazul, înălţarea şi căderea, sănătatea şi boala, cinstea şi ruşinea, bogăţia şi sărăcia – toate vin de la Dumnezeu şi trebuie acceptate ca atare».
Mi-am îndreptat privirea către monah:
– Aceasta e o vorbă grea, părinte. Bătrânul a răspuns:
– Nu, nu este. Mulţi oameni loviţi de nenorociri devin sau deprimaţi, considerând că totul e pierdut, sau răzvrătiţi, crezând că suferă pe nedrept. Adevărul, bineînţeles, e că Dumnezeu se pleacă spre noi în felul Său propriu, care e cel mai bun cu putinţă pen¬tru cel implicat.
Însă noi avem pur şi simplu o credinţă moartă. Aceasta le e proprie demonilor. Ei ştiu că Dumnezeu există, dar cu toate acestea I se împotrivesc. Aminteşte-ţi totdeauna că necazurile din viaţă sunt menite să ne facă să ne desprindem mai mult de lumea aceasta. Prin urmare, ele ne conduc spre o viaţă mai bună.
Vezi, dacă nu avem pacea minţii, nu-L putem vedea pe Dumnezeu. Suntem capabili să ne înţelegem trecutul în limitele îngăduite de Dumnezeu, dar nu ştim ce avem de făcut acum şi cum să ne planificăm viitorul. Dacă n-avem pace în suflet, înseamnă că înlăuntrul nostru n-am atins încă o stare de plinătate şi suntem orbiţi de patimi care nu ne permit să vedem lumea în adevărata ei lumină. Dar când dobân-dim pacea lăuntrică, patimile sunt biruite şi vedem cu limpezime cine suntem şi încotro ne îndreptăm. Vezi, e cu neputinţă să fii un bun slujitor al lui Dumnezeu şi să lucrezi cu succes în via Lui, indiferent în ce măsură, până n-ai dobândit mai întâi pacea lăuntrică. Oamenii preţuiesc această pace mai mult decât orice, dar e evident că n-o pot obţine de la cei care n-o au nici ei. Nenumăratele predici, cărţi, exerciţii spirituale nu au nici un efect, fiindcă nu sunt născute din pacea lăuntrică, în contemplaţie şi detaşare de lume. Dar când dobândeşti pacea lăuntrică, totul e în regulă, fiindcă Dumnezeu e cu tine. Numai având o adâncă pace lăuntrică II putem vedea pe Dumnezeu şi putem înţelege voia Lui.
– Ce ajută la dobândirea păcii lăuntrice, părinte? l-am întrebat eu pe pustnic.
Bătrânul a răspuns:
– Îndurarea cu răbdare a necazurilor şi rugăciunea curată.”

Noii mucenici Ieroteu şi Serafim

Următoarea relatare se referă la viaţa şi suferinţele unui monah pe nume Serafim şi a prietenului său apropiat, episcopul Ieroteu. Ei au trăit în Rusia într-o perioadă istorică sângeroasă, când poporul rus se afla sub dictatura comunismului ateu. Peste şaizeci de milioane de oameni nevinovaţi au fost măcelăriţi pentru credinţa lor în Dumnezeu. Toţi creştinii erau numiţi „duşmani ai poporului” şi erau exterminaţi. Dar prigoana Bisericii a început încă de pe vremea lui Hristos şi continuă chiar şi în zilele noastre.
Serafim s-a născut în 1897. In mod ciudat, edu¬caţia şi familia lui erau foarte asemănătoare Karamazovilor din romanul lui Dostoievski. Tatăl familiei a dus o viaţă desfrânată încă din copilărie şi era un nechibzuit, iar soţia lui se certa tot timpul cu el. Acest lucru provoca scene neplăcute, care făceau ca atmosfera din casă să fie apăsătoare.
Lucrul acesta a lăsat urme adânci în sufletul fira¬vului şi sensibilului copil Serafim. El şi-a dat seama că tatăl lui era robul propriilor sale patimi. Serafim nu dorea să fie la fel şi de aceea a început să-şi cultive puterea voinţei. A început să studieze yoga şi a rămas cu un mare gol în suflet. Apoi a început să citească scrierile Sfinţilor Părinţi, care i-au dat puterea de a duce o viaţă austeră. Dormea pe podeaua goală şi făcea dese pelerinaje la Mănăstirea Valaam pentru a-şi hrăni sufletul mult râvnitor.
Viforniţa revoluţiei a determinat împrăştierea membrilor familiei sale. In acea vreme, Serafim 1-a întâlnit pe viitorul său prieten apropiat, tânărul episcop Ieroteu. Acesta 1-a hirotonit pe Serafim şi astfel şi-a început scurta lui viaţă în slujba lui Dumnezeu. Intre timp, revoluţia luase amploare; credincioşii, preoţii, monahii şi episcopii erau exterminaţi.
Ducându-se într-o vizită la cineva, Serafim a fost arestat pe drum ca „duşman al poporului”, suferind obişnuitele torturi aplicate credincioşilor de puterea ateistă. Din pricina torturilor, sănătatea i s-a şubrezit şi a căpătat o tuberculoză. Până la urmă a fost eliberat din închisoare ca să moară acasă, lucru care s-a în¬tâmplat foarte curând. Chiar înainte de a muri, episcopul Ieroteu, prietenul său apropiat, 1-a tuns ca monah în schima cea mare, care este ultima treaptă pe scara monastică a urcuşului spre desăvârşire. A avut doar douăzeci şi şase de ani când a murit. Rudele sale spuneau despre el: „Avea ochi frumoşi, de un albastru închis, şi ceva în el care nu era din lumea aceasta”.
Prietenul apropiat al schimonahului Serafim, monahul şi episcopul Ieroteu, a fost cel dintâi martir al Bi¬sericii catacombelor ruseşti, care a murit în mod vădit pentru adevărul şi libertatea Bisericii lui Hristos.
Episcopul Ieroteu era mult iubit şi foarte apropiat credincioşilor. Sinceritatea sa şi refuzul de a se supu¬ne autorităţilor păgâne l-au condus către cununa muceniciei. în mai 1928, a fost trădat de un „prietenă”, care le-a descoperit autorităţilor locul unde se afla. La venirea sovieticilor pentru a-1 aresta, oamenii s-au adunat în număr mare în jurul său şi nu le permiteau să-1 ridice. Fără să mai stea pe gânduri, autorităţile l-au împuşcat în cap, ucigându-l. Astfel, cea mai recentă prigoană a iubitorilor de adevăr a început cu o împuşcătură.

Cei şaizeci de preoţi martiri

Cele ce urmează sunt o relatare directă despre cât erau de neclintiţi credincioşii în credinţa lor în faţa autorităţilor ateiste care îi ameninţau cu moartea. Iată cuvintele martorilor oculari:
„În anii ’30 am călătorit prin toată Siberia cu ocazia unei expediţii ştiinţifice. Drumul pe care ne aflam trecea prin mijlocul unui ţinut cu desăvârşire pustiu; nu era nici un locuitor, numai deţinuţi. In lagărele dim¬prejur stăpânea o tiranie nemaiîntâlnită. Fără nici un motiv, oamenii erau bătuţi, maltrataţi sau împuşcaţi. Era pe vremea comunismului, când Rusia era un stat ateist.
Condiţiile de viaţă din lagăre erau îngrozitoare: stăteau şaizeci până la optzeci de oameni într-o bara¬că, aşezaţi pe câte două rânduri de paturi de scându¬ră. Dacă unul dintre deţinuţi nu-şi împlinea îndato¬ririle, paznicii lagărului aveau dreptul să facă orice doreau cu el. Unii mureau de foame şi de frig.
Era o noapte liniştită şi senină. Câtă vreme voi trăi nu voi uita niciodată acea vale ! Mi-o voi aminti totdeauna ! Somnul dulce de dimineaţă ne-a fost în¬trerupt de un fel de freamăt de gemete umane. Toţi am sărit imediat în picioare. Am văzut o mulţime de oameni care se deplasa în direcţia noastră; datorită poziţiei noastre joase, era dificil de observat ce se întâmplă.
Erau şaizeci de deţinuţi şi, pe măsură ce se apro¬piau, vedeam destul de bine că erau istoviţi de foame şi de multă muncă. Fiecare avea o funie pe după umeri cu care trăgea o sanie – o sanie în luna iulie! Iar pe sanie era un butoi cu excremente umane.
Am auzit cu exactitate cuvintele pronunţate de paznici: «Aşezaţi-vă şi nu vă mişcaţi». Deja le fusese pregătit un şanţ. Cei şaizeci de martiri erau preoţi. în liniştea dimineţii de iulie, glasurile joase ale multora dintre preoţi se auzeau foarte clar. Unul dintre exe¬cutori le spunea pe rând preoţilor care stăteau lângă şanţ: «E ultima ta suflare. Spune-ne, există Dumne¬zeu sau nu?» Răspunsul martirilor era ferm şi con¬vingător: «Da, Dumnezeu există!»
Prima împuşcătură s-a auzit răsunând… Stând în corturi, inimile noastre băteau cu putere… Apoi a ră¬sunat o a doua împuşcătură, a treia şi altele. Preoţii erau aruncaţi unul câte unul în şanţ, iar călăii lor stăteau în dreptul şanţului, continuând să întrebe pe fiecare preot în parte:
– Există Dumnezeu?
Răspunsul era acelaşi:
– Da, Dumnezeu există!”

Preotul-monah Gavriil

Gavriil s-a născut undeva aproape de Marea Nea¬gră, în Georgia aflată până nu demult sub dictatura ateistă a regimului comunist.
Următoarea relatare descrie persecuţia pentru adevăr a monahului Gavriil petrecută în anii ’50 ai secolului trecut. Mai precis, în anul morţii lui Stalin, 1953. Gavriil era pe atunci un tânăr ieromonah. In piaţa centrală din Tbilisi – capitala Georgiei – se des¬făşura un miting şi reprezentanţii puterii erau de faţă. In spatele lor, pe o faţadă a clădirii, întinzându-se pe două etaje, atârnau afişe uriaşe cu conducă-torii partidului stând în picioare. La un moment dat, în toiul mitingului, când întreaga piaţă era ticsită cu oameni şi un membru al conducerii îşi ţinea discur¬sul, uriaşul portret al lui Stalin a fost cuprins de flă¬cări. Ce se întâmplase ? Reuşind să ajungă la intrarea de la etajul întâi al clădirii guvernului, Gavriil deschi¬sese o fereastră, turnase benzină pe spatele portrete¬lor şi le dăduse foc. Portretul lui Lenin a ars şi el foarte curând. întreaga piaţă a fost cuprinsă de spai¬mă; mulţimea încremenise de frică şi pretutindeni se aşternuse liniştea. In timp ce chipurile conducători¬lor ardeau în flăcări, părintele Gavriil rostea de la o fereastră a etajului doi aceste cuvinte:

„Domnul a spus: să nu-ţi faci idoli sau chipuri cioplite… Să nu ai alţi dumnezei! Oameni buni, ve¬niţi-vă în fire ! Cei ce au vieţuit pe aceste pământuri au fost dintotdeauna creştini. Aşa că voi de ce vă în¬chinaţi idolilor ? Iisus Hristos a murit şi a treia zi ia¬răşi a înviat… Dar idolii voştri nu vor mai învia nici¬odată. Chiar din timpul vieţii lor ei erau morţi…”

E de neînţeles cum de l-au lăsat să mai rostească vreo frază!
Uşile clădirii guvernamentale erau închise, însă el pătrunsese dinainte la mansardă şi a aşteptat acolo până când a început mitingul. L-au dat jos, e adevă¬rat, destul de repede, aducând nişte maşini de pom¬pieri, cărora le-au înălţat scările.
Aducându-l jos, mulţimea s-a năpustit asupra lui, rupând toate cordoanele de protecţie… Îl loveau cu picioarele, îl izbeau cu paturile puştilor, îl băteau cu furtunurile pompierilor şi strigau: „Lăsaţi-mă pe mine să-1 termin pe păduchele ăsta!” Fiecare voia să-1 calce în picioare pe „duşmanul poporului”, ca să-şi arate zelul. Pompierii l-au scos cu greu din ghearele mulţimii.
Motivul pentru care nu l-au împuşcat imediat a fost că, atunci când l-au târât, arăta deja ca un cada¬vru: faţa nu i se mai cunoştea şi întreg trupul îi era plin de sânge. Avea o fractură pe craniu şi alte şapte¬sprezece fracturi de oase în trup. O lună de zile a ză¬cut aproape inconştient. In tot acest timp a fost foar¬te aproape de moarte, însă n-a murit. După mai mulţi ani, când l-au eliberat din închisoare, s-a bucu¬rat foarte mult s-o afle pe mama sa în viaţă. A locuit la ea, eliberându-i-se un certificat de alienat. Nimeni nu-1 primea în casă pentru vreo muncă sau vreun câştig; toţi îl cunoşteau şi se temeau de el. Nici el, nici mama sa nu puteau ieşi afară în timpul zilei; dacă ieşeau, vecinii asmuţeau câinii pe ei. Mulţi ani la rând a fost văzut pe treptele unei biserici, stând cu mâna întinsă. Gavriil a petrecut multă vreme în felul acesta, fiind respins, părăsit şi urât de oameni, dar cu toate acestea nu şi-a uitat niciodată ţelul. Se retrăgea într-o mică grotă pe care o săpase pe o latură a unei stânci şi se ruga adeseori până la lacrimi. Dacă n-ar fi fost nestinsa lui dragoste de Dumnezeu, ar fi înne¬bunit. La mulţi ani după incendierea portretelor, fiind întrebat despre protestul cu arderea „idolilor”, Gavriil a răspuns:

„Înălţaseră un idol şi voiau ca oamenii să se închine în faţa lui. Era un chip al Antihristului, o imagine a omului sau, mai degrabă, a unei fiare, iar ei voiau să i se acorde cinstea care I se cuvine numai lui Dumnezeu. Nu puteam îngădui ca aşa ceva să mai continue”.

După ce vremea prigonirii credincioşilor a încetat şi în inimile oamenilor a încolţit dorinţa de a primi un răspuns spiritual la problemele acestei lumi nefe¬ricite, foarte mulţi oameni au început să-1 caute pe ieromonahul Gavriil pentru îndrumare duhovniceas¬că. El a devenit părintele duhovnicesc al multora, in¬clusiv al unei întregi mănăstiri de maici. Toată sufe¬rinţa prin care a trecut şi pe care a îndurat-o cu dragoste i-a deschis poarta către cealaltă lume. In su¬ferinţa lui pentru adevăr, Dumnezeul adevărului S-a apropiat foarte mult de el şi i s-a deschis vederea duhovnicească.
În următoarele câteva cuvinte ale părintelui Gavriil putem distinge intensitatea vieţii sale de sufe¬rinţă şi a iubirii sale jertfelnice pentru adevăr:

„Tot ceea ce e rău în om e doar accidental. Nu dispreţuiţi pe nimeni, chiar dacă vedeţi oameni agitaţi, indecenţi, beţi sau înjurând într-un limbaj obscen. Chipul lui Dumnezeu se păstrează chiar şi în ei, însă la un nivel poate prea profund, de care ei înşişi nu sunt conştienţi. E normal ca vrăj¬maşul să pângărească acest chip şi să-1 acopere cu murdării. Nu e deloc uşor să vezi chipul lui Dumnezeu în cei care te ocărăsc şi care se arată sub chipul unei fiare. Dar cu atât mai mult trebuie compă¬timiţi, fiindcă sufletul lor e desfigurat, poate fără a mai putea fi refăcut vreodată, sfârşind în chinuri veşnice… Cât de greu e acest lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii!”.

Bătrânul Gavriil a suferit foarte mult din pricina credinţei sale şi continuă să sufere încă, fiind un rar exemplu de apărător al adevărului cu orice preţ.

Arhiepiscopul Ioan

S-a născut în anul 1896, într-un sat din sudul Ru¬siei, în perioada postrevoluţionară Ioan şi familia sa au emigrat în Serbia. A fost tuns în monahism în 1926 şi foarte curând a fost şi hirotonit.
La Seminarul teologic din Bitolia – Serbia, unde mo¬nahul Ioan era profesor şi părinte duhovnicesc, s-a observat că el rămânea treaz mult timp în noapte după ce toţi ceilalţi adormeau. Au aflat apoi că dor¬mea foarte puţin timp şi niciodată în pat, îngăduindu-şi doar o oră sau două pe noapte de odihnă inco¬modă, şezând pe un scaun sau îngenuncheat în rugăciune pe podea. Mai târziu, el însuşi a recunos¬cut că, din clipa în care s-a făcut monah, n-a mai dormit în pat.
La vârsta de treizeci şi opt de ani, monahul Ioan a fost numit episcop (succesor al apostolilor) şi a fost trimis în Shanghai, China, pentru a ajuta pe cei sufe¬rinzi de acolo. Văzând că în Shanghai sunt mulţi co¬pii fără adăpost, el a înfiinţat cu foarte puţine resurse un orfelinat. Aduna copiii bolnavi şi înfometaţi de pe străzile şi străduţele întunecate şi din mahalalele ora¬şului, îi hrănea, îi îmbrăca şi le dăruia dragostea sa.
Uneori, în mahalalele Shanghaiului se întâmpla ca pruncii care fuseseră aruncaţi în cutiile de gunoi să fie devoraţi de câini. Odată, părintele Ioan a ieşit să caute astfel de copii sărmani şi a cumpărat o sticlă de lichior, îndreptându-se fără teamă către acele străzi periculoase ale mahalalelor. Persoana care-1 în¬soţea a rămas cu totul nedumerită în faţa acestui fapt: de ce să cumpere un monah o sticlă de lichior ? Ioan s-a oprit lângă un container de gunoi, a privit în interiorul ei şi a văzut un copil nou-născut care plângea printre gunoaie. In timp ce căuta să-1 scoată, a auzit o voce care mormăia ceva dintr-un colţ întu¬necat al unei clădiri. Părintele Ioan s-a îndreptat către acea persoană şi i-a dat în schimbul copilului sti¬cla de lichior. în noaptea aceea s-a întors la orfelinat cu doi copii în braţe.
Părintele Ioan şi-a închinat deplin viaţa slujirii copiilor necăjiţi şi nedoriţi, încât cineva a spus că s-a răstignit pe sine pentru orfanii săi. Odată, la orfeli¬nat a venit un copil nu se ştie de unde. Fusese mar¬tor la uciderea tatălui şi mamei sale: comuniştii îi tăiaseră în bucăţi chiar în faţa lui. Din pricina şocului, copilul nu mai putea vorbi: era ca un animal prins în capcană, temându-se de toată lumea şi încrezându-se doar în pumnii săi. Sosind părintele Ioan, s-a dus şi s-a aşezat în faţa acelui copil care mai tremura încă şi i-a spus: „Ştiu că ţi-ai pierdut tatăl, dar acum ai găsit altul: pe mine !” şi 1-a îmbrăţişat. Aceste cuvinte le-a spus cu o asemenea putere, încât băiatul a izbucnit în lacrimi şi a început să vorbească.
Altă dată, într-o noapte, una dintre femeile care-1 ajutau pe părintele Ioan la orfelinat s-a hotărât să urce în turnul clopotniţei. Era o vreme rece şi cu vânt puternic. Deschizând uşa, 1-a văzut pe părintele Ioan adâncit în rugăciune, îngheţat de frig şi tremu¬rând. Suferea în rugăciune pentru orfanii săi şi pen¬tru starea decăzută în care se afla lumea întreagă, în timp ce lumea dormea.
După mulţi ani de suferinţă în China alături de oamenii aflaţi în suferinţă, arhiepiscopului Ioan i s-a cerut să meargă în California şi să construiască acolo o biserică ortodoxă. A reuşit cu mare dificultate să-i ia cu el în San Francisco şi pe orfanii săi.
In centrul ascezei sale se aflau rugăciunea şi pos¬tul. Mânca numai o dată pe zi, seara, în jurul orei 23.00, iar uneori nu mânca deloc o săptămână întreagă, îşi petrecea nopţile de obicei în rugăciune şi, când era cu totul istovit, se prăbuşea pe podea, fiind furat de câteva ore de somn. Când trebuia să se tre¬zească, abia dacă îl atingea cineva pe umăr, iar el era în picioare, şi în câteva minute îşi făcea apariţia cu apa încă prelingându-i-se pe barbă, însă foarte vioi.
In ciuda observaţiilor primite de la figurile „im¬portante” ale Bisericii, părintele Ioan era văzut ade¬seori jucându-se cu copiii. Se pare că îi plăcea să stea mai mult cu copiii decât cu acele figuri „importan¬te”. Pe scurt, nu-i păsa ce spunea lumea despre el. Umbla desculţ pe vreme de ploaie sau zăpadă, nu dădea nici o atenţie părului său lung şi argintiu, care era totdeauna dezordonat, nu acorda nici o atenţie înfăţişării sale exterioare. Tot ce conta pentru el era lumea interioară.
Arhiepiscopul Ioan făcea adeseori lucruri care în ochii lumii păreau o nebunie. Nu ţinea cont de ceea ce gândeau oamenii despre el şi ducea o viaţă ca şi cum n-ar fi fost din lumea aceasta. Odată, fiind într-o călătorie prin Europa şi mergând pe o stradă foarte aglomerată, a început să facă slujba de pome¬nire a morţilor chiar pe carosabil. în timp ce însoţi¬torii săi îl priveau cu nedumerire, neparticipând la acţiunea lui, a sosit poliţia şi a oprit traficul pentru ca el să poată termina slujba. Fiind întrebat ulterior de ce a făcut acel lucru absurd, a răspuns că în locul acela a fost ucis un om şi a trebuit să facă rugăciune pentru sufletul lui.
întrucât mintea părintelui Ioan aparţinea mai mult lumii celeilalte, el era privit de către cei ale căror inimi erau închise în cadrele limitate ale lumii acesteia, ca fiind un prost sau chiar un nebun. Datorită rugăciunii sale jertfelnice şi a iubirii sale de Dumnezeu şi de oameni, a primit darul de a cunoaşte inimile oame¬nilor. Răspundea adesea la întrebări înainte de a-i fi puse. De asemenea, cunoştea nevoile cuiva chiar şi de la mare distanţă şi le împlinea în mod neaşteptat, uimindu-i pe toţi.
Odată, în timpul celui de-al doilea război mondi¬al, o femeie care îl cunoştea bine pe părintele Ioan se afla pe patul de moarte într-un spital din Shanghai. Era ora 22.00 sau 23.00 seara şi afară izbucnise fur¬tuna, cu ploaie şi vânt. In agonie fiind şi spunându-i-se că va muri, femeia îl striga pe părintele Ioan să vină şi s-o împărtăşească şi s-o salveze cumva. Medicii i-au spus că e cu neputinţă acest lucru, deoa¬rece era război şi spitalul se închidea pe timpul nop¬ţii. Cu toate acestea, ea continua să-l strige pe părin¬tele Ioan, dar nimeni nu putea să ia legătura cu el şi să-i transmită mesajul femeii, fiindcă din pricina fur¬tunii nici telefoanele nu funcţionau. Insă mai târziu în noapte, în timp ce de afară răzbătea zgomotul fur¬tunii, în uşa salonului a apărut ud leoarcă părintele Ioan şi s-a îndreptat către prietena sa muribundă. Fiindcă sosirea lui avea ceva miraculos, ea a încercat să se convingă de realitatea prezenţei lui. Părintele i-a zâmbit şi i-a spus în şoaptă: „Eu sunt, cu adevărat”. A împărtăşit-o şi s-a liniştit, după care a adormit.
Optsprezece ore mai târziu s-a trezit refăcută şi a înţeles că această însănătoşire s-a datorat apariţiei părintelui Ioan din noaptea precedentă. Nimeni nu a crezut-o, răspunzându-i-se că părintele n-ar fi putut să intre în spital când uşile erau încuiate, şi mai ales într-o astfel de noapte. Ea a întrebat-o apoi pe femeia bolnavă din patul alăturat, iar aceea a confirmat că-l văzuse şi ea.
Altă vizită miraculoasă făcută de părintele Ioan a avut loc atunci când el se afla în Franţa. înainte de sosirea lui neaşteptată, prietena sa privea pe fereastră şi a observat un obiect ciudat în faţa uşii de la intrare care semăna cu o bucată de ţeava. Chiar în momen¬tul când voia să deschidă uşa ca să se lămurească ce obiect era acolo, a sunat clopoţelul de la intrare: era părintele Ioan. A intrat străbătând coridorul fără să scoată o vorbă. Apoi s-a aşezat într-un fotoliu. Tăcea părintele şi tăcea şi ea, neştiind ce să spună. După cinci minute părintele Ioan s-a ridicat şi a aplecat. Femeia a rămas uluită, întrebându-se ce rost au avut toate acestea.
După aceea, privirea i-a fost din nou atrasă către fereastra din faţa casei. Un camion se oprise acolo şi un grup de poliţişti intraseră în acţiune. Câţiva au ridicat ţeava respectivă cu mare grijă, au pus-o în camion şi au plecat, deplasându-se cu precauţie.
La Paris, în vremea aceea, aveau loc multe atenta¬te teroriste, şi acel obiect era o bombă. După ce fe¬meia a mers afară şi a aflat despre ce era vorba, a în¬ţeles rostul vizitei misterioase a părintelui Ioan: acela de a-i salva viaţa. Dumnezeu îi descoperise părintelui acest lucru.
Când arhiepiscopul Ioan ajunsese la o vârstă îna¬intată, s-a întâmplat un fapt deosebit care ne dezvă¬luie profunzimea vieţii sale duhovniceşti. Pentru a se adânci în lumea sa lăuntrică, de comuniune cu Dum¬nezeu, părintele Ioan închidea uşile altarului şi petre¬cea acolo ore întregi singur în rugăciune. Odată, unul dintre angajaţii bisericii în care slujea a văzut uşa altarului deschisă şi s-a decis să-1 întrebe ceva pe părinte. Uitându-se în altar după el, a rămas înmăr¬murit. L-a văzut pe micuţul bătrân, omul lui Dum¬nezeu, înconjurat de o lumină care nu era din lumea aceasta, iar picioarele sale nu atingeau podeaua. îl văzuse pe părintele Ioan în lumina necreată a lui Dumnezeu, vedere care este proprie lumii viitoare, împărăţiei cerurilor.
Întâmplări ca acestea sunt nenumărate în viaţa părintelui Ioan: lacrimile în rugăciune, salvarea de vieţi omeneşti, viaţa sa ascetică foarte aspră şi nestră¬mutata sa dragoste de Adevăr. A părăsit lumea aceas¬ta în anul 1966, iar trupul, carnea, părul şi oasele sale s-au păstrat absolut intacte, fără nici un fel de mijloace de conservare cunoscute de oameni. Prin suferinţa sa, părintele Ioan a ajuns la o aşa de mare neprihănire şi sfinţenie, încât nu numai sufletul, dar chiar şi trupul său a atins nestricăciunea.

Ieromonahul Serafim Rose

Părintele Serafim s-a născut într-o familie tipică protestantă albă, de clasă mijlocie, la San Diego, în 1934. În copilărie, era copilul proverbial, ascultător şi dornic de învăţătură. După liceu, însă, a început sa caute, plin de pasiune, raspunsul la intrebarea „De ce?” – si, neaflandu-l in societatea in care a fost crescut, a inceput sa se revolte. A refuzat sa accepte raspunsurile acceptate de ceilalti. Aceasta se petrecea la inceputurile timpurii ale culturii moderne, in anii 1950. Parintele Serafim a devenit student al unuia dintre primii pionieri ai acestei culturi, Alan Watts (despre care a realizat mai tarziu ca este un maestru al imposturii) si, apoi, un budist boem, in San Francisco. A invatat chineza veche pentru a studia Tao Te Ching si alte texte orientale in original, nadajduind ca astfel va patrunde in inima intelepciunii lor. Pana la aceasta data, respinsese pe de-a-ntregul crestinismul protestant al copilariei sale, pe care il privea ca fiind lumesc, slab si fals; a ridiculizat conceptul acestuia despre Dumnezeu, zicand ca il „aseaza pe Dumnezeu intr-o cutie”. L-a citit pe Nietzsche pana ce cuvintele profetului au inceput a-i rasuna in suflet cu o putere electrizanta, infernala.
In tot acest timp, el cauta Adevarul cu mintea sa, dar Adevarul il evita. A cazut intr-o stare de deznadejde, descrisa in anii de mai apoi ca un iad viu. A simtit ca nu se potriveste in lumea moderna, nici chiar in familia sa, care nu l-a inteles. Era ca si cand s-ar fi nascut fara de loc, in afara timpului. Ii placea sa hoinareasca sub cerul instelat, dar simtea ca nu se gaseste nimic acolo care sa il cuprinda – nici un Dumnezeu, nimic. „Neantul” budist l-a lasat gol, precum patise si intemeietorul miscarii beat Jack Kerouac; si, precum Kerouac, parintele Serafim s-a aplecat asupra bauturii. A inceput sa bea vin cu voracitate, iar apoi cadea epuizat la podea, strigand catre Dumnezeu sa il lase in pace. Odata, pe cand era beat, a inaltat pumnul catre ceruri, din varful unui munte, blestemandu-L pe Dumnezeu si provocandu-L sa il osandeasca iadului. In deznadejdea sa, i se parea ca merita a fi osandit vesnic de mania lui Dumnezeu, numai sa fi putut sti, in mod empiric, ca Dumnezeu exista – decat sa ramana intr-o stare statica de nepasare. Daca Dumnezeu l-ar condamna la iad, atunci, cel putin ar simti, pentru o clipa plina de fericire, atingerea lui Dumnezeu si ar sti cu siguranta ca El putea fi ajuns.

„Ateismul”, scria in anii de mai apoi parintele Serafim, „adevaratul ateism „existential” arzand de ura impotriva unui Dumnezeu aparent nedrept sau nemilostiv, este o stare spirituala; este o incercare reala de lupta cu adevaratul Dumnezeu, ale Carui cai sunt atat de inexplicabile chiar si pentru cei foarte credinciosi, si se cunoaste ca nu doar o data s-a sfarsit intr-o viziune orbitoare a Lui, Cel pe care adevaratul ateu il cauta in realitate. Hristos este Cel ce lucreaza in sufletele acestea. Antihristul nu este de gasit in marii contestatari, ci in micii sustinatori, al caror Hristos se afla doar pe buze. Nietzsche, numindu-se pe sine Antihrist, si-a dovedit astfel nutrirea intensa pentru Hristos…”

In cautarea sa prin diferitele traditii religioase stravechi, parintele Serafim s-a dus odata sa viziteze o biserica Ortodoxa Rusa. Mai tarziu, a scris despre aceasta experienta:

„Vreme de ani, am fost satisfacut in studiile mele de faptul ca sunt „deasupra tuturor traditiilor”, dar cumva si credincios lor… Cand am vizitat o biserica ortodoxa, a fost doar ca sa vad o alta „traditie”. Insa, cand am intrat pentru prima data intr-o biserica ortodoxa (una ruseasca, in San Francisco), ceva mi s-a intamplat, ceva ce nu mai traisem intr-un templu budist sau in alt templu oriental; ceva imi rostea in inima ca sunt „acasa”, ca intreaga mea cautare luase sfarsit. Nu am stiut cu adevarat ce insemna aceasta, caci slujba mi-a fost destul de indepartata, si intr-o limba straina. Am inceput sa particip la slujbele ortodoxe mai des, invatand treptat limba si obiceiurile… Prin expunerea mea la Ortodoxie si la ortodocsi, am inceput sa constientizez o idee noua: Adevarul nu era doar o idee abstracta, cautata si cunoscuta de catre minte, ci era ceva personal – chiar o Persoana – cautata si iubita de catre inima. Si astfel L-am intalnit pe Hristos”.

Devenind ortodox, parintele Serafim a continuat sa dispretuiasca lumea moderna si sa nu nadajduiasca nimic de la ea; dorea doar sa scape din ea. Se simtea nici mai mult, nici mai putin, decat un instrainat de crestinismul in care fusese crescut, caci in vreme ce acel crestinism se gasea acasa in lume, cel al sau apartinea in mod radical unei alte lumi. Gasise in cele din urma sensul existentei umane, si anume: omul este menit unei alte lumi.
Parintele Serafim era un credincios ascetic. Dorea un crestinism care sa puna accent nu pe mangaiere si pe castigurile pamantesti, ci mai degraba pe izbavirea cereasca prin suferinte intense pe pamant. Nimic altceva nu i-a sunat a fi adevarat, lui, celui ce suferise atat de mult. Doar un Dumnezeu Ce ingaduie copiilor Sai sa se desavarseasca pentru rai prin suferinta, si Care Insusi a dat exemplu venind la o viata de suferinta – doar un asemenea Dumnezeu este capabil sa atraga lumea indurerata catre Sine si este vrednic a fi venerat de cele mai inalte facultati spirituale ale omului.
In jurnalul sau, parintele Serafim scria:

„Noi, cei ce ne numim crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi devorati si scuipati afara de lumea care nu ne intelege.”
„Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, si nu o poate primi nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea aceasta il poate primi doar pe Antihrist, acum sau in oricare alta vreme.”
„Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Pana la urma trebuie sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.”
„Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin.”

Inainte de gasirea Adevarului, parintele Serafim suferea din pricina lipsei lui. Acum ca il gasise, suferea de dragul lui. S-a dedicat restul vietii trairii Adevarului, si jertfirii de sine spre a-l oferi celorlalti. Impreuna cu un tanar rus pe nume Gleb Podmosenski, a infiintat o Fratie ce practica filosofia lui „Fa-o singur”. Au deschis o librarie in San Francisco si au inceput sa tipareasca o revista de mici dimensiuni, manual, folosind o mica presa tipografica, refuzand astfel sa devina un brat subordonat institutiei lumesti a bisericii. Mai tarziu, in parte si pentru a evita aceasta institutie, si-au mutat activitatea tipografica in salbaticia Californiei nordice, unde au inceput sa traiasca precum „vietuitorii pustiei” (ascetii din salbaticie) ai vremurilor de demult. Pe muntele lor impadurit nu se gaseau apa curenta, telefon, linii electrice. Si-au ridicat singuri constructiile, din lemnul asezarilor vechilor pionieri, si au carat apa in spate, pana sus pe munte. Traiau impreuna cu caprioare, ursi, vulpi, iepuri, veverite, lilieci, rasi, scorpioni si serpi cu clopotei.
In 1970 au devenit monahi, murind astfel pentru totdeauna fata de lume. In acest moment, institutia bisericii a incercat sa inchida sihastria lor din salbaticie si sa ii faca pastori obisnuiti ai parohiilor din lume. Cei doi calugari au luptat indelung si cu tarie impotriva acestui lucru, si dupa multa suferinta au dobandit biruinta.
In pustie, duhul parintelui Serafim incepu sa se inalte. „Orasul”, spunea el odata, „este pentru cei ce sunt goi, si ii respinge pe cei ce sunt plini. Pustia ii tine pe cei ce sunt plini si le ingaduie sa se implineasca.”
Lucrand la lumina lumanarii in micuta sa chilie, parintele Serafim a dat la iveala un mare numar de scrieri originale si traduceri ale vechilor texte ascetice. In America, scrierile sale au ajuns pana acum doar la cercuri restranse, dar in tarile ce erau pana nu de mult in spatele Cortinei de Fier, au avut un impact nemasurat asupra vietilor oamenilor. In timpul erei comuniste, ele erau traduse in taina in rusa si distribuite prin presa subterana („samizdat”) sub forma unor manuscrise dactilografiate. Pana la caderea puterii comuniste din 1991, parintele Serafim era deja cunoscut intregii Rusii. Astazi cartile sale se gasesc de vanzare peste tot in Rusia, pana si pe tarabele din metrou si de pe strada. Pricina pentru care a avut un impact mult mai mare asupra Rusiei decat in tara sa de bastina, este ca in Rusia oamenii stiu ce inseamna suferinta. Mesajul parintelui Serafim, despre o crestinatate a catacombelor, a suferintei si a prigoanei in aceasta lume din dragoste pentru Adevar, a atins o coarda sensibila in niste oameni ce deja fusesera rastigniti. In America, oamenii ar asculta mai degraba mesajele „placute” ale unor predicatori precum reverendul Robert Schuller (care, apropo, isi transmite emisiunea catre Rusia, unde oamenilor le vine cu greu sa creada cat de neserios este).
L-am intalnit pe parintele Serafim cu un an si jumatate inaintea mortii sale din 1982. Ca si el, cautam Realitatea prin religii orientale s.a., cautand sa scap pseudo-realitatii printr-o intrerupere de tip Zen a procesului gandirii logice. Ajuns in cele din urma la disperare, am ascultat cele doua albume solo ale lui Syd Barrett, pline de recluziuni schizofrenice si regresiuni catre copilarie, iarasi si iarasi, pana ce am memorat tot talmes-balmesul vorbelor sale. (In Rusia, se zice ca ai „innebunit de la pantecele plin”).
Apoi, intr-o zi, Parintele Serafim a venit in campusul in care mergeam la scoala. Conducea o camioneta veche, aflata intr-o stare jalnica, si a coborat din ea in dulama sa neagra, uzata, cu parul sau lung, si barba sa sura si extrem de lunga si incalcita (am aflat mai apoi ca nu a mai facut o baie sau un dus, de cand a devenit monah, inainte cu 11 ani – o practica monahala obisnuita in Israel, Grecia si Egipt – dar dintr-o anume pricina, nu mirosea). Era imaginea saraciei desavarsite.
Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este plimbarea alaturi de parintele Serafim prin universitate. Masa tocmai luase sfarsit, si studentii se invarteau prin jurul bufetului. Toata lumea se uita tinta la parintele Serafim, dar el a mers printre ei plin de firesc, ca si cum s-ar fi gasit acasa. In mijlocul acestei universitati americane progresiste, arata precum cineva care tocmai pasise din pustia egipteana a secolului al 4-lea.
Parintele Serafim a mers catre o sala de curs si a tinut o conferinta numita „Semnele apropierii sfarsitului lumii”. Se intamplase sa fie bolnav in perioada aceasta, si isi tragea nasul de-a lungul prelegerii. Epuizat in mod vizibil, a ramas totusi cu mintea limpede, voios si gata sa raspunda intrebarilor pe indelete. Puteam vedea ca era cel putin la fel de invatat si mult mai inteligent decat oricare dintre profesorii mei, si totusi era vadit un om din pustie, mai la locul lui intr-o padure decat intr-o sala de clasa.
Ceea ce m-a surprins cel mai mult la Parintele Serafim a fost faptul ca in fata mea se afla un om ce se jertfea pe deplin pentru Dumnezeu, pentru Adevar. Nu era vreun profesor universitar ce primea un salariu confortabil pentru a fi un raspanditor al cunoasterii, nici nu era vreun conducator religios ce tanjea sa ii fie asezate la picioare putere, influenta, sau chiar un vas cu fructe, precum faceau „maestrii spirituali” ce aveau, pe atunci, discipoli in zona. El nu se gasea „in religie” pentru ce ar fi putut obtine de acolo; nu cauta un sprijin, nici sa se „bucure de o viata spirituala”. Era doar un calugar simplu ce cauta Adevarul mai presus de toate. Si am stiut, dincolo de orice umbra de indoiala, ca ar si muri pentru acel Adevar, caci puteam simti ca deja murea pentru El.

„Nihilismul vremurilor noastre se gaseste in toate”, scria parintele, „si cei ce nu aleg, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa lupte impotriva lui, in numele deplinatatii Fiintei Dumnezeului celui viu, sunt inghititi deja de catre el. Am fost adusi la marginea prapastiei neantului si, fie ca ii recunosteam ori nu natura, vom fi inghititi de catre ea fara nadejde de scapare, prin afinitatea fata de neantul atot-prezent din noi – doar daca nu ne agatam de credinta deplina si sigura (care, indoindu-se, nu se indoieste) in Hristos, fara de Care nu suntem nimic…”
„Interpretarile facile ale „crizei”, ale „alegerii” ce ne sta dinainte, abunda; a tine parte oricaror dintre aceste interpretari iluzorii este osandire. Adevarata criza este acum, precum a fost mereu, inlauntrul nostru; este acceptarea sau negarea de catre noi a lui Hristos. Hristos este criza noastra; El cere de la noi totul sau nimic, si aceasta „problema” pe care ne-o infatiseaza este singura care are trebuinta de raspuns… Il alegem pe Dumnezeu, Care singur ESTE, sau pe noi, neantul, abisul, Iadul? Vremea noastra este intemeiata asupra neantului; dar acest neant, inexplicabil noua, infatiseaza, celor ce il pot inca percepe, criza tuturor oamenilor din toate vremurile, cu deplina claritate si inconfundabil. Vremea noastra spune, daca putem a o asculta, sa il alegem pe Dumnezeul cel viu.”

Mucenicul Constantin Oprişan

Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele şaisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la închisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituala a început. In Jilava ei au construit o celula speciala in forma semicilindrica. Era ca un cilindru tăiat in doua. Eram sub pământ; Jilava este construita sub pământ. Deasupra celulei erau şapte metri de pământ. Nu poţi vedea Jilava – întreaga închisoare este sub pământ. In acest cilindru ei au construit patru celule, fără ferestre, numai o uşa. Ardea un bec electric ziua si noaptea. Ne-au pus cate patru in fiecare celula. In fiecare celula era sau un om foarte bolnav sau un om înnebunit.
In celula mea, se afla Constantin Oprişan – ai cărui plămâni erau complet vlăguiţi de tuberculoza. De doua ori pe zi expectora lichid din plămâni. Noi trebuia sa-l ajutam dându-i o pălărie sau ceva si el putea sa dea afara tot ce se desprinsese din plămâni – sânge si tot restul. Era îngrozitor sa-l vezi. In prima zi in care am intrat in celula, erau cu mine Constantin Oprişan, prietenul care mă salvase de la sinucidere si un alt student mai tânăr ca noi.
Constantin a început sa expectoreze lichid din plămâni. Am rămas ţintuit cu spatele la uşa – surprins deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. Omul se sufoca. Probabil un litru întreg de flegma si sânge dăduse afara, si stomacul meu se întorsese pe dos. Eram gata sa vomit. Constantin Oprişan observând asta, mi-a zis: „Iartă-mă!” Mi-a fost atât de ruşine! Deoarece eram student la medicina, am decis sa am grija de el.
Aşa am hotărât sa am grija de el si am spus celorlalţi ca eu voi avea grija de Constantin Oprişan. El nu se putea deplasa si am făcut tot ce era nevoie pentru el. Îl puneam pe găleata sa urineze. Ii spălam corpul. Îl hrăneam. Noi aveam un castron pentru mâncare. Luam acest castron si i-l puneam in dreptul gurii.
El era ca un sfânt. Era pentru prima data când eram in contact cu un astfel de om.
– Ne puteţi spune mai multe despre el? Cum vă învăţa si va întărea?
– El nu vorbea mult. Ne vorbea in fiecare zi in jur de una-doua ore, deoarece nu putea sa vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El isi rostea rugăciunile, si auzindu-l cum spune aceste rugăciuni, ştiind cat de mult suferea, eram profund impresionaţi. Nu era deloc uşor. Pe lângă delicateţea lui sufleteasca, el încerca sa ne protejeze – sa nu expectoreze prea mult ca sa nu imprastie bacili in atmosfera. Era ca un sfânt in celula cu noi. Simţeam prezenta Duhului Sfânt in jurul lui; îl simţeam pe el. Chiar si in timpul ultimelor sale zile când nu mai era in stare sa vorbească, el niciodată nu si-a pierdut bunătatea fata de noi. Puteam citi in ochii săi lumina spirituala si dragoste. Fata lui era ca o revărsare de dragoste.
– V-a povestit despre momentul in care a fost seful „Fratiilor de Cruce”?
– Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur ca iubea foarte mult tinerii si ca si el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent – uluitor de inteligent. A fost atât de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el insusi. Vorbea despre credinţa, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Stiti, nu e aşa de uşor sa stai intr-o celula tot timpul cu aceiaşi oameni. Când izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru ca el se ruga si noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roagă pentru noi si ne opream din cearta.
Era intr-o stare fizica atât de proasta pentru ca fusese torturat in Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate pana i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cat de important a fost Constantin Oprişan pentru noi. Era justificarea vieţii noastre in acea celula. In timpul acestui prim an, el a devenit din ce in ce mai slab. Simţeam cum se apropie de sfarsitul vieţii pamantesti si ca va muri.
O data pe saptamana eram obligati sa ne radem. Eu il vegheam pe Constantin Oprişan si prietenii mei se barbereau. Pe urma eu ma barbeream si unul dintre ceilalti il veghea, deoarece il vegheam zi si noapte. Cand ceva se intampla, ei imi spuneau sa merg la Constantin Oprişan, deoarece le spusesem ca eu voi fi singurul care voi avea grija de el, fiindca l-am ranit in prima zi. Sunt sigur ca l-am ranit si de aceea ma simteam foarte, foarte vinovat. In timp ce ma barbeream, Marcel, studentul care era mai tanar decat noi, a vazut cum Constantin Oprişan era gata sa moara. A spus, „Mergi si vezi de Constantin Oprişan; el moare.” M-am uitat la el. Fata sa era complet vlaguita. Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama. Am simtit ca va muri si ca voi fi singur in celula. Am pus mana pe el si am zis: „Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!” Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari. Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula. Ochii sai erau plini de groaza si a început sa planga. Lacrimi ii curgeau din ochi. Fata sa devenise fata unui copil, un copil nou nascut. El plangea ca si un copil ce se nascuse, tocmai iesit din pantecele mamei sale. Constantin Oprişan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit.
– Cat ati stat cu el in acea celula?
– Un an. Dupa ce a murit, fiecare a simtit cum ceva din el a murit. Am inteles ca, bonav cum era si in grija noastra ca un copil, el a fost stalpul nostru de sustinere in celula. Atunci am devenit singuri, fără Constantin Oprişan.
Am luat un prosop si am spalat corpul sau pentru a-l pregati sa fie ingropat in pământ. Apoi am ciocanit la uşa si am spus gardienilor ca a murit Constantin Oprişan. Au venit dupa trei ore. Noi niciodata nu am parasit acea celula mai-nainte. Acea celula care nu avea nici lumina, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereti; salteaua de paie era putreda sub corpurile noastre. Astfel, dupa inca doua ore, pentru prima data, gardianul mi-a comandat mie si prietenilor mei sa iau corpul lui Constantin Oprişan si sa merg afara.
Afara era atat de frumos. Flori si copaci si cerul albastru. Atata timp cat am stat in celula am uitat despre frumusetea lumii. Cand am iesit am vazut ca lumea nu s-a schimbat. Aceasta vegetatie, aceste flori – ne loveau. Erau ca o insulta pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i pasa de noi! Soarele apunea si era o lumina aurie. Fiecare stralucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprişan pe pământ. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de închisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era complet slabit, numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept – o floare albastra. Gardianul a început sa tipe la noi si sa ne forteze sa ne intoarcem in celula. Inainte de a intra in celula ne-am intors si am mai privit odata la Constantin Oprişan – trupul sau galben si floarea albastra pe piept. Aceasta e imaginea pe care o pastrez in memorie – corpul lui Constantin Oprişan complet vlaguit si floarea albastra pe pieptul sau. El nu era decat piele si os – fără muschi. Nimic altceva… corpul sau zacand pe pământ cu o floare albastra.
Dupa aceea a fost foarte dificil. Poate am pacatuit deoarece Constantin Oprişan, inainte de a muri, a spus „Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugaciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca sa muriti in aceasta celula.” Si sunt sigur ca s-a rugat pentru noi, deoarece toti trei am reusit sa parasim aceasta închisoare si sa mergem la Aiud. Sunt sigur ca Constantin Oprişan s-a rugat pentru noi. Pacatul pe care l-am comis a fost ca tot timpul m-am gandit si am chemat sufletul lui Constantin Oprişan sa vina si sa ne daruiasca lumina. Ma gandesc ca am comis un pacat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur ca a fost foarte binevoitor cu mine pentru ca am avut grija de el. Sunt sigur ca m-a iubit foarte mult. El ii iubea pe toti. Dar cred ca pentru mine a avut o dragoste speciala, deoarece eu am avut o dragoste speciala pentru el.
– Era mai batran ca dumneavoastra?
– Da, era mai batran cu aproape sase sau şapte ani. Si nu am mai avut nici o repulsie fata de el dupa acel prim moment. Am avut grija de el cu dragoste si respect. Era ca un copil in mainile mele. Il puneam pe closet, il spalam – faceam totul pentru el. Ma gandeam ca pentru aceasta dragoste prin care eram legati, trebuia sa vina la noi si sa ne dea lumina lui Dumnezeu.
– Sunt sigur ca se roaga pentru dumneavoastra. Dumneavoastra probabil ca va rugati pentru el tot timpul.
– Da, tot timpul. La fiecare Sfanta Liturghie, imi amintesc de el si de toate persoanele care au murit in închisoare. Dar pentru el am o rugaciune speciala…
Nu exista bariere pentru rugaciune. In celula mea – in timpul celei de a doua detentii – din cand in cand alti detinuti treceau pe sub fereastra mea si tipau: „Oamenii va stiu; oamenii se roaga pentru dumneavoastra.” Cateodata aveam momente de o deosebita bucurie spirituala in închisoare. Stiti, nu exista explicatie pentru asta. Eram torturat, eram izolat, eram singur, nu aveam legatura cu lumea. Ma simteam cateodata complet pierdut in închisoare. Nu aveam nici o perspectiva a eliberarii. Singura perspectiva era sa mor in închisoare. Dar am avut unele momente de bucurie spirituala. Nu radeam – era ceva in interiorul meu – o bucurie in mine. Nu tot timpul, dar din cand in cand. Apoi am auzit ca sunt grupuri de oameni care se roaga pentru mine in toata lumea, si sunt sigur ca aceasta fericire erau momente de comuniune in rugaciune cu acesti oameni, pentru ca nu exista bariere, nu exista gardieni care sa opreasca rugaciunea. Astfel am avut momente de bucurie spirituala.
– Toti care au vorbit cu persoane care au fost in închisoare spun acelasi lucru.
– Este imposibil pentru cineva din afara inchisorii sa inteleaga. Suntem liberi si suntem foarte fericiti ca suntem liberi, dar avem un fel de nostalgie pentru închisoare. Si nu o putem explica altora. Ei spun ca suntem nebuni. Cum iti poate lipsi închisoarea? Deoarece in închisoare am avut cea mai spirituala viata. Am atins niveluri pe care nu suntem in stare sa le atingem in lumea aceasta. Izolati, ancorati in Iisus Hristos, am avut bucuria si iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu exista cuvinte sa exprime exact sentimentul pe care l-am avut acolo. Aceia care nu au avut experienta noastra spirituala nu pot intelege ca am putut fi fericiti in închisoare. Cand aveam grija de Constantin Oprişan in celula, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simteam spiritualitatea sa penetrand sufletul meu. Am invatat de la el sa fiu bun, sa iert, sa nu blestem pe cei care ma torturau, sa nu consider nimic din aceasta lume o bogatie. De fapt el traia intr-o alta lume. Numai corpul sau era cu noi – si dragostea sa. Va puteţi imagina? Noi eram intr-o celula fără ferestre, fără aer, umeda, murdara – dar inca mai aveam momente de bucurie pe care niciodată nu le-am mai întâlnit in libertate. Nu pot explica aceasta.

Ieromonahul Andrei (Kuraşvili) din Abhazia

Nu de puţine ori, privim ca din depărtare, datorită puţinei noastre credinţe şi sărăciei noastre întru virtute, la marii bărbaţi, cuvioşi sau martiri, care au strălucit odinioară pe firmamentul plin de luminători sfinţi, ai Bisericii lui Hristos cea drept-măritoare. De aceea, emoţia ne încearcă de fiecare dată atunci când întâlnim în viaţa de zi cu zi, sau când auzim vorbindu-se despre vieţi de sfinţi contemporani nouă. Astfel, Dumnezeu, prin aleşii Lui, pe care numai El îi ştie, ruşinează gurile hulitoare ale celor care strigă că acum nu mai pot fi sfinţi aşa cum au fost odinioară, sau cum că pildele şi poveţele Sfinţilor Părinţi aparţin unor veacuri de mult trecute. Ba chiar întâlnim minţi aşa-zis luminate, cu numire de teologi şi profesori de teologie, care socotesc de-a dreptul Vieţile Sfinţilor cuprinse în Mineie, Paterice, Limonariul, drept „legende”, neacordându-le nici măcar „statutul” de realităţi aparţinând istoriei Bisericii Ortodoxe.
Relatam cu firească emoţie duhovnicească, istoria ieromonahului martir Andrei Kuraşvili, martirul din Abhazia, aşa cum am auzit-o şi noi şi am cules-o cu nevrednicele noastre puteri, de la un ucenic al acestui vrednic de pomenire Părinte Andrei, ucenic pe nume monahul Simon Abramişvili.
Cuviosul Andrei a devenit creştin abia la vârsta de 26 de ani, în anul 1991, când a auzit pentru prima oară cuvântul Evangheliei şi s-a botezat. Însuşi părintele Andrei povestea că, atunci când a procurat prima oară pentru folosinţa sa duhovnicească Sfânta Scriptură, o săptămână întreagă s-a adâncit în citirea cuvântului lui Dumnezeu, neieşind din casă. De îndată ce cuvântul Domnului a pătruns în sufletul lui, a început cu râvnă fierbinte viaţa de asceză şi de renunţare la plăcerile ieftine ale acestei lumi, oferite din plin tinerilor de aceeaşi vârstă cu el. Pentru acest tânăr, viaţa creştină purta obligatoriu înţelesul adânc şi tainic al vieţii monahale, al vieţii oferite integral lui Dumnezeu; Dumnezeu i-a hărăzit acestui iubit al Său, darul înfierii depline, darul sfinţirii şi al jertfei pe Cruce, crucea asumată personal de fiecare monah în parte, atunci când se răstigneşte în faţa altarului, atunci când sunt de faţă mii de arhangheli şi îngeri şi mai presus de toate, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Preasfântă Maica Sa.
După numai 7 luni de la intrarea în mănăstire, a fost tuns în monahism, primind numele de Andrei. Nevoinţa Părintelui Andrei era aspră: mânca şi dormea foarte puţin – de fapt nimeni nu putea şti când anume ‘fura” un moment de odihnă. Sufletul său tânjea după singurătate, după viaţa petrecută în locurile necălcate de picior de om, în convorbire tainică şi netulburată de zgomote cu Cel care l-a chemat la o slujire atât de înaltă şi de dumnezeiască – cea a schimei monahale. Împreună cu el se nevoia şi monahul Simon, fratele său de călugărie, cel care ne-a istorisit şi nouă, nevrednicilor această minunată şi sfântă viaţă. Şi părintele Simon dorea să plece împreună cu Andrei la viaţa de pustie. Dar Arhiepiscopul Daniil, chiriarhul eparhiei Adjariei (sud-vestul Georgiei), de care se aflau ascultători cei doi părinţi, le-a interzis pentru început aceasta. După ce Arhiepiscopul Daniil l-a hirotonit preot pe Andrei, acesta din urmă a început mai mult a arde pentru viaţa în pustie; Andrei evita cât mai mult şi îi displăceau convorbirile îndelungate cu mirenii şi mai ales cu femeile. El se arăta foarte aspru cu el însuşi întâi de toate, şi asemenea sever cu cei din jurul său. După ce Înalt Preasfinţitul Daniil a primit eparhia Abhaziei, cei doi părinţi i-au urmat întru ascultare. Aici părintele Daniil a fost numit stareţ la Mănăstirea Comane ( acolo unde s-a mutat la cele veşnice, cel întru sfinţi părintele nostru Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur. De acest loc binecuvântat se leagă şi alte minunate întâmplări din istoria Bisericii noastre pravoslavnice: mucenicia Sfântului Vasilisc şi cea de a treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul (la Mănăstirea din Comane se află şi azi racla ce a adăpostit capul Sf. Ioan Botezătorul.)
Vrăjmaşii demoni, văzând nevoinţele părintelui Andrei, au început să-l atace în mod văzut. Părintele Simon a văzut într-o noapte cum dracii încercau sa-l strângă de gât pe Andrei; a doua zi dimineaţa gâtul părintelui Andrei era plin de mulţime de vânătăi şi zgârieturi. Atunci părintele Andrei i-a spus fratelui său, Simon: „Bagă de seamă, tu singur ai să suferi acest război al dracilor asupra ta!” „Aceasta nu se poate, Părinte…Nu sunt eu vrednic să îngăduie Dumnezeu să se slobozească acest război asupra mea…” În aceeaşi noapte, însă, monahul Simon a avut de înfruntat atacurile dezlănţuite ale demonilor şi a biruit cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile părintelui Andrei.
În general, părintelui Andrei nu-i plăceau convorbirile lungi. Vorbea foarte scurt şi la obiect; predicile lui erau rare şi în puţine cuvinte el reuşea să mişte îndată inima ascultătorilor către pocăinţă şi să trezească dorul nestăvilit către cele cereşti. Odată monahul Simon a spus că priveşte ca la ceva lipsit de însemnătate la cărţile Vechiului Testament. Părintele Andrei s-a supărat şi l-a pedepsit cu tăcerea timp de o săptămână. Părintelui Andrei i s-a dat de la Domnul darul lacrimilor. Rugăciunea neîncetată izvora din inima sa şi gândul neîntrerupt la moarte îl purta pururea în cugetul său. Tristeţea cea binecuvântată, după Dumnezeu şi după fericirea veşnică a împărăţiei cereşti, zdrobirea inimii şi acea ţinere permanentă a minţii în iadul deznădejdii despre care vorbeşte Sfântul Siluan de la Athos, erau însoţite de nădejdea neştirbită în mila fără de sfârşit a lui Dumnezeu. Asemenea Cuviosului Macarie cel Mare care nu era sigur de mântuirea sa nici când se suia printre cetele de îngeri la ceruri, asemenea Sfântului Pimen cel Mare care spunea ucenicilor săi, întru nădejdea dobândirii bunătăţilor celor veşnice, că: „credeţi-mă fiilor, toţi se vor mântui, numai eu mă voi învrednici de focul cel veşnic”, aşa şi părintele Andrei răspundea foarte des tot cu o întrebare, celor ce-l întrebau cum se află: „Ţie nu ţi-e frică de moarte?”
Dragostea şi evlavia părintelui Andrei faţă de Sfinţii Părinţi care au apărat isihasmul sau ei înşişi au fost practicanţi ai rugăciunii lui Iisus, era foarte mare. Asemenea lor, părintele Andrei a cunoscut experienţa dramatică a angajării depline pe drumul plin de obstacole al rugăciunii isihaste „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul…” Câte ispite nu a îndurat el de la vrăjmaşul urâtor al tuturor celor care doresc să-L vadă pe Domnul şi să fie prietenul Lui! Foarte mult iubea părintele Andrei scrierile Sfântului Siluan Athonitul, Patericul Egiptean, scrierea Sfântului Ioan Gură de Aur – „Lucrările monahilor”. Cel mai mult se supăra părintele Andrei atunci când cineva spunea că în zilele noastre e imposibil să egalezi înălţimile duhovniceşti ale Părinţilor din veacurile trecute – erai întrebat atunci imediat de părintele Andrei: „De ce, de ce nu se poate, oare Dumnezeu nu este acelaşi şi ieri şi azi şi în veci?”
Dumnezeu i-a dat părintelui Andrei darul de a pătrunde în inimile oamenilor şi de a înţelege starea duhovnicească a fiecăruia. El înţelegea imediat de ce anume bolea sufleteşte fiecare om care venea la dânsul şi-i dăruia îndată şi leacul cel mai potrivit.
Curând după venirea lor în Abhazia, a izbucnit războiul civil din acea provincie, în anul 1993. Linia frontului era foarte aproape de Mănăstirea Comane, la numai 50 de metri. Vrăjmaşii musulmani trăgeau de multe ori chiar asupra mănăstirii şi atunci părintele Simon întreba: „Părinte Andrei, te temi?” „Dacă nu ţi-e frică de munca cea veşnică, ce poate să-ţi facă mai mult un abhaz? Tu, Simone nu te temi de moarte?”, venea răspunsul părintelui Andrei, referindu-se desigur la moartea sufletului, la posibilitatea de a nu moşteni Împărăţia cea veşnică. Părintele Simon răspundea: „Cum va vrea Dumnezeu…” Şi atunci părintele Andrei continua: „Eşti sigur că te-ai încredinţat deplin lui Dumnezeu?” Vedem în aceste replici ale părintelui Andrei aceeaşi atitudine în faţa morţii, precum o vedem la Sfinţii Părinţi: nădejdea nezdruncinată în mila lui Dumnezeu, dublată permanent de gândul propriei nimicnicii. Desigur, pe alte meridiane decât Cuviosul Siluan Athonitul şi decât chiar contemporanul lui Andrei, Cuviosul Arhimandrit Sofronie Saharov, părintele Andrei experimenta, fără îndoială, acea „deznădejde” binecuvântată de care vorbeşte atât de adânc Cuviosul Sofronie în tâlcuirea sa la viaţa Sfântului Siluan. E vorba de conştiinţa permanentă a stării de nevrednicie personale, de amintirea continuă a păcatelor, de gândul că tu însuţi vei arde în flăcările iadului, de ţinerea minţii tale în iad. Această stare nu duce însă pe nevoitor la deznădejde, ci îl fereşte de înălţarea subtilă şi periculoasă a minţii; nevoitorul păstrează nealterată conştiinţa nemăsuratei milostiviri a lui Dumnezeu, care covârşeşte orice închipuire – „Că după înălţimea cerului de la pământ, a întărit Dumnezeu mila Lui spre cei ce se tem de Dânsul” (Ps.102). Noi, cei trupeşti nu putem înţelege această stare a minţii nevoitorului. Dar din această stare, rugăciunea ţâşneşte curată, străbate cerurile şi ajunge la Dumnezeu, izvorând din frângerea inimii noastre.
Părintele Andrei nu înceta să se nevoiască ca şi până acum. Ba mai mult, zilnic slujea parastase pentru cei căzuţi în lupte, refuzând orice recompensă de la ceilalţi ostaşi. Când i se cerea să se odihnească, Andrei spunea: „Nu-i suficient că am petrecut atâtea zile în deşert? Măcar acum să le răscumpăr…” Priveghea îndelung şi la miezul nopţii, ca să nu-l biruiască gândurile cele deşerte, ieşea din chilie şi muta singur din loc în loc, zeci de blocuri grele de piatră. Deşi se ferea de ceilalţi, era văzut uneori înconjurând biserica şi bătându-se cu pumnii în piept, zicea pentru sine: „Ce va fi cu tine, ticăloase?”
Dacă vreodată în timpul Liturghiei, apărea vreun gând deşert, îndată părintele Andrei scutura cu putere din cap spunând: „Nu, nu!” Zilnic Părintele Andrei citea Psaltirea întreagă – aceasta, după spusele monahului Simon, ii lua 3 ore şi 20 de minute şi în plus citea şi toate cele patru Evanghelii.
Cu o săptămână înainte de moartea părintelui Andrei, monahul Simon, ucenicul lui, a cerut voie să plece la altă mănăstire pentru un timp, nemairezistând grozăviilor războiului. Părintele Andrei avea deosebită evlavie la o icoană din biserica mănăstirii Comane care reproducea icoana Maicii Domnului din Kazani. Înainte ca părintele Simon să părăsească mănăstirea Comane, cu toţii au văzut şi s-au spăimântat de minunea care s-a întâmplat la această icoană – a început să izvorască mir. Acest fenomen uimitor a început să se repete la toate icoanele din biserica mănăstirii; oricine putea simţi această mireasmă foarte pătrunzătoare. Tot atunci s-a întâmplat o minune şi la icoana Sfântului Ioan Botezătorul. Candela de la această icoană a continuat să ardă 48 de ore deşi în tot acest răstimp nu i s-a pus un strop de ulei. Apoi candela a început să facă mişcări circulare şi a căzut, spărgându-se în sute de fragmente.
La exact o săptămână de la plecarea părintelui Simon, abhazii au străpuns linia de rezistenţă a creştinilor şi au forţat poarta mănăstirii. După ce creştinii se împărtăşiseră cu toţi, au fost scoşi afară de către musulmani şi asasinaţi prin împuşcare. A scăpat în chip minunat o femeie cu fiica ei; abhazul ucigaş, îndreptând mitraliera către dânsele, de trei ori a încercat să tragă, însă tot de trei ori glonţul nu a plecat pe ţeavă. Ucigaşul s-a spăimântat şi le-a eliberat pe amândouă. Astăzi cele două femei au îmbrăţişat calea monahală: mama se numeşte monahia Mariam iar fiica ei este sora Manana. După ce părintele Andrei a fost ucis, femeia şi fiica ei au rămas în acele locuri timp de 10 zile. Timp de trei zile cele două femei nu au reuşit să-l îngroape pe părintele Andrei şi în tot acest răstimp sângele nu a încetat să curgă din rana lui. În timpul cât au rămas în acele locuri, celor două femei li s-a arătat părintele Andrei care le-a întărit cu duhul.
Părintele Andrei s-a dus la cele veşnice , ca un mucenic, la vârsta de numai 28 de ani. După martiriul lui, din cei 8 fraţi câţi erau la părinţi, un frate s-a învrednicit de darul preoţiei, o soră s-a făcut monahie iar o soră, rasoforă (treaptă preliminară călugăriei). Dacă tatăl său era înainte un ateu convins, acum el este un bun credincios; mama părintelui Andrei se gândeşte şi ea să urmeze viaţa monahală. Familia părintelui Andrei se găseşte şi acum în oraşul natal al lui Andrei, Bagdati.
Să nădăjduim că părintele Andrei va mijloci şi pentru noi, cei puţini la credinţă şi la fapte, ca Dumnezeu să se milostivească de noi şi să ne mântuiască.
Am consemnat aceste fapte şi întâmplări minunate, noi monahul Alexie şi fratele Alexie, auzindu-le noi povestite cu mare evlavie de la monahul Simon Abramişvili, în ziua 29, luna Iulie, anul 1999, la mănăstirea Zedazeni din Georgia.

preot Iulian Rață