DUHUL LUI DUMNEZEU ŞI DUHUL DIAVOLESC


În viaţa lumii şi a omului pot lucra mai multe puteri. Cea dintâi este puterea dumnezeiască, prin Duhul Sfânt. Acolo unde este prezent Acesta, ca răsplată a unei vieţi curate şi înduhovnicite, sunt prezente toate bunurile spirituale. Căci precum spune Sfântul Apostol Pavel, „roadă Duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrănare, curăţie; împotriva unora ca acestora nu este lege” (Galateni 5. 22-24).

Duhul Sfânt se pogoară asupra celor care şi-au curăţit viaţa de tot ceea ce înseamnă patimă, păcat sau răutate. Aceştia sunt oamenii duhovniceşti, care primesc de la Dumnezeu şi multe alte daruri: al cunoaşterii duhovniceşti şi al înainte cunoaşterii, al străvederii, al citirii în inimile oamenilor, al rugăciunii neîncetate şi mântuitoare, al pocăinţei permanente şi al lacrimilor, al înainte vederii, al profeţiei etc. Aceştia însă sunt puţini.

Cei mai mulţi sunt însă cei care ascultă şi urmează duhului lumii acesteia şi care se află sub osânda diavolescă. Acesta este un duh anti-creştin şi anti-duhovnicesc. Scopul lui este tocmai distrugerea oricărei forme de viaţă spirituală înaltă, vieţuirea în robia patimilor şi a păcatelor, ce ne conduc spre chinurile iadului celui veşnic. Şi, din nefericire, mulţi sunt cei care merg pe această cale largă şi uşoară, dar care aduce omului tristeţea şi nefericirea veşnică. Duhul lumesc este un duh al fărădelegii şi minciunii, al răutăţii şi curviei, al necredinţei, ateismului şi crimei…

De aceea, omul se află la cumpăna dintre aceste două căi: una îngustă şi anevoioasă a vieţii duhovniceşti înalte (Matei 7.13), dar la sfârşitul ei îl aşteaptă răsplata veşnică; şi una largă şi facilă (Matei 7.14), dar care îl conduce spre nenumărate răutăţi, care îl fac să se asemene duhului care stăpâneşte lumea – stăpânitorului (loan 14. 30) acesteia – diavolul.

Lupta nu se dă numai în afară, în exterior, ci şi în interior. Sufletul omului este potrivit Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, cei care au cunoscut din experienţă toate aceste realităţi, un câmp de război şi de luptă. Aici se luptă necontenit puterile cele bune şi puterile cele rele; ale luminii şi ale întunericului, fiecare căutând să pună stăpânire pe sufletul omului.

Există o lege a trupului şi una a duhului, (Romani 7. 14-24) fiecare dintre acestea căutând să-şi impună supremaţia şi căutând să conducă viaţa sufletească a omului. In baza acesteia, mulţi Părinţi duhovniceşti vorbesc despre o adevărată luptă, despre o răzvrătire a trupului împotriva vieţii sufletului, despre o dezbinare care există între ele. Trupul vrea să-şi supună sufletul spre împlinirea poftelor sale, după cum şi sufletul caută să disciplineze un trup rebel şi purtat adeseori de instincte şi de pasiuni greu de controlat şi de disciplinat. Multe dintre păcate sunt cerute de trup şi provoacă durere sufletului. Ceea ce se cere omului este să lupte cu ajutorul harului dumnezeiesc pentru a-şi disciplina toate aceste dorinţe pătimaşe şi să le dea o direcţie şi semnificaţie duhovnicească.

Aşadar la o radiografie atentă a lumii şi a omului contemporan putem observa lucrarea mai multor puteri şi duhuri: Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”, „Vistierul bunătăţilor şi dătătorul de viată”, pe de o parte, iar pe de altă parte duhul cel rău care satanizează lumea, o desfigurează şi caută să o distrugă, iar lupta dintre acestea se observă şi la nivelul sufletului omenesc, la aceasta adăugându-se, din interior, dorinţele, poftele, pasiunile, instinctele, afectele, pornirile, pulsiunile, energiile naturale, specific omeneşti.

Alegerea de a sluji unora sau altora dintre acestea, de a ne lăsa conduşi de duhul lumii acesteia, un duh am putea spune „apocaliptic” prin lucrarea şi efectele sale sau, dimpotrivă, de a lupta să urmăm lui Hristos, este o problemă de liberă alegere şi deliberare personală, dar cu urmări pentru veşnicie. Fiecare dintre noi ne pregătim încă din viaţa acesta veşnicia fericită sau, dimpotrivă, tristeţea veşnică a iadului cumplit.

Chiar dacă lumea de azi nu prea mai vrea să se meargă spre Hristos şi spre mântuire, creştinul trebuie să lupte „cu timp şi fără timp” pentru mântuirea sufletului său, având această convingere că nu este un om bolnav într-o lume care plesneşte de sănătate, ci, dimpotrivă, că este un om care caută, cu ajutorul lui Dumnezeu sa­-şi păstreze sănătatea sufletească şi trupească, într-o lume de-a dreptul nebună.

Un mare duhovnic contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul – spune că sfinţii de altă dată ar fi vrut să trăiască astăzi, pentru a lupta cu ispitele care ne încearcă pe noi. Căci pe măsura luptei, a nevoinţelor şi ostenelilor noastre, este şi cununa care ni se pregăteşte în ceruri.

CE ESTE DUHUL LUMESC?

După căderea protopărinţilor noştri din Rai oamenii au petrecut după poftele trupului, făcând voile trupului şi ale simţurilor: „după dumnezeul acestei lumi, după stăpânitorul puterilor văzduhului, adică duhul care lucrează acum în fii neascultării”… (Efeseni 2. 1-3).

Despre duhul lumesc, Sfântul Simeon Metafrastul spune că:

„După căderea lui Adam din Rai, cugetele omului s-au făcut pământeşti şi tind în jos, iar cugetul omului care în Rai era simplu şi bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului. De atunci în jurul inimii omului roteşte acoperământul întunericului adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu şi nici să împlinească Voia Lui cea Sfântă”.

De aceea mai uşor este să îndrepţi cu mâinile o bară groasă de fier beton încâlcită decât să îndrepţi mulţimea gândurilor încâlcite lumeşti care au ajuns în cuget asemenea unei funii groase – cugetarea sau modul de a gândi lumesc.
Pentru aceasta Biserica Ortodoxă se roagă prin rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, ca să ne dea Dumnezeu duhul gândului smerit. Pentru că de nu vom avea gândul smerit la sfârşitul vieţii pământeşti vom merge unde ne va trage duhul lumesc, în iad.

„Duhul lumesc devine prin păcate duh diavolesc. Când diavolul aruncă seminţele faptelor rele în inima creştinului, iar acesta le primeşte cu bucurie, ele vor începe să încolţească şi să prindă rădăcină. Iar dacă nu suntem atenţi ca să curăţim inima noastră cu darul Duhului Sfânt şi prin faptele bune creştine, ele se vor înmulţi şi vor creşte. Din acest moment diavolul se poate îndepărta de la noi pentru că de acum este sigur că ne vom conduce după patimile noastre la tot lucru rău şi pierzător de suflet.

Deci, dacă facem păcate de moarte, duhul patimii respective ne va conduce la tot lucru rău. Dar mai grav este faptul că păcatele le vom considera ca fireşti şi sub nici un motiv nu vom putea renunţa la ele sau să gândim că putem trăi o viaţă curată şi sfântă. De aceea trebuie să ne păstrăm curăţia sufletească şi trupească. Pentru că nimic spurcat şi necurat nu va putea intra în împărăţia Cerurilor”. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:

,,Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi al fostului vostru fel de viaţă, care se strică prin poftele înşelăciunii, să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efeseni 4. 22-24). Pentru că că noi cei botezaţi:
.. „nu duhullumii l-am primit, ci Duhul cel de laDumnezeu ca să cunoaştem cele prin har dăruite de Dumnezeu” (I Corinteni 2.12).

„Cel mai mare duşman al sufletului nostru, nu este diavolul ci duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip plăcut şi în cele din urmă ne amar este veşnic”.

Cu timpul, duhul lumesc devine în inima noastră ca un drog de care devenim dependenţi, (modernismele, conforturile…)

Pentru că dacă îl vom vedea pe diavol, ne vom cutremura de frică şi ne vom ruga lui Dumnezeu ca să ne scape. în schimb, duhul lumesc ne înfăşoară tainic şi plăcut în mrejele sale şi pentru aceasta nu dorim să scăpăm de el. Suntem atraşi de duhul lumesc şi nu înţelegem cât rău ne face, deoarece el intră încet, încet în inima noastră oferindu-ne tot confortul şi plăcerea. Astfel răul înaintează puţin câte puţin şi pune stăpânire pe noi. Pentru că dacă ar verii deodată, nu am fi aşa de uşor înşelaţi. în epoca contemporană, datorită modernismelor şi a progresului tehnic, mult duh lumesc a pătruns în inimile oamenilor, în toate domeniile de activitate şi a alungat de acolo pe Mântuitorul lisus Hristos.

Dacă în societatea comunistă duhul lumesc era semănat în inimile creştinilor prin educaţie, propagandă şi idolatrizare, în societatea capitalistă el este semănat prin confort, belşug material, proprietate, concurenţă, goană după bani, reclame, libertatea păcatelor, mass media etc.

In primii ani ai creştinismului oamenii erau chemaţi la credinţă prin propovăduire. Noi suntem chemaţi prin însăşi naşterea noastră şi prin educaţia primită între creştini. Intrarea noastră în creştinism şi înrădăcinarea credinţei ortodoxe în inima noastră are loc încă din copilărie. „Credinţa noastră, ne-am simţi îndemnaţi să credem, ar trebuie să fie cu atât mai puternică, iar viaţa noastră cu atât mai vrednică de chemare. Aşa a şi fost, însă de la o vreme lucrurile s-au schimbat la noi. în educaţia şcolară sunt îngăduite principii necreştine, care îi strică pe tineri; în, societate au pătruns obiceiuri necreştine, care pervertesc în continuare, după ieşirea din şcoală, şi nu este lucru de mirare dacă aleşii fiind dintotdeauna puţini”, după cuvântul Domnului (Lc. 14.16-24), în vremea noastră ei sunt şi mai puţini.
Acesta este duhul veacului anticreştinesc!

Sfântul Apostol Ioan spune că: „Lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5. 19), adică este supusă stăpânitorului lumii acesteia – diavolul. Conştient sau inconştient, mulţi oameni îi fac voia cu o aşa fidelitate, încât lucrarea lor demonică se identifică adesea cu lucrarea drăcească. Este uşor de observat în lumea de azi o răcire a credinţei, indiferentism moral şi religios, delăsare duhovnicescă ori, slăbirea credinţei care duce la întărirea păcatului, până la robire spirituală.

Pe măsură ce lumea se îndepărtează de vremurile apqstolice şi se apropie de cele apocaliptice cresc şi se înmulţesc răutăţile, păcatele, fărădelegile, pervertirile şi apostaziile. Duhul lumesc dictează şi manipulează minţile şi „conştiinţele” multora. Să ne gândim la semenii noştri. (Oare câţi dintre noi mai avem moralitate creştină ortodoxă?). In loc să ne îndemne spre asceză creştină, ne îndeamnă spre viaţă păcătoasă, în loc să ne trimită la biserică, ne îndeamnă la distracţie şi desfrânare, în loc să ne îndemne spre rugăciune şi nevoinţă, ne robesc spre huzur şi odihnă. Toate acestea sunt manifestări ale „duhului lumesc”, bineplăcut stăpânitorului lui – diavolul.

Ce va fi mai departe? Dacă la noi nu se vor schimba mijloacele de educaţie şi obiceiurile societăţii, adevăratul creştinism va slăbi din ce în ce mai mult, iar în cele din urmă se va stinge cu totul va rămâne numai numele de creştin, însă duh creştinesc nu va mai fi. Duhul lumesc va umple totul.

Ce este de făcut? „Să ne rugăm”.

„Cel ce umblă în întuneric, nu ştie unde merge”, spune Sfântul Apostol Ioan. Adică cel ce trăieşte în această lume mincinoasă, trebuie să fie cu multă băgare de seamă, priceput şi chibzuit, ca să nu se osândească în iad. Că lumea are obiceiul să tragă pe oameni spre lucrurile din afară, pe urmă să-i întunece ca să nu vadă pe cele dinlăuntru. Le arată plăcerile trupeşti, însă nu le descoperă necurăţia şi putoarea care este ascunsă în deşertăciunea acestora”.

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, referindu-se la grija exagerată de bunurile pământeşti ne spune: „Nimeni nupoate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţul; nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6. 24; Luca 16. 13). Domnul Hristos ne spune că ne înşelăm dacă gândim că vom putea dărui mintea noastră lui Dumnezeu, iar trupul nostru deşertăciunilor, slujind astfel la doi stăpâni. El a spus în continuare: Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, care sunt potrivnici unul celuilalt, adică lui Dumnezeu şi lui Mamona.

Mamona este un cuvât sirian, care înseamnă bogăţie, visterie cu bani câştigaţi în mod necinstit. Asemenea bani sunt socotiţi de poporul nostru „ochiul dracului”, fiindcă banii sunt prima ispită cu care diavolul îi ispiteşte pe oameni. Dumnezeu este drept şi cere de la supuşii Săi săvârşirea dreptăţii, după cum ne spune proorocul David: „De la Domnul paşii omului se îndreptează şi calea Lui o va voi foarte” (Psalm 26,23).

Mamona este nedrept şi sileşte pe supuşii săi ca să facă lucrurile nedreptăţii. Dumnezeu voieşte ca supusul Său să fie drept şi milostiv; Mamona îl voieşte să fie nedrept şi nemilostiv, Dumnezeu porunceşte supusului Său, să-şi aibă aţintită mintea şi inima la cer, iar Mamona, să-şi dea şi mintea şi inima la cele pământeşti. Pentru acesta nu poate acelaşi om să slujească la amândoi, căci sau pe unul va urâ, adică pe Mamona, şi va iubi pe Dumnezeu, sau se va Lipi de Mamona, şi va uita pe Dumnezeu. Precum însă ne lipim de Mamona şi ne depărtăm de Dumnezeu, tot aşa cu aceeaşi înlesnire, de vom vrea, vom urâ pe Mamona, căruia i-am slujit, şi vom iubi pe Dumnezeu”.

În textul de mai sus însă, „Mamona”, pus în contrast cu Dumnezeu, este personificat şi reprezintă pe satana sau diavolul care este stăpânul acestor averi pământeşti şi uzează de ele pentru a înşela pe oameni cu strălucirea lor cea trecătoare şi pentru a-i înstrăina de Dumnezeu. între Dumnezeu şi între diavolul-Mamorta -nu există nici o legătură (loan 8.44; II Corinteni 6.15; I loan 3. 8).

„In vocabularul ascetic, „lumea” înseamnă ataşarea egoistă şi iraţională faţă de realitatea pur carnală a trupului şi pur materială a creaţiei. Lumea echivalează cu iubirea trapescă de sine, adică a „tunicii de piele” sau patimile care sunt numai o expresie a egoismului, deoarece ele arată nu numai neputinţa de ane desprinde de materie, ci şi o expresie a iraţionalităţii, ele schimbă sensul lucrurilor, folosindu-le împotriva scopului lor firesc”.

„Noi, crezând mincinoaselor făgăduinţe ale diavolului şi ale lumii cădem în felurite păcate în care nu se găseşte plăcere sau odihnă, după cum el ne-a făgăduit, ci amărăciuni, necazuri şi alte asemenea care tiranisesc şi chinuiesc inima amăgitorului păcătos, fără milă.

Nu te încrede dar lumii ticăloase care îţi făgăduieşte multe fiindcă îţi dă cu totul împotrivă; şi dacă-ţi dă vreun bine este pentru puţină vreme, şi pe urmă ţi-1 ia, şi rămâi în mai multă supărare.
Urăşte dar lumea şi slujeşte Domnului nostru Iisus Hristos, Care este prea adevărat şi-ţi dă însutit plată, precum a făgăduit.

Cuvântul lui este neschimbat, iar lumea este schimbătoare şi nestatornică şi se schimbă în tot ceasul şi pe câţi îi cinsteşte şi-i slăveşte astăzi, îi nimiceşte şi îi ruşinează mâine”.

Dar lumea îşi are duhurile ei: duhul mândriei, duhulslayei deşarte, duhul mâniei, duhul iubirii de arginţi, duhul des frânării…

Duhul şi sufletul nu sunt două realităţi deosebite. Prin suflet se înţelege în general sediul afectelor, principiul vital.

Duhul este partea superioară, fină a sufletului, capabilă de a se pune în contact cu Duhul Sfânt şi a-i deveni sălaş sau de a se pune în contact cu lumea devenind astfel duh lumesc.

Cînd Mântuitorul lisus Hristos a spus că diavolul este: „stăpânul acestei lumi” (Ioan 16. 11) n-a spus că este stăpân pe lume, ci că stăpâneşte deşertăciunea, minciuna şi păcatul.

„Insă cei care îşi au inima lor dăruită celor deşarte, celor lumeşti, trăiesc sub stăpânirea stăpânitondui acestui veac – diavolul” (Efeseni 6. 12). Deci cine este stăpânit de deşertăciune – de duhul lumesc, este sub ocupaţia diavolului”. .

Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor:

„Iar cel ce se lipeşte de Domnul, este un duh cu El” (I Corinteni 6. 17). Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: „De unde războaiele şi de unde luptele dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre, care se războiesc în mădulare? Râvniţi şi nu aveţi, ucideţv şi geloziţi şi nu puteţi dobândi; vă luptaţi şi vă războiţi. Nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca sa risipiţi în plăcerile voastre adulterilor! Nu ştiţi oare că prietenia cu lumea e duşmănie cu Dumnezeu? Aşadar, cel ce vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu ” (Iacob 4. 1-4).


Ierodiacon Cleopa Paraschiv, părintele Hristofor
/http://www.mdn.md/

Cu râvnă întru Domnul,
preluat şi prelucrat de
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie