Acasă, în Biserica Dumnezeului celui viu…
Dacă, vreo-dată la uşa ta ar bate un măscărici, va da din mâni, strigând cu glas puternic, căutând să te convingă: „La vecini arde casa! Ajutor, în curând flacăra va trece şi la casa Dvs.,” ce aţi face? Cum aţi proceda? Mai curând că totuşi o să-i închideţi uşa în faţă, considerându-l om bolnav sau pur şi simplu măscărici. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Biserica Ortodoxă. Iată deja 2000 de ani, strigă, cheamă, convinge să ne lepădăm de poftele noastre, să lepădăm calea cea veche, să ne schimbăm complet viaţa. Ea tot cearcă să ne convingă că Dumnezeu ne-a creat pentru ca noi să trăim pentru El şi să ne asemănăm cu El. De fapt, noi şi singuri suntem convinşi că ne-am născut nu pur şi simplu la voia întâmplării, ci pentru ceva special.
Dar Biserica este separată de lume prin hotare foarte aspre. În Ea funcţionează alte legi, decât cele în general cunoscute de noi. Şi în biserică multora le place. Doar că, serviciul divin durează mult, în timpul lui multe lucruri rămânând neclare. E drept că totul e neobişnuit, tainic, chipurile miraculoase, pline de dragoste şi de taină, totul e aurit, lumânările, ce ard mistic, reflectându-se în chipul icoanelor, mirosul specific de tămâie… Însă tainele, rânduielile, crucea, toate par… neutile! Ar fi de fapt ceva şi în toate acestea! Ai pus o lumânărică, înaintea icoanei, iar sufletul se linişteşte, zboară, se simte reînnoit. Dar ce e de făcut mai departe? Cum de-L combinat pe Dumnezeu, care este în sufletul tău (pe care de obicei îl numim Soartă, Putere, Întâmplare, Natură), cu Cel care este răstignit aici, pe Cruce şi din rănile căruia curge abundent sânge, faţă de care, noi fără să ne dăm seama simţim vină? Poate că într-adevăr, El se sălăşluieşte aici?
De obicei, neîţelegând ce să faci, unde să-ţi găseşti un loc al tău, pleci peste vre-o 20 minute, simţindu-te ca şi cum ne invitat la o sărbătoare străină. Dar odată, nemaiputând de oboseală o să stai până la urmă, sau o să vii aproape de sfârşit. Acolo, preotul într-o limbă clară, îţi va începe a vorbi, despre Cel pe care la-I descoperit în icoane, deşi pe alocuri sensul cuvintelor spuse de preot vor rămânea neînţelese. Şi totuşi va veni, acea zi, neuitată, când ceva în sufletul nostru se va cutremura. Atunci va fi mai clar ca niciodată că, anume Dumnezeu este cel care a întemeiat Sfânta Sa Biserică şi în afara ei nu există mântuire. El ne va primi, dacă noi vom ceda, vom mai înceta să ne luptăm cu noi înşine şi cu Dumnezeu şi vom lăsa armele noastre în jos. Pocăinţa, este deja începutul vieţii în sânul Bisericii, este taina în care mor păcatele noastre, iar noi reînviem din nou. Atunci vom putea începe o nouă viaţă, de acum cu Dumnezeu. După cum se vede, Dumnezeu nu ne poate lăsa în pace, dar de fapt, nici nu am fost vre-o dată fără de grija şi dragostea Lui. Vor apărea şi mai multe întrebări şi neclarităţi, dar atunci ne vom începe a transforma din necredincioşi în credincioşi.
Doamne, de la Tine am ieşit şi neliniştit este sufletul meu, până nu va reveni la Tine Doamne…
Dar Biserica este separată de lume prin hotare foarte aspre. În Ea funcţionează alte legi, decât cele în general cunoscute de noi. Şi în biserică multora le place. Doar că, serviciul divin durează mult, în timpul lui multe lucruri rămânând neclare. E drept că totul e neobişnuit, tainic, chipurile miraculoase, pline de dragoste şi de taină, totul e aurit, lumânările, ce ard mistic, reflectându-se în chipul icoanelor, mirosul specific de tămâie… Însă tainele, rânduielile, crucea, toate par… neutile! Ar fi de fapt ceva şi în toate acestea! Ai pus o lumânărică, înaintea icoanei, iar sufletul se linişteşte, zboară, se simte reînnoit. Dar ce e de făcut mai departe? Cum de-L combinat pe Dumnezeu, care este în sufletul tău (pe care de obicei îl numim Soartă, Putere, Întâmplare, Natură), cu Cel care este răstignit aici, pe Cruce şi din rănile căruia curge abundent sânge, faţă de care, noi fără să ne dăm seama simţim vină? Poate că într-adevăr, El se sălăşluieşte aici?
De obicei, neîţelegând ce să faci, unde să-ţi găseşti un loc al tău, pleci peste vre-o 20 minute, simţindu-te ca şi cum ne invitat la o sărbătoare străină. Dar odată, nemaiputând de oboseală o să stai până la urmă, sau o să vii aproape de sfârşit. Acolo, preotul într-o limbă clară, îţi va începe a vorbi, despre Cel pe care la-I descoperit în icoane, deşi pe alocuri sensul cuvintelor spuse de preot vor rămânea neînţelese. Şi totuşi va veni, acea zi, neuitată, când ceva în sufletul nostru se va cutremura. Atunci va fi mai clar ca niciodată că, anume Dumnezeu este cel care a întemeiat Sfânta Sa Biserică şi în afara ei nu există mântuire. El ne va primi, dacă noi vom ceda, vom mai înceta să ne luptăm cu noi înşine şi cu Dumnezeu şi vom lăsa armele noastre în jos. Pocăinţa, este deja începutul vieţii în sânul Bisericii, este taina în care mor păcatele noastre, iar noi reînviem din nou. Atunci vom putea începe o nouă viaţă, de acum cu Dumnezeu. După cum se vede, Dumnezeu nu ne poate lăsa în pace, dar de fapt, nici nu am fost vre-o dată fără de grija şi dragostea Lui. Vor apărea şi mai multe întrebări şi neclarităţi, dar atunci ne vom începe a transforma din necredincioşi în credincioşi.
Doamne, de la Tine am ieşit şi neliniştit este sufletul meu, până nu va reveni la Tine Doamne…
www.xrampg.obninsk.ru