Din Sfanta Scriptura desprindem adevarul ca persoana umana a fost creata si ca se compune din trupul modelat de Dumnezeu din tarana, in chip cu totul special, si din suflarea de viata, data trupului tot de Dumnezeu pentru ca acesta sa respire si sa traiasca pentru indeplinirea scopului in vederea caruia omul a fost adus la existenta: fericirea vesnica. Sfanta Scriptura a Vechiului Testament mentioneaza inca de la inceput sfatul voii lui Dumnezeu, prin care omul a fost adus la existenta: „Sa facem om dupa chipul nostru si dupa asemanarea noastra, si sa stapaneasca peste pestii marii, si peste pasarile cerului si peste dobitoace si peste tot pamantul, si peste toate taratoarele care se tarasc pe pamant” (Facere 1, 26). Acest sfat al voii dumnezeiesti s-a implinit intocmai, dupa cum ne incredinteaza tot Sfanta Scriptura: „Si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul Sau l-a facut, i-a facut pe ei barbat si femeie” (Facere 1, 27). Prin urmare omul – barbatul si femeia – poarta podoaba dar si povara stapanirii asupra tuturor vietuitoarelor, asemanandu-se lui Dumnezeu care stapaneste peste tot universul, dar avand o asemanare ca dar, incipienta, ce se putea extinde numai si nu­mai in limitele creaturalului, in limitele fiintei vii insufletite. Menirea initiala s-a alterat insa din pricina pacatului neascultarii comis de Adam si Eva in rai. Alungarea vinovatilor din rai nu a insemnat insa moarte. Cartea Facerii nici nu vrea sa intrebuinteze, pentru inceput, acest termen, ci dimpotriva, vorbeste de un moment al intoarcerii in pamant. In acel pamant din care a fost luat omul cel dintai. Este drept ca porunca din Facere 2,17 specifica protoparintilor pedeapsa mortii in cazul cand ei ar nesocoti porunca lui Dumnezeu, dar acolo nu se dau detalii privind efectul mortii. Fiind cei dintai oameni, Adam si Eva nu cunoscusera desprinderea sufletului de trup si nu vazusera hidosenia descompunerii trupului. De aceea ei au si calcat cu usurinta porunca. Abia cand fiul lor, Abel, ucis de fratele sau Cain, a luat calea tarinei au cunoscut ei grozavia mortii, a reintoarcerii in pamant.

Referatul biblic care ne descrie constitutia dihotomica a omului, cuprinde idei inalte cu privire la valoarea omului. Atat trupul cat si su­fletul devin un tot inconfundabil. Nici trupul nu sta fara suflet si nici sufletul fara trup in starea paradisiaca, in starea ascultarii desavarsite de Dumnezeu. Dar indata ce sufletul nu se mai supune lui Dumnezeu, trupul ii urmeaza si, apoi, atat sufletul cat si trupul, ca un tot, sufera impreuna rigorile pedepsei dumnezeiesti. Pacatul aduce vrajmasie in­tre trup si suflet, dar o vrajmasie care nu poate trece dincolo de moarte.

Insasi moartea este un moment important din existenta, ea fiind un prag, pe care fiecare om il trece, nu fara a avea sa dea socoteala de faptele sale in fata lui Dumnezeu.

1. Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament descrie si dez­valuie misterul mortii ca parte din existenta omului vis a vis de Dum­nezeu si fata de aproapele.
Viziunea vietii umane din textele Sfintei Scripturi este o viziune globala. Omul nu traieste izolat, singur. El face parte dintr-un cadru social multi personal, in care varstele isi au rostul lor, apoi familia, grupul de familii si, in fine, poporul, natiunea (egip­tenii, hititii, asirienii etc.) capata o anumita pondere in viata celui ce le apartine, iar sfarsitul vietii este acela care impune celor ramasi in urma anumite practici, potrivit starii de fapt. Astfel, din cartea Facerii, cap. 23, versetele 2-20, aflam ca Avraam a cumparat un loc de ingro­pare special pentru Sarra, de la un hitit cu numele de Efron, pentru ca Sarra sa odihneasca acolo, dupa obicei, in veci. Avraam a refuzat orice oferta de a i se da gratis un loc de inmormantare si, pentru ca acel loc sa fie al lui si al neamului sau pentru totdeauna, a platit suma de patru sute de masuri de argint curat (23,15-16). Daca Avraam, a carui vred­nicie in fata lui Dumnezeu era cu totul deosebita, a ingrijit trupul sotiei sale defuncte si a ales pentru el un loc deosebit si nesupus unui alt pro­prietar, pretul reflecta sau simbolizeaza, desigur, o eliberare a persoanei defuncte de obligatiile naturale precum si o intarire a libertatii de dupa moarte, libertate limpede accentuata in cartea Facerii. Avraam a cum­parat, de fapt, loc de ingropare pentru tot neamul sau, nu numai pentru Sarra, tocmai pentru ca nimeni din neamul sau sa nu fie supus altor randuieli funerare decat acelora primite ca dispozitie prin Revelatie. Ase­menea tatalui sau, patriarhul Iacob se ingrijeste de trupul Rahilei si il inmormanteaza cu cinste in tinutul Efratului. Ba inca pune si „stalp” (stela) la mormantul ei, insemnand locul printr-un mijloc vizibil, care a dainuit foarte multa vreme (Facere 19-20). Iar intrucat tatal lui Iacob a plans si a jelit-o pe Sarra, este de prisos sa spunem ca, intr-ade­var, si Iacob trebuie sa fi facut la fel la moartea Rahilei. Oricum, atunci cand afla de disparitia fiului sau Iosif – dupa cum ii spusesera ceilalti fii ai lui -, Iacob il jeleste pe Iosif ca pe mort, „zile multe”, rupandu-si hainele si inchingandu-se cu sac (Facere 37, 35). Aflam ca zilele de doliu, „zilele ingroparii”, erau in numar de „patruzeci”. Atat trebuie sa fi tinut si Iacob doliu pentru Iosif, dar Iosif, cand a murit tatal sau, a mai adaugat treizeci de zile ele doliu, ajungandu-se la un doliu de 70 de zile, tinut de egiptenii din subordinea lui. La moartea lui Aaron, poporul l-a plans pe acesta timp de treizeci de zile (Numeri 20,29). Din textul de la Ieremia 16, 5-7, des­prindem insa o suita de practici de doliu ebraice, care insoteau du­rerea celor ramasi in viata, pricinuita de moartea celui apropiat: plansul, zgarierea trupului, tunderea parului capului, frangerea painii de jale pentru cei vii si de mangaiere pentru cel mort si impartasirea din cupa mangaierii.
In Noul Testament asistam la cortegiul funerar care insotea pe tanarul din Nain, fiul cunoscutei vaduve (Luca 7, 15). „Iar cand S-a apro­piat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si vazand-o Domnul, I S-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! (Luca 7,12-13). Tanarul era scos afara din cetate, purtat intr-un sicriu, si dus catrt locul de ingropare.
Si in acest pasaj neotestamentar observam jalea si plansul multimii, alaturi de al vaduvei mame, adica expresia compasiunii comunitare pentru durerea cauzata familiei de moartea unui vlastar al ei. De ase­menea, in cazul lui Lazar, asistam la deosebita grija a familiei, a suro­rilor lui Lazar pentru ingroparea acestuia. Mantuitorul Insusi vorbeste despre moartea lui Lazar ca de o „adormire” si spune ucenicilor Sai : „Lazar, prietenul nostru, a adormit; Ma duc sa-l trezesc… Iar Iisus vor­bise despre moartea lui, iar ei credeau ca vorbeste despre somn ca odih­na. Deci atunci Iisus le-a spus lor pe fata : Lazar a murit” (Ioan 11, 11 si 13-15).
Rastignirea Mantuitorului a fost urmata de moarte. Aceasta moarte a fost constatata prin impungerea Trupului Mantuitorului cu sulita de catre unul din ostasi. Apoi Iosif si Nicodim au purtat de grija de in­groparea Domnului : „Iar facandu-se seara, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care si el era un ucenic al lui Iisus. Acesta, ducandu-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit sa i se dea. Si Iosif, luand trupul, L-a infasurat in giulgiu curat de in, si l-a pus in mormantul nou al sau, pe care-l sapase in stanca, si pravalind o piatra mare la usa mormantului, s-a dus” (Matei 27, 57-61). Punerea in graba in mormant nu a incheiat insa ritul funerar obisnuit. De aceea, in prima zi a saptamanii ebraice, dis de dimineata, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, si Salomeea, „au cumparat miresme”, ca sa vina sa unga cu ele trupul Mantuitorului (Marcu 16, 1). Invierea a oprit insa cursul firesc al ritului funerar. Este evident insa ca si aici, femeile, care stiau bine toate cate trebuie facute, ar fi continuat sa completeze totul, dupa datina.
Trebuie sa retinem ca atat Vechiul cat si Noul Testament ne ofera dovezi clare despre faptul ca, la moarte, trupului omenesc trebuie sa i se acorde o atentie deosebita. Mai intai pentru ca acest trup a venit la fiinta prin voia, sfatul si lucrarea speciala a lui Dumnezeu, apoi pen­tru ca Dumnezeu a pus in trup suflarea de viata si, mai mult, pentru ca trupul si sufletul formeaza persoana, care si este chipul lui Dum­nezeu.
In anumite prilejuri, Mantuitorul a scos in evidenta valoarea cu totul deosebita a sufletului. Mai intai de toate, valoarea sufletului ome­nesc depaseste orice alta valoare sau comoara. Sufletul este mai pre­tios decat toata lumea : „Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde ? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16, 26). Sufletul faptuieste prin trup toate cate le voieste, dar este in acelasi timp supus influentei trupu­lui, organelor de simt. El poate face binele, dar si raul. El nu moare odata cu trupul pentru ca – dupa cum afirma undeva Sf. Ambrozie – el nu este din trup : „Non enim mori animam cum corpore manifestum est, quia non est de corpore” (De bono mortis IX, 38). In asteptarea zilei judecatii, sufletul este dus de ingeri, fie in rai fie in iad, dupa faptele savarsite in trup si impreuna cu trupul, dupa cum se arata in parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar (Luca 16, 19-31). Din text, observam ca sufletul saracului Lazar a fost dus in rai, iar sufletul bo­gatului nemilostiv a fost dus in iad si se chinuia acolo : „Si a murit saracul si a fost dus de catre ingeri in sanul lui Avraam. A murit si bogatul si a fost inmormantat. Si in iad, ridicandu-si ochii, fiind in chinuri, el a vazut de departe pe Avraam si pe Lazar in sanul lui” (Luca 16, 22-23).
Parabola despre saracul Lazar si bogatul nemilostiv este de o pro­funda semnificatie pentru crestini. Mai intai ca Mantuitorul insusi se foloseste de ea pentru a arata cata suferinta indura sufletul nemilos­tivului, dupa moartea trupului, si cata nevoie are El de ajutor din par­tea celor vii, de rugaciunile lor.
In fine, Sfantul Apostol Pavel indemna pe adresantii sai sa se roage unii pentru altii si pentru toti oamenii : „Va indemn deci, inainte de toate, sa faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oame­nii” (I Tim. 2, 1). Acest verset a fost interpretat traditional in Biserica Ortodoxa ca incluzand atat pe cei vii cat si pe cei morti (Vezi Prot. dr. P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Tipografia diecezana, Arad, 1948, p. 218). Tot Sfantul Apostol Pavel – pentru a justifica, in plus, credinta in inviere – nu a dezaprobat botezul unor crestini vii in locul rude­niilor raposate fara a fi primit botezul (I Cor. 15, 29).
2. Marturii apostolice si patristice privitoare la grija pentru cei ra­posati.
In ultima vreme s-au depus eforturi insemnate de catre arheo­logi pentru a cunoaste mai in amanunt straturile de sub catedrala „Sfan­tul Petru” din Roma. Din cercetarile facute si care sperau sa desco­pere mormantul Sfintului Apostol Petru, cele dintai, din prima jumatate a secolului nostru, au dat doar peste unele morminte mult prea bogate pentru a fi situate clar in mijlocul secolului I. Numai un mormant foarte modest, descoperit in ultimul strat cercetat, se presupune ca ar putea fi al Sfantului Apostol Petru. Oricum, dincolo de orice ipoteze, este cert ca ucenicii Sfintilor Apostoli s-au ingrijit de inmormantarea acestora in locuri ferite si stiute numai de oameni de cea mai mare incredere. La fel s-a procedat si cu trupurile sfintilor martiri si cu ale crestinilor in general. Ne impresioneaza si astazi galeriile catacombelor. Moastele martirilor au fost pastrate cu grija, iar mormintele martirilor au devenit temelii de locasuri de rugaciune inca de timpuriu. La noi, practic vor­bind, mormantul celor patru martiri de la Niculitel, peste care s-a cla­dit bisericuta martirica, ne ofera o dovada intr-adevar indiscutabila privind grija pentru cei raposati, asa cum de altfel intreaga traditie crestina o atesta pe teritoriul tarii noastre si in multe alte parti.
Inca de timpuriu, Euharistia – cum o numeste Didahia – si Li­turghiile carora le-au dat contur traditiile apostolice si patristice, nu lasa in ceata uitarii pe cei raposati. Dimpotriva, dupa cum arata preotul Petre Deheleanu, Sfintele Liturghii au cuprins si cuprind rugaciuni pen­tru morti. Apoi, in literatura patristica se confirma practica rugaciunii pentru cei adormiti. Tertulian (+ 240) spune : „Noi facem rugaciuni pen­tru cei morti in fiecare an la ziua mortii lor” (De corona militis, 3). Iar Sfantul Ciril al Ierusalimului (+ 386) spunea : „Noi ne rugam pentru Sf. Parinti si episcopi adormiti si in general pentru toti cei mutati inainte de noi, crezand ca e de foarte mult folos sufletelor pentru care se face rugaciunea atunci cand sta inainte jertfa cea sfanta si infricosata” (Cateh. 5 mistag., 9, la P. Deheleanu, op. cit., p. 221). La fel, Sfantul Ioan Hrisostom (in Omilia III la Ep. catre Filip., 4) afirma ca „Nu in zadar s-a oranduit prin Apostoli, ca sa se faca, inaintea infricosatelor Taine, pomenirea celor morti ; ei au stiut ca de aici rezulta mare folos, mare binefacere pentru cei morti” (La acelasi, op. cit., p. cit.). In urma acestor marturii, s-a spus ca „din toate acestea rezulta ca in primele veacuri, cand desigur se stia mai bine ca azi ce trebuie si ce nu trebuie, sau ce e bine, se practica rugaciunea pentru morti. E o dovada de natura istorica, de toata importanta” (P. Deheleanu).
Mai mult decat marturiile literare, a caror importanta este covarsitoare, este insa, traditia vie a Bisericii. Aceasta traditie se pastreaza in toata prospetimea ei la toti crestinii de pretutindeni. Diferenta din­tre partea externa a obiceiurilor nu are nici un efect asupra fondului doctrinar inamovibil. Astfel, exista o singura temelie pe care se inte­meiaza rugaciunile Bisericii si ale familiilor pentru cei adormiti, anume acea dragoste netarmurita a lui Dumnezeu fata de om si a crestinului fata de aproapele sau. Este dragostea jertfelnica, prin care Dumnezeu, Parintele ceresc, accepta pe fiul prin har, in imparatia Fiului intrupat.
Alaturi de aceasta categorie de marturii, din Revelatie si din viata Bisericii, se pot adauga marturiile istorice privitoare la grija pentru cei morti furnizate de descoperirile arheologice si de istoria religiilor. Ele arata ca dintotdeauna a existat o credinta in viata viitoare, in comu­niunea dintre trup si suflet si dintre om si comunitatea umana. Aceasta comuniune trece, in toate riturile si ritualurile funerare, dincolo de pra­gul stramt al mortii.
3. Inmormantarile, parastasele, sarindarele, pomenirile si pomenile ca acte ale dragostei pentru cei adormiti.
a) Inmormantarea este actul crestinesc de asezare plina de respect a trupului confratelui crestin, ba a oricarui om, in mormant dupa ie­sirea sufletului din acel trup, la vremea prevazuta prin lege. Redarea taranei pe care o purtam, taranei din care am fost luati este un act de restituire pana la a doua venire a Mantuitorului Hristos : „Caci Fiul Omului va sa vina intru slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai ; si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale” (Matei 16, 27), caci trupurile celor raposati vor invia transfigurate pentru judecata. Inmormantarea s-a so­cotit nu numai un act de pietate ci si o indatorire fundamentala pe care cei ramasi in viata o au fata de cei decedati. Ea face parte dintre faptele dragostei sufletesti.
b) Parastasele sunt ierurgii speciale, la care trupul mortului, nefiind de fata, este simbolizat prin coliva. Verbul grecesc „paristemi” inseamna a se alinia alaturi de cineva, a sta in rand cu cineva, a fi camaradul de lupta, apropiatul, tovarasul de sacrificiu al cuiva. Deci parastasul este slujba prin care noi ne alaturam, prin rugaciune, celui rnort, si ne infatisam lui Dumnezeu cu rugaciuni fierbinti, pentru ca El sa ierte pacatele celui adormit. Acestea se pot face ori de cate ori voim sa ne rugam pentru cel adormit impreuna cu Biserica.
c) Sarindarele isi trag denumirea de la cuvantul grec „saranda”, care inseamna „patruzeci”. Am vazut ca la evrei era obiceiul sa se tina doliu timp de patruzeci de zile pentru cel mort. Acum, sarindarul este o pomenire a mortului sau a mortilor timp de patruzeci de zile sau la patruzeci de Sfinte Liturghii. Este pus in legatura cu primele sase saptamani din postul mare, de joi din prima saptamana si pana in joia Patimilor, cand se „dezleaga” sau inceteaza rugaciunea de 40 de zile. Sunt unii credinciosi care cunosc semnificatia cuvantului sarindar, insa cei mai multi socotesc, dupa partea a doua a cuvantului, ca este vorba de un dar – de obicei de bani – facut bisericii, nu numai pen­tru cei morti ci si pentru cei aflati in viata.
d) Pomenirea este o scurta slujba facuta pentru cei morti, fie prin pronuntarea numelui lor la Proscomidie si prin punerea unei ectenii la momentul potrivit din Liturghia catehumenilor, fie printr-o slujire a pa­rastasului pe scurt, dupa randuiala aratata in Liturghier. In toate cazu­rile, pomenirea, ca si parastasul, este deosebit de atent urmarita de credincios.
e) Pomenile sunt mesele de milostenie ce se dau in amintirea celui adormit, spre folosul oamenilor nevoiasi. Ele se confunda adesea cu banchetele funerare, iar uneori se transforma in mod gresit, in mese de familie, si care nu mai au nicidecum sensul de milostenie, spre paguba celui raposat, asa incat este necesar ca preotul sa explice credinciosilor semnificatia adevarata a acestor mese care la origine in­semnau milostenie care – impreuna cu rugaciunile Bisericii – aveau si au menirea sa usureze sufletele raposatilor si nicidecum sa se trans­forme, fie in prilej de sminteala si de poticnire in viata crestina.
Concluzii. Biserica Ortodoxa a randuit, pe temeiul celor mai ade­varate marturii revelationale, sa se faca inmormantarile traditionale, precum si slujbele care prelungesc, oarecum, in memoria credinciosilor, prin rugaciune, comuniunea cu cei trecuti din viata pamanteasca. Toate sacrificiile materiale facute de cei vii, cu ocazia inmormantarilor si dupa aceea, sunt lipsite de orice valoare, daca ele nu vizeaza, in primul rand, usurarea starii sufletului celui raposat, care se afla in puterea lui Dum­nezeu. Toate actele de acest gen trebuie sa fie facute numai ca ade­varata milostenie si numai catre cei saraci, fiind incadrate astfel perfect si cum se cuvine in viata Bisericii ca Trup viu al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, intru care si noi si cei raposati avem viata.

Pr. Prof. Dr. ALEX. I. STAN

справка на физкультуруяхты бу продажабеспроводной wi fi роутер

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR