Amărăciune divină

„De multe ori ne plângem împotriva limitelor noastre, împotriva condiţiei noastre umane. Tânjirea după o desăvârşire a omului ne dă dreptate. Dar întrebarea este dacă, în condiţia de acum, o putem suporta? De pildă, ce am face noi dacă am şti dinainte, cum ştia Iisus, numai acest fapt, cât vom avea de suferit? Iată, Iisus, le spune ucenicilor că le stă înainte divina tragedie a căderii Fiului lui Dumnezeu în mâinile răutăţii omeneşti. O ispită fără seamăn avea de întins Dumnezeu răutăţii văzute şi nevăzute.
Răutatea nu-L primea pe Iisus ca Dumnezeu, ci numai ca om, de aceea i s-a dat de sus să-I facă toate relele de care sunt în stare. Deşi Iisus le-a spus aceasta deschis, totuşi ucenicii au fost ţinuţi să nu înţeleagă. Poate că era şi Iuda printre ei, care dacă ar fi înţeles, poate că n-ar mai fi fost Iuda. Desăvârşirea lui Iisus este, printre altele, strălucită şi de liniştea Sa supraomenească, supranaturală, în faţa suferinţei, în capacitatea Sa de suferinţă, nu ca un resemnat sau condamnat ci ca Unul ce împlineşte activ marele sens al Providenţei – care îi va mântui pe oameni. {Taina bucuriei Sale, pe care o ascunse în oameni, „pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea…” (Evrei 12,2)}. Ucenicii n-au îndrăznit să ceară explicaţii, dar, ca dovadă că n-au înţeles nimic, au cerut un lucru foarte strident cu atmosfera măririi lui Iisus: „Cine-i mai mare între ei?”. Desăvârşirea vorbea cu ei, iar ei măguleau în minte nimicuri omeneşti, mici invidii de mărire deşartă. Iisus se va fi amărât profund văzându-i că nu înţeleg deloc cele ale „bărbatului desăvârşit”. Întâmplându-se şi un copil la îndemână (tradiţia spune că ar fi fost Sfântul Policarp) le-a dat ca model acest copil. Vreţi să ştoţi care ste mai mare? Răspunsul este paradoxal: cine-i mai mic în ochii săi, acela-i mai mare în ochii lui Dumnezeu. Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Este cel ce creşte fără să ştie, ca bobul de grâu în strălucirea soarelui. Dacă este o creştere naturală, este şi o creştere supranaturală, căci adevărata dimensiune desăvârşirii – smerenia este.
Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil, în care nu are loc nicio răvăşire dialectică.”