Tot omul din lume este aproapele nostru. Ai văzut Evanghelia cu Samarineanul milostiv? Cine a făcut milă cu cel căzut? Acela de o credinţă cu el? Un samarinean, care era păgîn. Tot omul din lume, care poartă trup ca şi noi e aproapele nostru. N-ai voie să-l judeci. Poţi să-l vezi că face orice. Dă-i, că tu nu-i dai lui, îi dai lui Hristos! Ce zice? „Intrucît aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).
Prin ce anume se arată dragostea cea adevărată către aproapele?
Dragostea cea adevărată se face cunoscută, nu numai prin dăruirea de milostenii, ci cu mult mai mult, prin împărtăşirea cuvîntului lui Dumnezeu şi prin slujirea trupească a celor bolnavi. Datorie prea mare şi sfînta este să avem către aproapele inimă de mamă. Aşa se cere, să iubim pe toţi oamenii din lumea asta, precum o mamă îşi iubeşte pe toţi copiii la fel. O mamă bună, care-i adevărată mamă, dacă ar avea şi zece copii, ea ţine la toţi deopotrivă.
Tot omul din lume este aproapele nostru. Cum face o mamă bună, care îşi pune sufletul pentru copii, aşa trebuie să iubim şi noi pe toţi deopotrivă şi să ne punem sufletul pentru ei. Să fim exact ca o mamă bună cu toţi, şi cu cei buni şi cu cei răi; să nu facem deosebire, să-i iubim pe toţi ca pe noi înşine.
Dragostea lui Dumnezeu nu are limite, adică din toată puterea, din tot cugetul, din toată virtutea; iar iubirii de aproapele, i-a pus margine: să-l iubeşti atît cît te iubeşti pe tine. Pentru că se spune în Evanghelie: „Cine iubeşte pe tată sau pe soră sau pe frate mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Nu a spus că nu-i voie să iubeşti, ci dacă iubeşti pe aproapele mai mult decît pe Dumnezeu.
Citim în Mîntuirea păcătoşilor că trebuie să avem către noi înşine inimă de judecător, către aproapele inimă de mamă, iar către Dumnezeu inimă de fiu. Pe Dumnezeu suntem datori să-L iubim din toată inima noastră, din toată puterea şi virtutea, fiind gata să ne dăm şi viaţa pentru El, aşa cum au făcut sfinţii mucenici, cuvioşi şi ierarhi, care s-au jertfit pentru dragostea lui Hristos şi pentru Evanghelie. Pe aproapele nostru să-l iubim „ca pe noi înşine”,
adică aşa cum ne iubim pe noi, cum ne îngrijim, ne hrănim şi ne ajutăm, tot aşa se cuvine să iubim, să miluim, să hrănim, să ajutăm şi să îndrumăm pe calea mîntuirii pe aproapele nostru. Iar pe noi înşine se cuvine să ne osîndim permanent şi să ne mustram pentru păcatele noastre, socotindu-ne mai păcătoşi decît toţi oamenii. Aşa de vom face, aşa de vom iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, iar pe noi ne vom judeca cu smerenie, ne vom mîntui cu adevărat şi vom fi primiţi în împărăţia cerurilor.
Sursa: Din cuvintele ahimandritului Cleopa Ilie, Cluj-Napoca, 2014 ,pag.11-12
