Fraţilor și părinţilor, când un mire vrea să-şi zidească casă mare şi luminoasă, n-are odihnă nici ziua nici noaptea, trudind, îngrijindu-se şi nevoindu-se până termină casa. Şi atât îl munceşte grija şi silinţa la lucru, încât mintea şi cugetul lui nu încetează mereu socotind cât de frumos şi de bun să fie acoperământul, cât de plăcute şi frumoase să fie tencuiala şi celelalte, încât oricine va vedea zidirea s-o râvnească şi s-o laude. De-l împiedică cineva dela lucru, îi pare foarte rău şi se tulbură, ca şi cum i s-ar face o mare nedreptate.
Scopul cuvântului, preacinstiţii mei fraţi, este acesta: de vreme ce şi noi, fiecare, zidim locaş pentru sufletul nostru – nu casă văzută şi stricăcioasă făcută din pietre și lemne, ci locaş ceresc nestricat şi veşnic făcut din fapte bune şi din darurile Duhului Sfânt – spuneţi-mi, nu se cade să ne silim în tot chipul? Să ne arătăm noi mai leneşi decât cei ce-şi zidesc case stricăcioase? N-ar fi o nedreptate?
O casă stricăcioasă e locuită de oameni ce-şi iubesc numai trupurile lor şi după ce schimbă mulţime de stăpâni, învechindu-se, se năruie şi cade, pentru ca iarăşi să se refacă cu trudă. Locaşul nostru nematerialnic se zideşte cu fapte bune şi primeşte într-însul locuitor pe însuşi Duhul Sfânt, precum zice Apostolul: „Voi sunteţi Biserica lui Dumnezeu celui viu; Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”. Apoi, când ieşim din această lume, merge cu noi `n ceruri unde îl avem veşnic. Oare e drept să se zidească cu lene şi cu trândăvie? Cu adevărat, mare nedreptate şi înfruntare va fi.
Zidirea faptelor bune începe cu frica de Dumnezeu, precum, zice dumnezeiasca Scriptură: „începătura înţelepciunii este frica Domnului”. Apoi vin cele patru mari fapte bune, adică: înţelepciunea, vitejia, curăţia şi dreptatea. Unite cu altele şi legate cu legătura dragostei, ele alcătuiesc Biserică sfântă şi locaş bine primit Domnului. Acest locaş să-l zidim, fraţilor, şi să-l împodobim cu fapte bune, ca să ne învrednicim să avem locuitor în noi pe Duhul Sfânt, şi astfel şi pe îngeri să-i veselim şi pe oameni să-i folosim cu faptele bune.
Iar pentru că între celelalte fapte bune înfrânarea, întru care acum ne aflăm, este foarte mare, să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a învrednicit şi am isprăvit zilele acestei sfinte săptămâni după plăcerea lui Dumnezeu.
Feţele noastre s-au schimbat, s-au ofilit, dar strălucesc prin darul postului. Ura noastră a devenit amară prin scormonirea veninului ce se naşte din postire, dar sufletele noastre s-au îndulcit cu nădejdea şi cu bucuria mântuirii. Aceste două alcătuiri, sufletul şi trupul, din fire se împotrivesc şi când se întăreşte o parte, cealaltă slăbeşte. Deci şi noi, fraţilor, să ne bucurăm că am făcut partea sufletului nostru mai tare.
De spune cineva că a mânca în toate zilele câte odată, vom micşora înfrânarea, să nu se teamă. Că de ar fi fost aşa, nu ne-ar fi poruncit Dumnezeu, să cerem la Tatăl nostru hrana trebuincioasă de toate zilele sau corbul n-ar fi mers la proorocul Ilie cu hrană în toate zilele, nici la dumnezeiescul Pavel cel de la Tibe3 nici marele Antonie nu ar fi găsit cu cale să mănânce în toate zilele câte puţin. Mi se pare că, de vreme ce trupul nostru slăbeşte de osteneala zilei, Dumnezeu, care ne-a zidit, a vrut ca să fie întărit cu hrana cea din toate zilele, ca să poată lucra poruncile lui Dumnezeu. Aşadar să nu fie omul ca un slăbănog, aşa cum sunt cei ce postesc două zile sau chiar trei, încât de multe ori nu pot să facă nici metanii, să cânte sau să citească la vreme, cum se cade, nici celelalte slujbe nu pot să le săvârşească. A mânca în toate zilele, nu este un lucru pentru cei ce n-au ajuns la o stare desăvârşită, ci mai degrabă, desăvârşiţii şi marii bărbaţi au urmat canonul şi rânduiala ce am arătat şi pentru ei toate rânduielile noastre sunt bune, după plăcerea lui Dumnezeu alcătuite şi de sfinţii Părinţi îndreptate.
De ne-ar dărui Dumnezeu şi nouă mai multă sănătate şi putere trupească şi sufletească, ca să putem sluji lui Dumnezeu cel viu şi adevărat şi să aşteptăm ziua răsplătirii de apoi, în care să dea Dumnezeu să străluciţi ca soarele între sfinţii cei din veci, moştenind împărăţia cerurilor în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
„ Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări Duhovnicești, Editura Apologeticum, 2004.”
Sursa: www.teologie.md
