Acest mare și vestit dascăl al lumii s-a născut, cel mai probabil, în anul 354, în cetatea Antiohia din Siria, într-o familie nobilă de creștini. Tatăl, Secundus, era conducătorul armatei din Siria, iar mama sa, Antuza, de neam grec, era o femeie cultivată. Rămas orfan de tată, Sfântul Ioan a fost crescut de mama sa care, deși a rămas văduvă la vârsta de 20 de ani, nu s-a recăsătorit, ci s-a dedicat întru totul educației celor doi copii ai săi. Astfel tânărul Ioan a primit o educație aleasă în școlile cele mai vestite, având dascăli celebri: retorul Libanius și filosoful Andragatius. După ce a terminat studiile, la vârsta de 18 ani, s-a dedicat cercetării Sfintei Scripturi și rugăciunii. A fost hirotonit citeț de episcopul Pimen al Antiohiei, prin 374 sau 375, iar după ce mama sa a părăsit această lume, tânărul Ioan a putut să-și împlinească dorul său făurit cu prietenul Vasile, probabil viitorul episcop de Rafaneea, de a îmbrățișa adevărata filosofie, adică de a deveni monah. S-a retras în munți, făcând ascultare pe lângă un monah sirian îmbunătățit, apoi a viețuit într-o peșteră dedicându-se ascezei și rugăciunii. La începutul anului 381 Sfântul Meletie l-a hirotonit diacon, treaptă în care Sfântul Ioan a slujit cinci ani, împărțindu-și munca între opera de catehizare și scrierea primelor sale lucrări, între care se numără și neegalatul „Tratat despre preoție“. După cinci ani, în anul 386, urmașul Sfântului Meletie, Flavian, l-a hirotonit preot. Din 386 până în 397, noul preot al catedralei episcopale din Antiohia, a doua metropolă a Imperiului Bizantin, prin frumusețea și tăria cuvântului său, a înfrumusețat viața spirituală a acestei cetăți. În această perioadă a vieții, a alcătuit mai multe cuvinte de învățătură, îndemnând pe creștini la pocăință. Prestigiul predicatorului din Antiohia a crescut din ce în ce mai mult, iar faima lui ajunsese până în capitala imperiului, Constantinopol. În anul 397, când a murit Nectarie, arhiepiscopul Constantinopolului, cu toate că erau mulți pretendenți la scaunul episcopal, printre care și un preot Isidor, susținut de Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, Dumnezeu l-a rânduit pe Sfântul Ioan Gură de Aur pentru această demnitate. Alegerea sa s-a făcut la sugestia lui Eutropius, primul ministru al lui împăratului Arcadius, care a poruncit ca preotul Ioan să fie adus din Antiohia și să fie sfințit episcop. Hirotonirea Sfântului Ioan ca arhiepiscop al Constantinopolului s-a făcut la 17 decembrie 397, iar întronizarea a avut loc la 28 februarie 398.Noul episcop al Constantinopolului a desfășurat o intensă activitate misionară și de îndreptare a moravurilor și viciilor vremii sale. Sfântul a avut o grijă deosebită pentru cei săraci și neputincioși, hrănind din fondurile Bisericii pe cei nevoiași și pe văduve. A zidit spitale pentru bolnavi, case de adăpost pentru bătrâni și săraci; a organizat în mod sistematic opera de asistență socială. Pe lângă activitatea socială, Sfântul Ioan Gură de Aur a desfășurat și o bogată operă misionară: a adus la ortodoxie pe mulți dintre goții care locuiau în jurul Constantinopolului, le-a dat o biserică în care să slujească, le-a hirotonit preoți dintre goți și a dat dispoziție ca slujba bisericească și predica să se facă în limba gotă. A trimis monahi pentru răspândirea creștinismului în Sciția, Persia și Fenicia. Cu toate că această activitate necesita mult timp, totuși sfântul a găsit resurse să predice și să scrie. Sfântul Ioan s-a preocupat pentru îndreptarea oamenilor Bisericii, iubind pe cei vrednici și mustrându-i și povățuindu-i spre îndreptare pe ceilalți. Chiar dacă era pe cea mai înaltă treaptă ierarhică, Sfântul Ioan a rămas un călugăr smerit și rugător, înfrânându-se fără măsură, mâncând puțină pâine de orz și gusta numai apă. De asemenea, dormea puțin și nu pe pat, nevoindu-se aspru.Măsurile administrative, reformele introduse în viața clerului și predicile sale, care biciuiau pe față viciile, au creat dușmănii și nemulțumiri. A nemulțumit pe oamenii palatului arhiepiscopal, privați acum de lux și banchete, pentru că Sfântul Ioan introdusese în palat viețuirea ascetică; el însuși mânca hrană simplă, o dată pe zi. Arhiepiscopul Constantinopolului a nemulțumit pe clericii nedemni; a nemulțumit pe doamnele din anturajul împărătesei, care s-au simțit insultate de predicile sale în care mustra femeile care își etalau luxul în biserică. În sfârșit și-a mai făcut și un alt mare dușman, tocmai pe Eutropiu, un om lacom, care vindea funcțiile publice și confisca în folosul său averile celor condamnați de tribunal. În predicile sale, Sfântul Ioan condamna aceste abuzuri. Dar dușmanul cel mai puternic, care a dus și la deznodământul tragic al vieții Sfântului Ioan Gură de Aur, a fost însăși împărăteasa Eudoxia, supărată că arhiepiscopul a intervenit în favoarea unei văduve, căreia împărăteasa îi luase întreaga avere la moartea soțului ei surghiunit. O astfel de intervenție Eudoxia a socotit-o insultă. Dușmănia ei a crescut și mai mult când doamnele de onoare au convins-o că Sfântul Ioan a vizat-o și pe ea în cuvintele rostite împotriva femeilor care iubesc luxul și se împodobesc. Adversarii Sfântului Ioan Gură de Aur au obținut de la împărat aprobarea de a convoca un sinod care să judece pe arhiepiscopul Constantinopolului. Teofil și cei aduși din Alexandria, împreună cu cei trei adversari și cu episcopii nemulțumiți din Constantinopol au ținut în anul 403 un sinod aproape de Calcedon, într-un loc numit „La Stejar“. Sinodul a hotărât caterisirea arhiepiscopului Constantinopolului. Împăratul Arcadius a confirmat hotărârea și a poruncit ca Sfântul Ioan să fie exilat. Poporul capitalei, care adora pe episcop, a căutat să împiedice plecarea lui; dar sfântul, pentru a nu provoca vărsare de sânge, a acceptat să fie exilat. Însă n-a ajuns decât până în Bitinia, deoarece împăratul și împărăteasa, înspăimântați de un cutremur și socotindu-l o amenințare dumnezeiască, l-au chemat înapoi pe arhiepiscop. Chiar dacă poporul l-a primit cu entuziasm, adversarii săi nu s-au lăsat și a fost convocat un nou sinod, în martie 404, unde au hotărât depunerea lui din treapta de arhiepiscop al Constantinopolului. Sfântul Ioan a fost din nou exilat, de data aceasta la Cucuson, în Armenia. Călătoria până acolo a fost extrem de obositoare, durând 70 de zile. În scrisorile sale se plânge de suferințele la care a fost supus atât din pricina climei, cât și din pricina lipsei celor de trebuință. A fost de două ori bolnav. La acestea se adăugau și năvălirile isaurilor, din pricina cărora în iarna anului 406 a trebuit să se mute într-o fortăreață din apropiere, de unde în primăvară s-a întors iarăși în Cucuson. Din îndepărtatul lui exil, Sfântul Ioan a stat în legătură epistolară neîntreruptă cu prietenii săi, interesându-se de problemele bisericești și mai ales de opera misionară, pe care o începuse în Constantinopol. Dușmanii săi, care se temeau de revenirea sfântului, au reușit în anul 407 să obțină de la împărat transferarea Sfântului Ioan Gură de Aur din Cucuson într-un loc mai îndepărtat de capitala imperiului, în Pitiunta, un orășel de pe țărmul oriental al Mării Negre. Epuizat de boală și de slăbiciune, pe o arșiță cumplită, în iulie 407, escortat de soldați, Sfântul Ioan a trebuit să ia drumul ultimului său surghiun. După trei luni de călătorie obositoare, la 13 septembrie, a ajuns într-un sat în apropiere de Comane, unde se afla o bisericuță închinată Sfântului Mucenic Vasilisc. Sfântul a poposit în casa preotului. Noaptea, în vis, i s-a arătat Sfântul Mucenic Vasilisc care i-a spus: „Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună!“. A doua zi dimineața, pe 14 septembrie, cu puterile slăbite, sfântul s-a rugat de căpetenia soldaților să amâne plecarea cu cinci ceasuri. Nu i s-a îngăduit și au plecat la drum. Dar au mers puțin și Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cuprins de o slăbiciune atât de mare, încât s-au întors. Sfântul a intrat în biserică, a săvârșit Sfânta Liturghie și s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi i-a mulțumit lui Dumnezeu, a dat sărutarea cea mai de pe urmă celor care erau lângă el, și s-a culcat spunând: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!“. După ce și-a făcut semnul sfintei cruci și a rostit cuvântul „Amin“, și-a dat sufletul.
Sfântul Ioan Gură de Aur a alcătuit o Sfântă Liturghie care-i poartă numele și care se săvârșește cu evlavie în altarele Bisericii. S-a ocupat în mod deosebit de tâlcuirea Sfintei Scripturi, opera sa fiind o adevărată Evanghelie practică.
În cinstea Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica Ortodoxă a rânduit mai multe zile de pomenire: 13 noiembrie, când se pomenește trecerea la Domnul a sfântului; 15 decembrie, când se pomenește hirotonirea sa ca arhiepiscop al Constantinopolului; 27 ianuarie, când se săvârșește pomenirea aducerii moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur în Constantinopol; 30 ianuarie, când se prăznuiește amintirea lui alături de ceilalți doi mari dascăli ai Bisericii: Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nazianz.
Pentru frumusețea și strălucirea cuvintelor sale, Sfântul Ioan a fost numit de contemporanii săi „Hrisoroas“, adică „râu în ale cărui valuri curge aur“. Un secol mai târziu, i s-a adăugat supranumele de „Hrisostom“, adică „Gură de Aur“.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
