Cum să ne creștem copii.
Cine este Tatăl la care se întorc fiii risipitori? Dumnezeu, pe Care aceşti copii trebuie să Îl cunoască şi să Îl iubească din cea mai fragedă vârstă.Când copilul îşi formează prima impresie despre lume, este bine ca cel mai important loc să Îl ocupe Dumnezeu. Copilul îşi formează această impresie pu nând unele peste altele, ca pe nişte cuburi, toate cu noş tinţele sale. În mintea lui el face legături ciudate, de neînţeles pentru oamenii mari, şi leagă realităţi diferite.Încă de când îşi formează acest univers, copilul trebuie să creadă în Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să facă parte dintre primele cunoş tinţe ale unui copil şi să ocupe locul primordial în universul lui. Foar te greu va fi pentru cineva care L-a cunoscut pe Dum ne zeu încă din copi lărie să renunţe la legătura cu El. Pentru un astfel de copil e tot atât de firesc ca lu mea să fie făcută de Dumnezeu pe cât de normal este ca soarele să răsară.Relaţia unui copil cu Dumnezeu, departe de a fi superficială, este foarte profundă. Atunci când a pri mit o educaţie creştină, copilul ştie că Dumnezeu face totul: El trimite zăpada, El trimite ploaia, El îi apă ră pe părinţi, El îi vindecă pe bolnavi.Cu trecerea anilor, viaţa religioasă a copilului îşi schim bă manifestările, şi atunci fundamentul care a fost pus are o influenţă capitală.Părinţii trebuie să vegheze ca legătura copilului cu Dumnezeu să nu se răcească şi să Îi ceară lui Dum ne zeu să îi înveţe cum să îmbogăţească universul creştin al copilului.Deşi pare prematur, îi este de mare folos copilului să fie obişnuit cu gândul că după această viaţă urmea ză viaţa veşnică. Închipuirea raiului şi a iadului îi im pre sionează foarte mult pe copii, mai ales când sunt mici. Ei trebuie învăţaţi să judece faptele şi după acest criteriu:„Dacă fac ce e bine, mă duc în rai. Dacă nu, mă duc în iad. Dacă îi ascult pe părinţi, merg pe drumul spre rai. Dacă nu, merg spre iad”.Nu putem cere copiilor să fie perfecţi şi nici să îşi în suşească un mod rigid de a înţelege lumea. Dar putem să îi ajutăm ca modul lor de înţelegere să absoarbă din ce în ce mai mult învăţătura creştină.Cei mai mulţi copii care se rup de Dumnezeu o fac nu pentru că ar avea un motiv de ordin spiritual, nu din convingere, ci din comoditate. Ei aleg un mod de viaţă căruia Dumnezeu şi preoţii îi stau împotrivă, îi pun piedici. Dumnezeu nu poate să aprobe desfrâul. Şi atunci,simplu: ei renun ţă la credinţa în Dum nezeu. Dum ne zeu de vi ne un fel de balast, şi fuga de El, o eliberare.Dar copiii pentru care Dumnezeu este centrul vie ţii lor, puţinii copii care sunt cu adevărat creş tini, nu vor renunţa la credinţă. Chiar dacă vor avea căderi, ei nu vor înceta să privească la Dumnezeu şi să se ridice.Copilul învaţă să Îl cunoască pe Dumnezeu de la părinţii săi. Nu doar prin ceea ce aude, ci mai ales prin ceea ce ve de. Când copilul va vedea că părinţii lui iubesc Bi se ri ca, iubesc casa lui Dumnezeu, atunci o vor iubi şi ei. Iar dacă va vedea că Dumnezeul pă rin ţilor lui este viu pentru ei, că este prezent în vie ţi le lor, atunci co pilul va voi să-L cunoască şi el pe acest Dumnezeu. Co pi lul care simte şi vede că Dum ne zeu lipseşte din viaţa părinţilor lui, fie din ateism, fie printr-o credinţă „căldicică”, mediocră, plină de superstiţii şi de tradiţii po pulare de origine pre creş ti nă, va trece aproape sigur printr-o perioadă de negativism, chiar de re vol tă împotriva lui Dum nezeu. Şi numai pronia cerească îl va putea izbăvi.Copilul în Biserică Bucuria unui părinte credincios care îşi vede co piii crescând sub adăpostul Bisericii şi recunoş tinţa lui faţă de Dumnezeu sunt nemărginite. Nu există un loc mai cald, mai plin de mângâiere pentru sufletul omenesc decât Biserica. Şi cu cât mai obişnuiţi sunt copiii cu atmosfera din biserică, cu cât se simt mai „acasă” atunci când merg la sfintele slujbe, cu atât mai puternică va fi legătura lor cu Dumnezeu când, de-a lungul vieţii lor, vrăjmaşul şi patimile vor încerca să îi biruie.Prin Taina Sfântului Botez copiii se unesc cu Hris tos şi devin mădulare ale Bisericii. După Botez, prin ungerea cu Sfântul Mir, ei devin temple ale Du hu lui Sfânt.Încă din pântecele mamei sale, copilul se împăr tă şeşte într-un fel chiar de trăirile religioase ale acesteia. O mamă rugătoare, spovedită şi împărtăşită, îi oferă copilului o anumită stare de linişte, de pace care îi influenţează sufletul, ale cărei roade se vor ve dea încă de la primele mani festări ale pruncului.Naşterea unui copil este urmată în mod firesc de botez. Unii părinţi se mulţumesc însă cu acest bo tez şi nu-şi dau seama cât este de folositor pentru co pii, chiar când sunt mici, să fie aduşi la biserică. Iar aceas tă concepţie este greşită.La început mai puţin, apoi din ce în ce mai mult, copiii trebuie aduşi la biserică pentru a se obişnui cu sfintele slujbe. Şi pentru că sunt curaţi, cât sunt mici se pot împărtăşi des. Câtă vreme minţile lor sunt curate, nu există nici un motiv ca să nu fie împărtăşiţi. Doar că trebuie să stea ne mâncaţi până se împăr tă şesc (excepţie făcând bebeluşii care, din pricina fragilităţii organismului, se pot împărtăşi şi după ce s-au hrănit cu lapte).Pentru copil, slujba de duminică poate fi mo men tul cel mai frumos al săptămânii. Dacă familia a ştiut să îl apropie de Dumnezeu, slujbele pot fi pentru el o adevărată sărbătoare.Atmosfera din biserică poate fi mai atrăgătoare pentru el decât lumea poveştilor. Vor bindu-le copiilor despre prezenţa lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a Îngerilor şi a Sfinţilor în Biseri că, legătura lor cu membrii Bisericii nevăzute va de ve ni mai trainică. Deşi nu îi văd cu ochii,îi simt cu ini ma. Adierea cerească se atinge mult mai uşor de inimile lor.Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt ce le mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Aten ţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului.Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „ie pu raşului”, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină „ie pu raşul”; nu Paştele. Peste ani şi ani, când vor avea ne voie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor” cu coarne!Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de aso ci e rea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spi rituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor.Este foarte bine ca încă de mici copiii să fie în vă ţaţi să se spovedească. De cum au început să cu noas că răul, de cum şi-au întinat minţile cu imaginile ne cu rate oferite de massmedia,de cum au început să mintă, din momentul în care au început să facă di fe ren ţa dintre faptele bune şi faptele rele pe care le să vâr şesc, copiii trebuie să se spovedească.Chiar dacă unii preoţi nu sunt obişnuiţi să pri meas că copii la scaunul de spovedanie,încetul cu în cetul se vor obişnui. Trebuie schimbată con cepţia po trivit că reia ei nu au ce spovedi. Dacă îi suprave ghea ză mai cu atenţie pe cei mici, vor vedea că au ce spovedi, că aceştia au păcate pentru care să ia dezlegare.Părinţii nu trebuie să se mulţumească doar cu spovedania care se face „cu clasa”, sau chiar „cu şcoala” în timpul posturilor. Atunci copiii stau doar câteva cli pe în faţa preotului, şi rare sunt cazurile în care au timp să mărturisească greşelile pe care le-au făcut. Preotul, asaltat de sute de copii care stau în aştepta re, e mai grăbit şi nu are timp să pătrundă în sufletul copilului. Spovedania devine o simplă joacă pentru copilul care îl tot păcăleşte pe preot. Şi consecinţele în timp sunt dureroase. Copiii rămân marcaţi pe via ţă de o astfel de relaţie superficială cu preoţii, relaţie care poate duce la ruperea de Biserică.O spovedanie făcută cu răbdare, înţelepciune şi dragoste din partea preotului îl face pe copil să înţeleagă că preotul este omul lui Dumnezeu, este cel care îi apropie pe oameni de Cer. În orice relaţie dintre oameni, începutul este foarte important. În astfel de situaţii, cu atât mai mult.În minţile copiilor se fixează foarte uşor imagi ni le. De aceea îi impresionează icoanele de pe pereţii bisericii, pe care ei le înţeleg ca fiind aşa-nu mita „Evan ghe lie vie”. Mai mult decât ascul ta rea unei predici, poate uneori greoaie pentru ei, pe copii îi poate folosi vederea unei icoane frumoase. Co piii simt aerul de taină al Bisericii, simt îmbră ţi şa rea lui Dumnezeu, şi icoanele tre zesc în ei o emoţie pu ternică. E întâlnirea lor cu lumea cerească.Este bine şi ca, împreună cu părinţii, copiii să mear gă uneori şi la alte biserici decât la cea parohială. Pentru că noutatea fiecărei biserici, pictura, sluj bele, atmo sfera specifică, toate îl ajută pe copil să nu se plic tisească. E un mod de a înţelege puţin din taina unităţii în diversitate pe care o vădeşte lucrarea harului. E important ca participarea la slujbă să nu,devină pentru copil o corvoadă, ceva neplăcut.Pe pereţii bisericilor copilul îi vede pe Hristos, pe Prea curata Sa Maică, pe Îngeri şi pe Sfinţi. În afara bi sericii de piatră, copilul trebuie să cunoască Bise ri ca Cerească. Pe Maica Domnului care îi acoperă cu sfân tul ei acoperământ pe toţi creştinii. Pe Sfinţii care sunt grabnic ajutători. Pe Sfinţii Îngeri care ne în cetat Îl laudă pe Dumnezeu, şi mai ales pe „Îngeraşul” primit la Botez, înger care îl păzeşte în fiecare clipă a vieţii.Când copiii cresc, le este de mare folos să meargă în pelerinaje la mânăstire. Mânăstirile păstrează în ele ceva ce nu se prea mai întâlneşte în lumea noastră de zi cu zi, şi mult se bucură sufletele lor când simt aici mai mult decât oriunde altundeva pacea pe care Mân tui torul a dat-o Sfinţilor Apostoli şi tuturor creş ti ni lor. Când un copil îndrăgeşte un părinte de la o mânăstire, amintirea lui nu i se va şterge din suflet niciodată. Sau când va ajunge la o icoană făcătoare de minuni, şi va asculta cu nesaţ relatarea minunilor care s-au făcut acolo, va fi mai aproape de Dumnezeu.Chiar dacă pentru părinţi pelerinajele la mânăstiri implică de cele mai multe ori şi sacrificii materiale, rodul cules este de nepreţuit.De la cele văzute sau auzite, pictura murală, icoa ne le, cântările, toaca, veşmintele şi gesturile mona hi lor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufleteas că şi pacea sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt pă rinţii sau buni cii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă.
Copilul şi Rugăciunea
Rugăciunile pe care le spun copiii, rugăciunile născute din minţile lor, sunt spuse cu credinţă, cu dra goste şi sinceritate şi au în ele multă putere. Co pi lul ştie că Dumnezeu dă ploaie şi de multe ori, la vreme de secetă, el se roagă cu mai multă credinţă de cât oamenii mari ca Dumnezeu să dea ploaie. Une ori minimalizăm cererile din rugăciunile copii lor. Dar privite cu atenţie, aceste rugăciuni ascund con ştiin ţa că Dumnezeu este Cel care poartă de grijă tutu ror, că El dă fiecăruia ceea ce îi este de trebuinţă. Aceste gânduri trebuie păs trate ca
o comoară.Rugăciunile pe care le spune copilul din min tea sa exprimă cel mai bine relaţia pe care o are cu Dumnezeu. După ce le-au vorbit copiilor despre Persoa ne le Sfintei Treimi, despre Maica Domnului, despre îngeri şi sfinţi, părinţii trebuie să îi şi înveţe să „vorbească” acestora prin rugăciuni ale Tradiţiei bisericeşti, prin rugăciuni cu care s-au rugat toate gene raţiile de copii creştini.Dacă celor mici li se vorbeşte despre îngeri şi sfinţi ca de nişte binefăcători, ca de nişte prieteni ai lor mai mari, ei vor simţi nevoia să comunice cu ei, să li se roage lor.Copilul poate să aibă un mic canon de rugăciune. În afara rugăciunilor dinainte şi de du pă fiecare masă, prin care copilul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru mâncarea primită, e de mare folos ca şi rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară să fie spuse în fiecare zi. Până la o anumită vârstă, e bine să spună măcar În geraşul şi Tatăl nostru, iar mai apoi: Doamne, Doamne, Ceresc Tată şi Cuvine-se cu adevărat.Când copilul ştie să citească este bine să fie învă ţat să se aplece câte puţin şi asupra cărţii de rugă ciuni. Când el creşte mai mare, poate fi învă ţat să facă mătănii şi închinăciuni. Fără al obliga, fără a-l forţa, el trebuie ajutat să se apropie de toate formele de manifestare a evlaviei pe care le-a rânduit Biserica.Dacă pentru un tânăr a devenit un obicei să spună în fiecare zi anumite rugăciuni, chiar un acatist sau un paraclis, mult mai puţin îl vor răni atacurile patimilor şi ale dracilor. Dacă se va în văţa să se roage, sufletul şi trupul său se vor sfinţi şi el va merge cu hotărâre pe calea mântuirii.
Danion Vasile
