Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află…
Înconjurandu-se cu pravile, nevoitorul în sarcina unui jug bun şi izbăvitor, însă foarte greu. Sunt lanţuri peste orgoliul său, foarte supărătoare, cât timp acesta este încă viu şi în putere. Ele sunt indicatoarele lucrării celei drepte, care la început este grea, din pricina lipsei de experienţă şi exerciţiu. Urmându-le, el se struneşte necontenit şi le împlineşte cu suferinţă. De aceea, calea pe care începe să meargă este mereu şi pretutindeni îngustă şi anevoioasă. Îngustimea, greutatea, strunirea constituie repertoriul de neînlocuit al căii spre mântuire; este primul lucru pe care-l întâlneşte cel ce păşeşte pe ea, primul lucru pe care trebuie să-l aştepte şi pentru care trebuie să se pregătească. O astfel de strâmtorare şi greutate este de neînlocuit, decurgând din însăşi însuşirile vieţii creştine şi ale nevoinţelor ei. Trebuie să trăieşti retezându-ţi voia şi judecata proprie, în lupta cu patimile şi înfrângerea lor, sau într-o necontenită mortificare şi autorăstignire. A te lupta cu patima este la fel ca a rupe carnea în două, pentru a scoate afară cea mai adâncă şi mai colţuroasă aşchie. Trebuie să păstrezi tot ce este de folos, adică să te lipseşti de multe, să slăbeşti, să suferi. Pe de altă parte, deprinderea cu binele sau cu viaţa cea nouă cere o neîncetată încordare, lăuntrică şi exterioară.Niciun lucru bun cu adevarat nu se obţine fără osteneală, ci se cucereşte cu sudoare, cu lacrimi, cu nevoinţă. Virtuţile nevoinţei (sau cele ascetice) – postul, privegherea, rugăciunea şi celelalte – sunt anevoioase şi dureroase până ne deprindem cu ele, dar foarte adesea chiar si după aceea. Dar nu avem porunca să ne oprim la ele; ele sunt doar mijloacele pentru a ajunge la starea de bună rânduială morală. Pentru înrădăcinarea acesteia din urmă, este nevoie de şi mai multă trudă, dar şi aceasta nu este decât mijlocul pentru a ajunge la viaţa trăita în Dumnezeu. Trăirea în Dumnezeu cere cu atat mai multă trudă şi nevoinţă, cu cât această comoară divină este mai înaltă decât lucrarea trupească. În acest fel, şi acolo şi aici este vorba de trudă, sudoare, suferinţă. Căci rupem răul din rădăcină, răul cel mult-iubit, şi ne doare; răsădim binele, binele neiubit, şi iarăşi ne doare. „Îndreaptă-te spre Dumnezeu – spune Cuviosul Macarie cel Mare – pentru a primi slava cea dintru început. Dar să ştii că vei primi această comoară cu multă trudă şi cu multă sudoare a frunţii. Mai înainte (în rai) ai primit-o fără muncă, dar tot fără munca ai şi pierdut-o; acum ţi se dă aşa. Cel ce vrea să se mântuiască, să se lege prin nevoinţă, cu toate puterile pe care le are, pentru a se curăţi. Atunci, de dragul silirii la care ne obligăm de bunavoie, Domnul Se va milostivi de noi” (Cuvântul al patrulea, 13-14). „Pentru cercetarea gândurilor, pentru deprinderea celor neputincioşi cu simţirile sufleteşti, pentru deosebirea binelui şi a răului, pentru întărirea şi atătarea spre Dumnezeu a vlaguitelor mădulare sufleteşti, se cere o mare nevoinţă şi o muncă ascunsă şi nevăzută. La orice împlinire a poruncilor trebuie să păstram necontenit în noi înşine această trudă şi nevoinţă ascunsă, până când vom atinge desăvârşirea; atunci totul va fi uşor” (Cuvantul al doilea, 13-l4).Împotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară.
Voi nu sunteţi din lume – spune Domnul – Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte […]. În lume veţi suferi. Şi, cu siguranţă, multe sunt suferinţele drepţilor. Oricine ar fi, puternic sau neputincios, dacă va începe să împlinească voia-lui Dumnezeu, din inimă curată, fără a caută să placă oamenilor, ci ţintind numai spre slava lui Dumnezeu, imediat vor apărea duşmăniri, nevoi şi necazuri. De aceea, toţi sfinţii şi – cu deosebire Isaac Sirul – considera suferinţele ca semne deosebite ale virtuţii şi ale tuturor faptelor sufleteşti cu adevărat bune. Astfel încât, dacă faci bine cu adevărat, te aşteaptă cu siguranţă suferinţa.
Dar vrăjmaşul nu doarme. El ne îngreunează starea lăuntrică, dar ne apasă şi din afară şi ne împresoară cu piedici. Şi, de deasupra – spun sfinţii – se strecoară şi înauntrul nostru, ba cu năluciri şi vedenii, ba ne străbate ca o săgeată, năpustindu-se cu fel de fel de gânduri înfricoşătoare, ba ne arde ca un foc.
Astfel, imediat ce păşeşte cineva pe calea cea dreapta, din toate părţile îl aşteaptă duşmani, şi dinauntru, şi din afară, şi văzuţi, şi nevăzuţi. Este ca un miel printre lupi. Aşa i se şi spune la început: „Multe sunt necazurile drepţilor” (Ps. 33, 18), „prin multe suferinţe va trebui să întrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (Fapt. 14, 22). Vor fi suferinţe, căci spre aceasta suntem puşi (I Tes. 3, 3); „intraţi prin poarta cea strâmtă” (Mt. 7,13). Citeşte şi: Mt. 6, 24; Ioan 15, 20; I Petr. 4, 12-l3; Sir. 2, 1; Mt. 5, 10; Iac. 1, 12; II Cor. 4, 8-l7; I Petr. 4, 1; Apoc. 7, 14; Mt. 7, 13-17 şi altele. Cu toţii ne aflăm în întuneric şi în umbra morţii, în mâinile duşmanilor celor răi şi vicleni: scapărea nu poate fi uşoară. Chiar şi cei ce caută libertatea exterioară, câtă osteneală şi sudoare trebuie să jertfească ! Cu atât mai mult aici, câte împiedicări şi înfrângeri, câte temeri şi înfricoţări! Va întreba, poate, careva: „Dar ce face Dumnezeu ?”. El este Cel ce îi întocmeşte aceluia, parcă înadins, o astfel de cale plină de suferinţe, ba pentru a-l deprinde cu suferinţele Sale, ba pentru a-l ascunde de el însuşi, când se află în această „nefericită stare. Nu poate Domnul să-Şi exprime mai bine dragostea faţă de cei care-L caută – spune Sfântul Isaac Sirul – decât supunându-i la suferinţe. De aceea, ele sunt chiar indiciul neîndoielnic al binevoirii lui Dumnezeu, semnul ca El Şi-a plecat ochii, alegându-l pe acela care începe să sufere pentru adevăr, pentru numele Său. Omul acela trece parcă la curăţat, ca aurul în creuzet. Cei străini de suferinţe, cei cărora totul le merge din plin, sunt preacurvari, după cuvântul Apostolului. Osteneala, lacrimile, suferinţele sunt cea mai bună curăţare, sunt ca bătutul cu maiul pentru rufărie.
De aceea, Apostolul ia la rând pe drepţii de la începutul lumii şi până acum şi îi vede pe toţi, până la unul, suferind, pătimind, în osteneli. Patriarhii au suferit; proorocii au suferit, Domnul – începătorul nevoinţei – a suferit cel mai mult dintre toţi; apostolii, de asemeni; apoi, mucenicii, asceţii şi toţi sfinţii – aşa cum vede Ioan Teologul în Apocalipsă: „Aceştia […] de unde au venit ?[…] din strâmtorarea cea mare” (7,13-14); ei sunt cei care, după cum se spune acolo, nu şi-au cruţat sufletele.
De aceea, cel ce începe să lucreze pentru Domnul trebuie să-şi pregătească sufletul pentru încercări. Nici pace, nici îndulciri, nici înlesniri să nu aştepţi, ci osteneală, batjocuri şi privaţiuni – chiar caută-le ! Trebuie să ştii cu tărie că cel ce dobândeşte virtuţi, dar fără osteneală, cel ce stă în nevoinţe dar cu înlesniri, fără strâmtorări dureroase, acela se află în amăgire. Ceva nu-i acolo în regulă. Nu poţi avea pace printre oameni dacă rămâi în dreptate. Duhul lumii este un uliu mâncător de carne: imediat se năpusteşte. De aceea, trebuie să fii pregătit la orice… Sfinţii Părinţi exprimă această pregătire simplu şi în puţine cuvinte: du-te, ca la moarte şi pune-ţi în inima legământul că eşti osândit la moarte – moarte care ţi se pregăteşte în fiece clipă, fără să ştii de unde şi cum. Numai acela va rezista neclintit – se spune – care va merge cu un asemenea legîmânt pe calea adevăratei vieţi creştine. Căci imediat ce va muri cu simţirea sau cu legământul inimii, atunci orice va întâlni va fi mai slab decât ceea ce se aşteaptă, adică mai slab decât moartea. Pentru aceasta, ei aduc pilda Mântuitorului despre împăratul care îşi face socoteala oastei înainte de război, sau cea despre gospodarul care începe să-şi zidească o casă. Evaluează-ţi supărările pe care le aştepţi şi mori cu gândul şi cu simţirea, pentru că numai moartea va aduce liniştea necesară, aşteptată pe calea lui Hristos. „Nu poate fi ucenicul Meu cel […] ce nu-şi urăşte sufletul său” – spune Domnul. Să fii pregătit ca pentru moarte; Sfântul Isaac Sirul explică cu precădere acest lucru şi îl repetă adesea: „Orice ai întâlni – spune el – spune-ţi ca ai murit şi te vei uşura; pacea şi traiul tihnit sunt cele mai nesuferite lui Dumnezeu”.
Toate acestea le sunt de trebuinţă nu numai celor ce s-au rupt de lume; cei ce trăiesc în lume au şi mai mare nevoie de o astfel de stare. Pe toate acestea le întampină adevaraţii râvnitori ai evlaviei; celor falşi le este uşor. La acest legământ făcut cu inima trebuie să mai adaugi o fierbinte şi neclintită nădăjduire în Dumnezeu Atotţiitorul, trebuie să îţi păstrezi credinţa ca, în pofida întunecimii drumului, tu eşti al lui Dumnezeu, nu eşti respins, nu eşti dispreţuit, ci eşti vegheat de El; credinţa că El este cu tine, că El te ţine, în timp ce eşti sfâşiat din toate părţile.
Inchipuieşte-ţi că eşti ţinut de mâna lui Dumnezeu, ca o basma murdărită, care este scuturată ca să se curăţe. Păstrează credinţa ca, orice ispită ar veni, dinăuntru sau din afară, ai puterea să o depăşeşti, pentru că Domnul nu te va lăsa în ispită mai mult decât poţi să rezişti. El ne călăuzeşte şi ne formează cu adâncă înţelepciune. Ţine minte, de asemeni, că ajutorul Său este aproape, că va apărea imediat ce Îl vei chema şi că numai cu un asemenea ajutor vei putea depăşi ispita, fără să cazi; de aceea, să ştii că orice depăşire a ispitelor I-o datorezi Lui. Încercările care au fost depăşite fără a-L chema pe Dumnezeu şi nepuse pe seama Lui nu-I sunt placute şi rămân neroditoare, pentru că, întotdeauna, lasă în urmă îngâmfare şi părere de sine. Nu trebuie însă nici să ne aruncăm cu capul înainte în năpaste: mândra încredere în sine este neplăcută Domnului şi este întotdeauna pedepsită: Fii gata de orice, chiar şi de moarte, dar aşteaptă totul cu fierbinte nădăjduire în Dumnezeu şi predându-te Lui. Nu are decât să te ducă unde şi cum binevoieşte.
Nu te împotrivi, nu dori ba una, ba alta, nici înlesniri, nici suferinţe. Să te duca El; mergi cu faţa descoperită, aşteptând numai necazuri nădăjduind în Dumnezeu şi predându-te Lui. Fără o asemenea stare nu vei face un pas pe calea adevărată. Toţi cei ce se întorc fac aceasta pentru că sunt nepregătiţi pentru luptă şi nevoinţă, sau din pricina-încrederii în forţele proprii. Propriul foc interior te poate ajuta, însă nu pentru mult timp. El se răceşte de la sine, şi omul rămâne fără nimic.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
