Copiii schimbării
Reacţia fetiţei a fost atât de neaşteptată, încât ziarista s-a sfătuit în aceiaşi zi cu soţul ei, dacă nu cumva modul libertin în care ei s-au hotărât să-şi crească copila este greşit. Spre mirarea ei, a aflat că bărbatul ei nu era deloc fericit cu felul lor de viaţă, pe care-l accepta cu greu, doar pentru a-i face ei pe plac. În acel moment, mărturisea ziarista într-un interviu radiofonic, a simţit că lumea întreagă să prăbuşeşte. „Fiecare clipă a vieţii are pentru mine un sens numai prin familia mea. În acea zi mi-am dat seama că eram pe punctul de a pierde încrederea soţului meu şi respectul fetiţei mele. Aş fi putut să declanşez o catastrofă iremediabilă, prin lipsa mea de tact şi încăpăţânarea de a duce o existenţă pe care o consideram modernă şi rafinată. „Gândindu-se mai departe la cele spuse de fetiţă, ziarista a înţeles că a trecut mult timp de când nu a mai auzit şi nici nu a mai rostit cuvântul „ruşinos”. Noţiunea dispăruse cu totul, nu exista, nu apărea în nici un concept de viaţă, nu-şi mai găsea nici o justificare. Pe vremuri, în copilărie, bunica ei din munţii Bavariei, spunea adesea despre ceva ce era împotriva bunului simţ că este ruşinos şi, în consecinţă, nedemn de a mai fi repetat.
Ziarista a luat hotărârea de a schimba tot ceea ce făcuse până atunci, chiar dacă prietenii s-au îndepărtat de ea şi de familia ei, i-au luat în râs, i-au numit fundamentalişti şi i-au povăţuit să-şi lase barbă şi să umble desculţi. În următoarea duminica cei trei s-au dus la biserică. O bisericuţă mică, la marginea oraşului, departe de tot ceea ce făceau ei într-o zi liberă. A fost, povesteşte mai departe ziarista : „prima duminică când am simţit apropierea celor pe care-i iubesc şi că sensul cuvântului familie s-a concretizat într-o formă pe care sper că aş putea să o înţeleg. Nu m-am mai rugat din copilărie lui Dumnezeu şi pentru prima dată în viaţă m-am rugat pentru soţul meu şi pentru fetiţa mea.”
Nu ştiu dacă o duminică petrecută într-o biserică reprezintă cu adevărat o convertire. Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe cu această familie. Ştiu însă că Dumnezeu nu lasă niciodată ziua întrebărilor să apună fără răspuns, şi că viitorul va fi un început în căutarea speranţei adevărate.
Adam şi Eva au descoperit că sunt goi după ce au mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Le-a fost ruşine. Ce timpuri sunt acelea când ruşinea primilor oameni nu mai contează, când goliciunea a devenit semnul îndrăzneţilor? Îndoielnică îndrăzneală. Goliciunea nu este simbolul care vesteşte că nimic nu mai este ascuns. Dimpotrivă, mesajul devine neclar, estompat de senzaţionalul prezentării, supus unor norme superficiale unde o judecată dreaptă nu mai este posibilă. Cât de multe poate ascunde un corp expus gol. Ne lăsăm furaţi de aparenţe Nu există nici o garanţie că neruşinarea şi setea de senzaţional sunt sinonimele sincerităţii.
Totuşi aflăm mângâiere şi în această lume unde promiscuitatea e stilizată în apoteoză a libertăţii desăvârşite şi a îndrăznelii nemărginite. Un copil de opt ani rosteşte judecata dreaptă a delicateţei uitate. Este celebrată schimbarea către sensul real al libertăţii. „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor” ( Luca 10,21). În noaptea de vară se aude glasul celor nevinovaţi. Sunt copiii schimbării care ne cheamă să trăim din nou şoapta uitată a rugăciunii adevărate.
