Să ne iubim unii pe alţii

Să ne iubim unii pe alţii

În aceste vremuri grele este bine să vă cunoaşteţi între voi, ca să vă ajutaţi

„Odată, l-a vizitat un grup de închinători şi Stareţul a întrebat pe unul din ei:

– Tu unde lucrezi?

– Sunt inginer la aviaţie.

– Pe cutare îl cunoşti?

– Nu, Părinte, pentru că suntem mulţi acolo.

 

– Să vă cunoaşteţi. In aceste vremuri grele este bine să vă cunoaşteţi între voi, ca să vă ajutaţi. Se poate întâmpla ceva şi tu să te temi s-o spui celuilalt, care deşi este gata să te ajute, tu să nu ştii asta.

 

Mai demult dacă voia cineva să meargă undeva, spunea şi vecinilor lui. Sau dacă mergea cineva cu căruţa, întreba pe cei ce treceau: „Unde mergi? De unde vii?”. Aveau curiozitatea cea bună, pentru a ajuta pe aproapele. „Urcă sus”, sau „Dacă poţi să aştepţi, peste două ore plec cu căruţa”, sau „Mâine vom pleca; vino în casă ca să dormi la mine”. Astfel se cunoşteau oamenii între ei, îşi făceau cunoscuţi în fiecare sat şi se ajutau între ei la nevoie.

Mai demult exista „vecinătatea”, care îi ajuta pe oameni. Era un sprijin pentru fiecare. Astăzi s-au schimbat lucrurile. Cunosc nişte fraţi care deşi trăiau în acelaşi bloc, timp de trei ani nu a ştiut unul de altul.

Altceva este cu noi călugării, care fugim de cunoscuţi şi de rude, ca să intrăm în marea familie a lui Dumnezeu şi astfel să-i iubim pe toţi oamenii. Voi, mirenii, trebuie să aveţi legături între voi, si mai ales cu rudele voastre pentru a vă ajuta”.

*

Trebuie să se găsească cineva care să-l doară pentru aceşti sărmani, să-i iubească

„Dacă aţi şti câţi copii şi-au găsit adăpost în gara din Tesalonic. Sunt singuri şi orfani, sărmanii. Ce bine ar fi dacă s-ar apropia cineva de ei ca să-i ajute. Atunci un învăţător în vârstă i-a spus Stareţului:

– Părinte, dacă cineva este la o vârstă înaintată şi vrea să se apropie de copii, aceştia intră la bănuieli şi se întreabă în sinea lor: „Oare ce vrea ăsta de la mine?”. Nu te poţi apropia de ei, căci te resping.

– Nu, nu. Oamenii se apropie chiar şi de animale cu o bucată de pâine, cu atât mai mult de un copil. Copiii simt dacă merge cineva la ei cu dragoste. Nu să meargă cineva „să le arate dragoste” din datorie, căci aceasta este ceva formal, ci într-adevăr să-l doară pentru ei, să-i iubească. Sărmanii sunt atât de lipsiţi de dragostea părintească încât, oricâtă dragoste le-ar arăta cineva, nu se satură. Precum marea, care, cu toate că în ea se varsă atâtea râuri cu apă dulce, tot sărată rămâne.

Într-o cameră mică unde încap trei oameni, stăteau unsprezece. De sărăcie nu se apropie cineva atât de uşor.

Unele mişcări „creştine” au pe săracii lor şi au făcut cataloage cu ei; de aceştia însă, nimeni nu se interesează şi astfel copiii ajung la deznădejde. Apoi se apropie de ei unii profitori, îi înşeală şi îi folosesc în interesele lor urâte, întărâtându-i ca pe nişte animale sălbatice.

Apoi îşi spun în sinea lor: „Decât să mă sinucid”, pentru că se gândesc şi la asta, „mai bine să merg acolo”.

Să facă cineva o asociaţie, o instituţie de asigurări sociale pentru a-i ajuta cât se poate.

La câţi nu le-am spus asta, dar nimeni nu face nimic. Vezi, oamenii de astăzi sunt pentru paradă, iar nu pentru luptă. Unde să găseşti pe cineva care să se lupte cu răul?

Trebuie să se găsească cineva care să-l doară pentru aceşti sărmani, să-i iubească. Dacă nu-l doare pentru ei, mai bine să nu facă nimic. Dacă aţi şti câtă nobleţe sufletească au aceşti copii?!”.

*

Pentru ca pui in mintea ta numai ganduri rele, nu te-as lua niciodata ucenic!

„- La oamenii de astăzi găseşti orice vrei, numai gânduri bune nu găseşti.

– Mai demult nu era aşa, Părinte?

– Nu. Mai demult oamenii aveau multă simplitate, în sat atunci când vorbeai cu tineri de optsprezece-douăzeci de ani, se înroşeau. Pe atunci oamenii erau simpli. Închipuieşte-ţi când a venit pentru prima oară autobuzul la noi în sat, oamenii au întins cuverturi pe jos ca să treacă peste ele şi tăind vârfuri fragede de porumb, le-au adus autobuzului să le mănânce… Şi au făcut atunci mare prăznuire.

– Bine, Părinte, chiar voiau să-l hrănească?

– Da, da! Încă puţină simplitate să fi avut şi atunci autobuzul ar fi mâncat.

La începutul nevoinţei duhovniceşti gândurile sunt amestecate, bune şi rele. Unul are 70% rele, altul are 20%. Iar alt nevoitor se sileşte să pună mereu gândul cel bun şi are numai gânduri bune. Dar şi această lucrare este trupească. Apoi se crează un gol în minte şi omul nu mai are gânduri, nici bune, nici rele. Iar după aceasta vine iluminarea dumnezeiască. Atunci cel ce a ajuns în această stare nu mai are nevoie de logică pentru a-i înţelege pe oameni, ci vede cu ochii cei duhovniceşti cele ascunse din inimile oamenilor.

Mai demult, când eram la cealaltă chilie (a Părintelui Tihon), a venit un teolog licenţiat şi-mi cerea să-l primesc ca ucenic. „Nu, îi spun, nu primesc ucenici”. Acela însă insista. „Bre, nu pricepi că nu primesc ucenici?”. Acela însă nu mă slăbea deloc. În cele din urmă îl întreb: „Vrei să-ţi spun ceva?”. „Ce anume?”.

„Chiar de-aş lua ucenici, pe tine tot nu te-aş lua!”. „De ce?” mă întreabă. „Pentru că pui în mintea ta numai gânduri rele. Şi astfel, văzând patimile mele sau vreo „strâmbătură” de a mea, vei începe să le spui, să le judeci şi nu te vei folosi. Dar nici de virtuţile mele, – deoarece ca monah de atâţia ani, se poate să fi dobândit vreo una -, nu te vei folosi, pentru că le vei înţelege anapoda. După aceea ce-ţi voi mai putea face?”.

A plecat şi s-a făcut călugăr în altă parte. Dar acolo îi tulbura pe toţi. Orice strâmbătură aveau călugării sau i se părea că au, le-o spunea în faţă. Având şi condei puternic, scria continuu şi nu lăsa pe nimeni liniştit. Odată am trimis pe cineva să-i spună: „Bine, dar nu te gândeşti că se poate să nu fie aşa cum crezi? Se poate să greşeşti”. Şi ce credeţi că îmi răspunde?

„Nu contează, spune acela, în felul acesta îi smeresc pe toţi!”.

Măi, măi, ce logică strâmbată! După aceasta am trimis din nou să-i spună:

„Atunci Diocleţian (împărat roman care a prigonit pe creştini) este un sfânt mai mare decât tine, deoarece nu numai că îi smerea pe creştini, ci îi şi junghia şi îi trimitea mucenici în Rai”.

Lucruri de nimic…

Şi uită-te cum le potriveşte diavolul. La început te pune să-i judeci pe oameni, apoi pe stareţul tău, după aceea pe sfinţii mai noi. De exemplu: Sfântul Nicodim nu a făcut nici minuni şi nu a izvorât nici mir. Ce fel de sfânt a fost? Sfântul Nectarie a spus cutare lucru, iar cineva scrie altfel şi gândul cel rău începe să lucreze. Apoi judecă pe sfinţii mai vechi, iar la sfârşit ajunge să-L judece şi pe Dumnezeu.

– Chiar aşa. Părinte? Măi, măi!

– Da, da. A venit aici cineva şi mi-a spus: „După părerea mea Dumnezeu nu a făcut bine lucrul acesta”. Da, până aici poate ajunge omul care se încrede în gândurile lui.

– Bine, dar aceasta este o prostie, o nerozie, cum de nu înţelege?”

*

Să puneţi întotdeauna gândul cel bun!
Intre iubirea sincera si interes

„Atunci când cineva vede un lucru care îl poate sminti să nu judece, ci să zică în sinea sa: „Cu fapta nu sunt de acord, dar nu ştiu ce împrejurări l-au silit să facă lucrul acesta, ce circumstanţe atenuante are; şi se poate să fi interpretat greşit fapta acestuia”. Nu putem cunoaşte cele ascunse ale omului.

Odată a venit cineva la mine şi l-am băgat în chilie spunându-i: „Aşteaptă o clipă aici, căci mai am puţin de citit din psaltire. Mă duc în biserică şi vin imediat”. „Nu, vin şi eu în biserică”. Ce puteam să-i spun? „Hai, vino şi tu”. A venit, s-a aşezat în faţa mea într-o strană şi se uita. Eu am început să citesc şi din când în când suspinam, atunci când, îmi aminteam de vreo întâmplare. Deodată aud că strigă cineva de afară. Mă aplec puţin spre fereastră şi-l văd pe Părintele Arsenie. Îi spusesem să vină, şi el a respectat ora stabilită, însă eu întârziasem. Ii fac un semn cu mâna la fereastră, ca să-i dau de înţeles că l-am auzit şi să aştepte.

Când am terminat de citit, acela îmi spune: „După cum am observat, eşti cam nervos, deoarece mereu te-am auzit pufnind şi te-ai mai şi strâmbat”. Ce puteai să-i spui unuia ca acesta? Trebuia să se gândească că un călugăr nu se strâmbă la alţii.

Odată aflându-mă în curte, am început să plâng în hohote, în timp ce mă rugam. Pe atunci eram la chilia Părintelui Tihon. Deodată aud că mă strigă cineva, care deja intrase în curte. De îndată ce l-am văzut, am alergat spre chilie, voind să-mi şterg faţa cu ceva ca să nu-şi dea seama că am plâns.

– Nu mă aşteptam la una ca asta din partea Sfinţiei Voastre. Este posibil să mâncaţi peşte într-o astfel de zi?! Şi a început să strige: „Aţi scăzut cu totul în ochii mei!”. Şi mai era încă şi teolog renumit.

Este bine să se cerceteze omul pe sine însuşi adeseori şi atunci când observă că a pus un gând rău, să-şi spună: „Ia stai, nu ai pus şi atunci gândul cel viclean în mintea ta şi s-a dovedit să fie de fapt altceva? Nu ai făcut la fel şi altădată?”. Aşadar să se străduiască fiecare să pună întotdeauna gândul cel bun în mintea sa. In lume dacă cineva păţeşte aceasta odată, de două ori, începe apoi să se încreadă cu desăvârşire în bănuielile sale, ca să se îndreptăţească. Însă aici în Sfântul Munte, unde mediul duhovnicesc este diferit, nu se justifică lucrul acesta. Să puneţi întotdeauna gândul cel bun.

Odată un tâlhar deghizat în călugăr voia să prade o mănăstire. S-a urcat pe zid şi atunci când a vrut să sară înăuntru, l-a văzut o călugărită, care a început să strige: „Vai, vai, l-am închis pe Avva afară”. Şi îndată a tras clopotele. „Surori alergaţi!! A venit Avva! L-am închis afară!”. Atunci toate surorile au alergat la poartă ca să-l primească cu lumânări şi cu cinstea cuvenită. Tâlharul, văzând aceasta, s-a pierdut cu firea. Apoi îl duc înăuntru, îi spală şi picioarele, iar apa cu care au spălat picioarele „Avvei” o duc unei bolnave care, de îndată ce a băut din ea, s-a făcut sănătoasă.

Tâlharul nu-şi putea crede ochilor. „Bine, dar eu am venit să fac rău”, îşi spunea acela, „cum de s-au întâmplat toate acestea?”.

În cele din urmă tâlharul şi-a mărturisit păcatele sale.

– Bine, Părinte, dar gândul cel bun are atâta putere?

– Da, da, îi schimbă şi pe ceilalţi. Se foloseşte şi celălalt.

Dacă omul îl iubeşte pe Dumnezeu, apoi îşi iubeşte şi casa sa, şi pe vecinul său, şi pe vecinul de dincolo de frontieră, şi pe vecinul mai îndepărtat. Dacă nu-L iubeşte pe Dumnezeu, nu iubeşte nici pe vecin, nu iubeşte pe nimeni. Apoi omul începe să se mişte din interes şi îşi spune: „Voi face legături cu acesta pentru ca să mă ajute în cutare situaţie”; „Voi face legături cu cutare, pentru a profita în aceasta sau cealaltă”.

din: (Atanasie Rakovalis, Parintele Paisie mi-a spus…, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2002)

***
Gândurile omului sfinţit şi gândurile omului viclean

„- Părinte, cel care are sfinţenie înţelege cine este viclean?

– Da, îl înţelege atât pe cel viclean, precum înţelege şi sfinţenia unui sfânt. Vede răul, dar în acelaşi timp vede şi omul lăuntric şi distinge că răul este al diavolu­lui şi vine din afară.

Cu ochii sufletului său el îşi vede greşalele lui ca fiind mari, iar pe ale celorlalţi mici. Şi cu adevărat le vede mici, nu se preface. Poate vedea că sunt chiar crime, dar el justifică în înţelesul cel bun vicleniile omului rău; nu-l dispreţuieşte, nu-l consideră mai prejos decât el. Il poate considera chiar mai bun decât el însuşi şi să-l suporte întru cunoştinţă pentru mai multe pricini. Vede, de pildă, răutatea unui crimi­nal, dar cugetă că acela a ajuns la punctul de a săvârşi crima pentru că nu a fost ajutat şi că el însuşi ar fi putut fi în locul aceluia, dacă nu l-ar fi ajutat Dumnezeu. In felul acesta primeşte mult har. Şi dim­potrivă, omul viclean deşi vede sfinţenia celuilalt, nu cunoaşte gândurile cele bune pe care le are acela, pre­cum nici diavolul nu le cunoaşte.

Cel ce face o lucrare fină duhovnicească îl îndrep­tăţeşte pe aproapele şi nu pe sine. Şi cu cât înaintează duhovniceşte, cu atât mai mult se eliberează şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe oameni. Atunci nu va putea înţelege ce înseamnă răutatea, pentru că are numai gânduri bune pentru ceilalţi şi gândeşte numai curat şi pe toate le vede duhovniceşte, sfinte. Se foloseşte chiar şi din căderile semenilor lui, pe care le foloseşte ca frână puternică pentru sinea sa, ca să ia aminte să nu deraieze. Şi dimpotrivă, unul care nu s-a curăţit gândeşte în mod viclean şi toate lucrurile le vede cu ochi viclean. Chiar şi pe cele bune le întinează cu vicle­nia lui. Nu se foloseşte nici de virtuţile celorlalţi, pen­tru că este întunecat de negreala ucigaşului de om, şi astfel le explică prin vocabularul său cel viclean. Intot­deauna este supărat şi totdeauna mâhneşte pe semenii lui cu această negreală duhovnicească a sa. Dacă unul ca acesta vrea să se elibereze de această stare, trebuie să înţeleagă că are nevoie de curăţire, ca să-i vină limpezimea duhovnicească, curăţia minţii şi a inimii.

– Dar atunci când un om este o dată viclean şi altă dată bun?

– Atunci primeşte înrâuriri şi schimbări corespunză­toare. Omul este schimbător. Uneori gândurile viclene sunt ale diavolului, alteori însuşi omul gândeşte în mod viclean. De multe ori diavolul creează anumite situaţii pentru ca oamenii să-şi facă gânduri rele. Odată, nu am apucat să-i vorbesc unui arhimandrit care a venit pentru prima dată la Coliba mea. A doua oară când a venit nu l-am putut primi, deoarece eram grav bolnav şi i-am spus să vină altă dată ca să dis­cutăm. Atunci aceluia i-a intrat gândul că nu vreau să-l primesc, că am ceva cu el şi s-a dus jos la mănăstire şi s-a plâns. Aceasta a fost în întregime o lucrare a diavolului”.