Iubind fără iubire

Bună seara, am venit la ajutorul dumnevoastră, după un sfat. Ca şi fiecare om am şi chinuri şi bucurii. Nu aş spune că sunt neferită sau nenorocoasă, din contra am mâni, picioare, pot să văd, să aud, să simt, să fiu un om întreg. Ştiţi priveam azi pe geam şi vedeam lumea altfel. Nu ştiu, aveam o senzaţie neobişnuită, eram mâhnită şi supărată din cauza necazurilor şi durerilor sufleteşti, dar despre asta vă voi povesti un pic mai încolo, şi deci să-mi continui propoziţia, eram supărata azi şi am decis să mă uit pe geam şi ştiţi ce am văzut!? Un om orb, care era singur pe drum, neînsoţit de nime, doar cu bastonul pipăia locurile în care se afla, ştiu că era Dumnezeu cu el, îl îndruma la fiecare pas făcut, după aceia am înţeles cât de important e că m-am născut sănătoasă şi fără de careva probleme. Sunt norocoasă din acest punct de vedere. Dar viaţa mea e monotonă, sunt în Italia cu mama şi sora, tata e în altă ţară la muncă, am avut o soră mai mică, de 4 ani a murit, cu 3 ani în urmă. E dureros, până şi în ziua de azi, dar cred că a plătit ea pentru greşalele tatălui meu, care în afară de cărţi nu vedea nimic. Juca la foarte mulţi bani, pierduse mai tot. Mama rămăsese însărcinată, a născut-o în 2006, la 3 luni a lăsat-o cu o dădacă, ea a stat cu noi 4 ani, nu o văzusem pe mama 4 ani de zile, când s-a întors din Italia sora mea avusese 4 ani şi 3 luni, mai nici nu întelegea că îi este mamă, pentru că îi spunea dădacei noastre „mamă” la 4 ani şi 6 luni a murit, din cauza că era bolnavă, dar şi medicii au ajutat-o în asta, i-au prescris medicamente, care se permiteau de la 18 ani în sus, nu a rezistat corpul ei şi a murit, atunci mi se părea că-mi fuge lumea de sub picioare, pentru că n-am iubit pe nimeni cum am iubit-o pe ea. Ce ţine de mama, nu s-a dus de bunăvoie sau pentru gustul banilor, ci era nevoită să ne lase pe noi, pe mine de 9 ani şi pe sora mea de 11 şi pe cea mai mică de 3 ani, era nevoită să dea datoriile tatălui care pierduse o groază de bani la cărţi, dăduse chiar şi casa în cauţiune, plus că şi acea mică era bolnavă şi avea nevoie de foarte mulţi bani ca să fie tratată. Poate cinva ar judeca-o, dar după părerea mea a avut 100% dreptate. După înmormântare, mama s-a întors înapoi în Italia , tata în Spania (deja se lăsase de cărţi şi începuse cu jocurile de noroc acolo în Spania, dădea tot salariul la jocuri de noroc) şi iarăşi pe noi două ne întreţinea mama, rămăseseem cu bunica, eu am terminat clasa 9-a, am plecat la Chişinau pentru cursuri de frezeriţă, şi uitaţi-vă că la 16 ani m-am îndrăgostit de un bărbat în vârsta de 25 de ani, avea un băieţel (nu era însurat), toţi îmi spuneau, lasă-te de el că îşi va bate joc de tine şi te va lăsa, aşa a făcut cu toate din oraş, eu nu dădeam importanţă la cele spuse de lume, credeam că mă iubeşte. Şi eu îl iubeam enorm şi pe el şi pe fiul lui şi pe toată familia lui, mă ataşasem foarte mult de el. Peste jumătate de an, s-a întâmplat ceea, ce îmi spuneau toţi, s-a folosit şi m-a lăsat. A plecat în Italia şi s-a încheiat relaţia noastră, sufeream, plângeam, nu eram om, spuneam că nu voi iubi pe nimeni niciodată, atât de mult, nu e vina lui, e vina mea pentru care regret enorm, dar pe de altă parte stau şi mă gândesc, da, e păcat ce am făcut, dar l-am iubit. Şi a fost frumos să fiu cu omul pe care îl ador, şi-l iubesc din toată inima mea. A trecut de atunci un an, în curând fac 18, el s-a însurat, şi e tot aici în Italia, mai vorbeam din când în când la telefon. Pentru că simt nevoia să vorbesc cu el, să-l aud măcar. Am încercat să-l uit, să nu mă mai gândesc la el, dar totul e în zădar, el mă vede ca pe una oarecare din colecţia fetelor pe care le-a avut. Mă chemase la el în ospeţie, dar am refuzat, nu am vrut să-mi măresc păcatele pe care le am, plus că o are pe femeia, pe care o iubeşte şi e însurat cu ea. Acum o săptămână a venit şi ea în Italia la el. Mă simt îndurerată, am o piatră pe inimă, care mă tot apasă şi apasă la rană, oare de ce nu-l pot uita?! De ce îl iubesc atât de mult, mi-aş da şi viaţa pentru el dacă ar trebui. Vreau să fie fericit şi dacă el e fericit cu ea, aşa să fie, dar cum Părinte, să scap de Iubirea asta neîmpărtăşită…fără sens şi pătimaşă ..cum??? Scriu şi plâng, îmi plânge inima de dor… aş da orice să-l mai văd pentru ultima dată, pentru că eu la sfârşitul lunii plec la logodnicul meu în altă ţară, să ne cununăm, mă iubeşte, mă stimează. Vrem să ne cununăm la vară, dar câteodată stau şi mă gândesc merită toate astea? Să mă duc cu omul pe tot restul vieţii, cu omul faţă de care nu am sentimente de iubire, ci stimă, încredere şi deprindere, şi poate teama că i-am făcut cunoştinţa cu părinţii mei, m-a cerut de soţie în faţa lor, acum cum să-i dezămăgesc pe toţi?! N-aş spune că nu mă simt bine cu el, din contra, mă simt bine, dar nu-l iubesc…îl iubesc pe primul meu bărbat. Mi-aş dori din suflet să-l iubesc pe logodnicul meu şi am încercat din răsputeri să îl iubesc, dar n-am reuşit. Mi-i frică că mai apoi să nu regret, cum să fac, Părinte?! Nu mă judecaţi aspru pentru oribilele mele greşeli, dar viaţa mea, e ca o zebra alb negru, mai mult negru decât alb, iertaţi-mă şi mă pocăiesc în faţa Dumnevoastră, poate mă veţi considera o uşuratică, dar nu mi-i ruşine să spun că primul meu bărbat a fost cel, pe care l-am iubit şi îl iubesc. Poate că nu voi iubi niciodată alt bărbat cum pe eL. Mă iertaţi de puteţi!