pentru Valentina-problema mamei

Sărut mâna, Părinte. Mulţumesc pentru toate sfaturile şi mulţumesc şi acelei femei „A” care este atât de inimoasă şi blândă şi mă ajută din umbră cu rugăciunea ei spre împăcarea mea cu soţul! Domnul să vă răsplatească şi să vă dăruiască mântuirea, doamnă! Acum vroiam să spun ceva şi Valentinei, m-a impresionat foarte mult povestea ei cu „happy-end”… Nu ne-ai spus, Valentina, dacă eşti căsătorită şi dacă da, care este relaţia ta cu socrii. Eu m-am regăsit în momente ale povestirii tale, însă a ta este destul de dramatică şi dureroasă, şi nu pot decât să îţi spun că se vede clar prezenţa şi harul lui Dumnezeu care a stat lângă tine de mic copil. Eu am avut o mamă bolnavă psihic, care este la fel de traumatizant, dacă nu fizic, cel puţin psihic, duce un om cu psihic sănătos la extreme. Numai Dumnezeu te poate ţine să nu cazi în aceleaşi închipuiri, de altfel, susţinute cu atâta tărie şi firesc de mamă, pe care ai tendinţa să o asculţi, doar e mamă. Şi mie mi-a fost ruşine cu mama, că nu era ca toate mamele, ba mai făcea şi scandal din nimic şi mi-era frică mereu, am învăţat să anticipez motivele care pot duce la un eventual scandal. Fiind lipsită de o afecţiune maternă normală şi constantă, pentru că eu totuşi o întrezăream pe „adevărata mea mamă” printre episoadele de crize cu vorbe urâte şi nefireşti, eu am crescut „de capul meu” cum se zice…la fel de independentă, de mă duceam peste tot unde trebuiau să rezolve adulţii, iar în ziua de azi am rămas la fel, vreau să le fac pe toate eu, de multe ori mi-a folosit spiritul acesta de a mă descurca şi de a nu mă plânge când e greu, dar de multe ori am căzut astfel şi în egoism, în prea mare încredere în forţele mele, în slavă deşartă şi lăcomie. Te-am întrebat de o eventuală soacră, pentru că ea este echivalentul mamei noastre cu care am crescut, e ca o imagine în oglindă. Şi la rândul nostru, când avem copii, cu toate promisiunile faţă de noi şi faţă de persoanele dragi că NU ne vom purta noi ca mame cu copiii noştri aşa cum s-au purtat mamele noastre cu noi în copilăria noastră, ceva rănit şi nerezolvat în suflet faţă de MAMĂ rămâne, astfel încât, involuntar, şi necontrolabil, o să aplicăm cu copiii noştri. Numai Dumnezeu poate descleşta şi elibera această durere şi să pună lucrurile în ordine, prin rugăciunea nostră adâncă, nu superficială, şi constantă, nu ocazională. E greu, dar deloc imposibil. De exemplu, dacă soacra e în realitate o femeie cumsecade, poate o să îi găseşti nod în papură ca să o aduci la aceeaşi imagine distorsionată a mamei. Nu vorbesc la modul sigur şi arogant, dar mi-am studiat comportamentele şi asta a reieşit la mine. Acum, cu voia Bunului Dumnezeu, mama mea NU MAI ESTE BOLNAVĂ! S-a terminat chinul ei, poate că boala a ajutat-o să ispăşească nişte păcate, Dumnezeu ştie. Eu am fost lângă ea, cu ruşine faţă de oameni, cu revoltă, cu plânsete, cu mânie, cu nervi, cu ciudă pe soartă, cu multe alte sentimente negative, dar peste care a turnat Dumnezeu o apă rece ca peste un foc care ardea continuu de ani, şi ne-a răcorit. Acum e linişte şi pace, aşa cum ar fi trebuit să fie încă din copilaria mea, încă din tinereţea mamei mele. Pe soacra mea o uram şi fiecare mişcare a ei mă irita, şi am dezvoltat o patimă foarte urâtă la adresa ei. Acum că mama mea e bine, parcă văd cu alţi ochi viaţa şi toată situaţia, şi încerc din răsputeri să mă împac cu soacra, deşi cred că am traumatizat-o şi eu destul cu comportamentul meu şi nu îi e uşor nici ei să mă vadă cu alţi ochi. Dar nu poţi înţelege situaţia unui om – alcoolismul şi înjunghierea, întemniţarea tatălui, care e TATĂ lăsat de Dumnezeu pe pământ pentru tine – aşa cum nimeni nu poate înţelege schizofrenia citind în cărţi şi auzind vorbele oamenilor. Să ferească Dumnezeu pe toată lumea!! De asemenea, am realizat că legile lui Dumnezeu chiar sunt altfel şi El nu gândeşte cum gândim noi şi cum credem noi că le ştim pe toate, oricât de educaţi am fi. Depinde cât de educaţi duhovniceşte suntem, şi e surprinzător şi te poate lăsa cu gura căscată cât de crescut duhovniceşte poate fi un alcoolic care nu se duce la Biserică (aici nu încurajez statul acasă în locul mersului la Biserică), pentru că el are momente când realizează cât e de în neregulă faţă de Dumnezeu şi îi este recunoscător că l-a mai răbdat în ciuda a ceea ce face (soţul meu e alcoolic). Şi arătarea şi VEDEREA Adevărului este mult mai izbitoare pentru aceşti oameni împătimiţi, care este posibil să se transforme şi în Sfinţi dacă ajung la înţelegerea păcătoşeniei lor. Nu ştie nimeni pocăinţa omului, numai Dumnezeu, care ştie adâncurile inimilor noastre. O inimă e unică, nu o poţi cumpăra de la magazin, nu o poţi fabrica precum un sculptor, e unică, e dumnezeiască până la capăt, şi din orgoliu sau din alte motive aceşti oameni nu îşi exprimă pocăinţa pe faţă, ca să o vadă ceilalţi, asta fiind o ispită pentru noi aceştea, mai uşuratici, care vedem ce-i în afară. Deci, Valentina, aşa e cum zice şi Părintele aici, lucrarea trebuie să înceapă în TINE şi apoi ai să vezi că te vei putea bucura de viaţă pe deplin şi fără durere în suflet. Dumnezeu să îţi ajute, spun asta din toată inima!