Despre moarte

E lesne că foarte curînd se va sfârşi cu noi pe lumea aceasta, să căutăm deci să ne dăm seama în ce stare ne aflăm. Omul astăzi este, iar mâine nu mai este. Odată ce s-a mistuit din ochii noştri, se şterge repede şi din amintire. O, nebunie şi împietrire a inimii omeneşti, cu gândul numai la cele vremelnice, iar de cele viitoare prea puţin sinchisindu-se! Ar trebui să te porţi în aşa fel – atât în fapte, cât şi în gînd – ca şi cînd, astăzi chiar, ar trebui să mori. Dacă ai avea o conştiinţă rînduită nu te-ai teme atîta de moarte. Dar dacă astăzi nu eşti pregătit, cum vei putea oare să fii gata mâine? Ziua de mâine este nesigură, şi parcă ştie cineva dacă va ajunge ziua de mîine? Ce folos este a trăi vreme îndelungată, dacă ne îndreptăm aşa de puţin? Ah, de multe ori viaţa îndelungată nu ne îndreaptă, ci mai mult ne sporeşte vinovăţia. Măcar de am fi trăit cum se cuvine în lumea aceasta chiar şi numai o singură zi! Mulţi socotesc anii întoarcerii lor la Dumnezeu, dar rodul îmbunătăţirii lor adesea este mic. Dacă a muri este lucru însăimîntător, poate că ar fi mai primejdios a trăi multă vreme. Ferice de acela care are totdeauna înaintea ochilor ceasul morţii sale şi se pregăteşte zilnic de moarte. Dacă ai văzut cîndva pe cineva murind, gîndeşte-te că şi tu vei merge pe acelaşi drum. Dimineaţa gîndeşte-te că nu vei ajunge să vezi seara; iar seara nu îndrăzni să-ţi făgăduieşti ziua de mâine. Fii aşadar totdeauna gata şi trăieşte în aşa fel ca moartea să nu te surprindă niciodată nepregătit. Mulţi mor de o moarte grabnică şi neprevăzută, căci: „Fiul omului va veni în ceasul în care mai puţin ne asteptăm(Lc 12, 40)”. Cînd va sosi ceasul de pe urmă, vei începe a te gîndi la toată viaţa ta trecută cu totul altfel, iar atunci te vei căi că ai fost aşa de neglijent şi nepăsător. Ferice de omul înţelept care îşi dă silinţa să fie toată viaţa aşa cum ar vrea să fie în ceasul morţii! Căci dispreţul desăvîrşit al lumii, dorinţa înflăcărată de a înainta în toate virtuţile, iubirea de disciplină, ostenelile pocăinţei, neprecupeţirea ascultării, lepădarea de sine şi îndurarea tuturor vitregiilor din dragoste pentru Iisus ne va da marea încredere de a ne putea bucura de o moarte fericită. Cît timp eşti sănătos, poţi să faci multe lucruri bune, dar odată ce te-ai îmbolnăvit, nu ştiu ce vei putea face. Pe puţini boala îi face mai buni, după cum şi aceia care fac multe pelerinaje rareori se sfinţesc. Nu te încrede în prieteni şi în rude şi nu amîna mîntuirea ta în viitor, deoarece oamenii te vor uita mai curînd decît îţi închipui. Este mai bine să te pregăteşti acum şi să dai întâietate faptelor bune, decît să te încrezi în ajutorul altora. Daca acum nu te îngrijesti de tine însuţi, cine se va îngriji de tine în viitor? Timpul cel mai de preţ acum este. „Acum sînt zilele mîntuirii, acum este vremea potrivită” (2 Cor 6, 2). Dar, din nefericire, nu dai folosinţă mai bună acestui timp, cînd poţi agonisi merite ca să-ţi asiguri viaţa veşnică. Va veni vremea cînd vei dori să mai ai parte de o zi, sau chiar şi de numai un ceas, dar cine ştie dacă ţi se va da. Iată, dragii mei, de ce mare primejdie, de ce urgie ne-am putea elibera dacă am trăi încă de pe acum, necontenit, cu frica şi gîndul morţii. Să învăţăm, aşadar, să trăim acum în aşa fel încît să putem, în ceasul morţii, să ne bucurăm, nu să ne îngrozim. Obişnuieşte-te, de pe acum, a muri pentru lumea aceasta, ca atunci să poţi începe a trăi pentru Hristos. Obişnuieşte-te de pe acum a dispreţui toate, ca atunci să poţi să mergi nestînjenit la Hristos. Pedepseşte-ţi de pe acum trupul prin pocăinţă, ca atunci să te poţi bucura de încredere deplină. O, nesocotitule, pe ce temei te bizui că vei trăi multă vreme, cînd n-ai măcar o singură zi asigurată? Câţi au fost înşelaţi şi s-au văzut pe neaşteptate despărţiţi de trupul lor? De cîte ori ai auzit spunîndu-se: cutare a căzut lovit de sabie, cutare s-a înecat, cutare căzînd de sus şi-a spart capul, cutare s-a înecat mâncînd, cutare a murit jucând? Unul a murit de foc, altul de fier, altul de ciumă, altul a murit de mâna hoţilor, şi aşa, sfârşitul tuturor este moartea, iar viaţa oamenilor trece repede ca umbra. Cine îşi va aduce aminte de tine după moarte? Şi cine se va ruga pentru tine? Fă acum tot ce mai poţi face, dragul meu, fiindcă nu ştii cînd vei muri şi nu ştii ce te aşteaptă după moarte. Cît mai ai vreme, strînge-ţi bogăţii nepieritoare. În afară de mîntuirea ta, nu te gîndi la altceva; îngrijeşte-te numai de cele ce sînt ale lui Dumnezeu. „Fă-ţi acum prieteni, cinstind pe sfinţii lui Dumnezeu şi urmînd pilda lor, pentru ca atunci cînd vei sfârşi cu viaţa aceasta, ei să te primeasca în corturile cele veşnice (Lc 16, 9)”. Socoteste-te pe lumea aceasta ca un călător şi un oaspete, care n-are grijă de lucrurile lumii. „Păstrează-ţi pururea inima dezlegată de cele lumesti, necontenit înălţată spre Dumnezeu, deoarece nu ai aici pe pamînt cetate statornica (Ev 13, 14)”. Spre înalt îndreaptă zilnic rugăciunile şi suspinele tale cu lacrimi, pentru că după moarte sufletul tău să se învredniceasca a trece cu fericire la Domnul. Amin.

Hraneşte-mă, Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belsug! (Ps 79, 6).