om bun!

Sărut mâna, părinte! Cu siguranţă există o explicaţie, însă eu nu o cunosc, aşadar mă adresez dvs. şi la întrebarea ce urmează să vă o adresez. Mă voi da exemplu pe mine, aşadar: mult timp am făcut rău multor oameni apropiaţi şi nu numai, însa cum bine ştim că diavolul nu doarme, nu mănâncă, ci se hrăneşte cu faptele noastre rele, aşa şi îngerul nostru se luptă să ne ajute spre a dobândi viaţa veşnică! Am greşit mult şi amarnic, însă mulţumesc bunului Dumnezeu că mă iubeşte şi mă ajută în lupta păcatului, că mă ajută să îi văd greşalele, patimile şi răul făcut, însă nu m-am schimbat, dar sunt în luptă alături de biserica creşină ortodoxă şi de sfinţii ei. Am învăţat să iert, să cer iertare, să dau din munca mea celor care nu au, să-mi iubesc semenii, în primul rând aşa cum sunt, fără ai critica, doar a mă ruga pentru ei şi ai îndrepta spre credinţă prin exemplul meu, fără vorbe multe. Aşadar mă simt extraordinar când dăruiesc şi chiar dacă am greşit peste zi, am puterea de a-mi cere iertare, însă încerc pe cât posibil să nu fac rău, să nu mâhnesc, să nu omor suflete! Întrebarea mea este, eu am fost rău, iar celui ce i-am facut răul, se consideră a fi mai bun, de ce dacă eu am văzut greşeala, am recunoscut-o, mă căiesc pentru ea, am bătut metanii în faţa celui ce i-am greşit, recunoscând şi căindu-mă, de ce nu intervine de cealaltă parte iertarea pentru ca aceluia căruia i-am greşit, nu mă voia rău, voia să fiu bun înţelegător şi să-l tratez cu iubire. Poate exprimarea nu mi-a fost prea bună, însă ştiu că mă înţelegeţi ce vreau să spun!