familia

Sărut mâna, Părinte, de multe ori cer sfatul de la dvs, şi mulţumesc mult că îmi răspundeţi cu răbdare şi pe înţelese. Am o neplăcere care durează de mulţi ani, şi să spun sincer nu mai am putere să ma lupt cu ea. Să încep de la aceia că am o familie minunată, un soţ bun şi un băieţel, acum suntem în aşteptarea încă a unui copilaş. Soţul meu are încă patru fraţi şi în genere are multe neamuri, şi nu m-am gândit niciodată că aceasta va deveni o problemă pentru noi, ba chiar de la început mă bucuram că «e bine că sunteţi atât de mulţi», până la un moment dat, când am devenit familie şi am început să trăim împreună, s-a început tot coşmarul. El s-a căsătorit primul dintre toţi fraii, s-au început vizitele fraţilor, când au început treptat a veni câte unul în oraş, tot se cereau în ospeţie, bine e şi normal, dar asta a devenit insuportabil, ei mereu simţeau că noi suntem datori să-i primim oricând, chiar de am fost însărcinată în ultima lună, sau după ce am născut copilul, nu aveau ruşine macar că ne era greu, trăiam într-o cămeruţă din cămin foarte mică, veneau răciţi, asta nu-i oprea, ba să se frezeze la noi, sau să rămână să înnopteze, indiferenţa faţă de un copil mic care nici măcar nu împlinise 40 zile de la naştere a început să mă enerveze la culme, răbdam şi ţineam în mine, dar de curând totul a început să se reverse peste soţul meu, am început să-i spun că a devenit o problemă, că nu mai suport, nici odihnă n-am, pe cel mai mic frate fiecare vară părinţii îl trimeteau la noi, ştiţi ca la bunici.Veneau neamuri care cu unele necesităţi veneau în oraş şi rămâneau la noi, nici nu aveam unde să-i culc, oricum se ghemuiau, şi aşa durează până acum, în prezent aşteptăm al doilea copil, stăm la gazdă într-o singură cămeruţă, au trecut deja 7 ani şi aceasta continuă până în prezent. Nu ne certăm cu soţul, decât numai când vine vorba de vizita neamurilor lui, el nu le poate zice nimic, îi e ruşine, îl înţeleg că nu e vinovat, dar cum pot să-i mai suport, parcă nu avem pace în famile din cauza aceasta. Familia noastră se străduie să meargă mereu la biserică şi să cinstească marile sărbători, nu vreau să mânii pe bunul Dumnezeu că ţin în suflet o întristare, pentru că îl iubesc, şi vreau să fiu o bună creştină. Să nu credeţi că nu iubesc oaspeţi să primesc, din contra, îmi place, problema e că simţul lor faţă de noi că le suntem datori. Şi plus la aceasta văd ceva nu aşa la noi, ne fac şi observaţii. Tatăl lui mereu ne zice şi reproşează că: „de ce nu-i ajutăm cu bani, că noi avem”, nouă singuri nu ne este atât de uşor, nu-i putem la moment ajuta, că nici casă proprie nu avem, soţul lucrează numai el, nu-l vede copilaşul, pentru că vine târziu, vă spun că parcă mereu suntem sub controlul lor, îmi pare că e un coşmar, şi când mă voi trezi, totul se va termina. Ultimul timp am început să le zicem că plecăm în ospeţie, numai să ne mai lese în pace,dar asta e o minciună şi nu e bine. Uneori îmi vine să fug departe din oraşul acesta, să fim mai liberi, pentru că e mare bucurie în casă când e duminică şi tăticul ne oferă mult timp, petrecem împreună o zi frumoasă, această zi devine pentru familia noastră o comoară adevărată!