Pacea sufletească se obține prin dureri. Semnul vieții duhovnicești este adâncirea omului înlăuntrul său și tainica lucrare în inima sa.Cu orice preț, noi trebuie să încercăm a păstra pacea sufletului și să nu ne tulburăm la jignirile venite de la alții. Nimic nu este mai prețios decât pacea întru Hristos Domnul. Sfinții Părinti aveau mereu un duh de pace și, fiind binecuvantați cu harul lui Dumnezeu trăiau mult. Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Atunci când un om se află ntr-o stare de pace a minții, el poate de la sine să le ofere celorlalți lumina necesara luminării rațiunii. Această pace, ca pe o comoara neprețuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept moștenire ucenicilor Săi înainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea: “și pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte, să vă păzească inimile și cugetele voastre întru Hristos Iisus” (Filip. 4,7). Întrodu mintea înlăuntrul inimii și dăi de lucru acolo cu rugăciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbrește și ea se află într-o stare de pace. Trebuie să ne obișnuim să tratăm jignirile venite de la alții cu calm, ca și cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea inimii și o poate face lăcaș al lui Dumnezeu însuși. Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puțin, e necesar să încerci să iți înfrânezi limba, dupa cuvântul psalmistului: “tulburatu-m-am și n-am grăit“ (Ps. 76, 4). Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evităm cu orice preț a-i critica pe alții. În mod aparte, pentru a păstra pacea sufletească trebuie evitată acedia și să te străduiești a avea un duh vesel și nu trist. Trebuie să încerci să ieși din această stare cât mai iute cu putință. Atenție la duhul întristării, căci aceasta dă naștere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitație, furie, învinuire, nemulțumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare, schimbare permanentă a locului. Uneori duhul cel rău al întristarii pune stăpânire pe suflet și îl lipsește de umilință și bunătate față de frați și dă naștere la repulsie față de orice conversație. Atunci sufletul evită oamenii, crezând că aceștia se afla la originea tulburării sale și nu înțelege că pricina tulburării sale se află într-însul. Sufletul plin de întristare și parcă scos din minți este incapabil să accepte în pace sfaturile bune ce i se aduc sau să răspundă cu umilință la întrebările ce i se pun. Primul medicament cu ajutorul căruia omul își află în curând mângâiere sufletească este smerenia inimii, așa cum ne învață sfântul Isaac Sirul. Această boala este tratată cu rugăciune, abținere de la grăire în deșert, lucru de mână, după puterile fiecăruia, citirea Cuvântului lui Dumnezeu și răbdare; căci el se naște din lașitate, trândăvie și grăire în deșert.

Prot. Victor Mihalachi