Despre păcate

RĂDĂCINI
În general păcatul constă în deturnarea unor funcţii, a unor puteri trupeşti sau sufleteşti sădite de Dumnezeu în om care nu sunt rele în sine dar devin atunci când sunt puse în slujba egoismului. Plăcerea legată de anumite funcţii biologice (hrănirea, reproducerea etc.) şi care este doar o chezăşuire către realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu, devine un scop în sine, în afara lui Dumnezeu, existenţa omului transformându-se într-o alergare după plăcere şi fugă de durere care nu ne poate împlini.

CONSECINŢE
Păcatul ne închide în egoism separându-ne de Dumnezeu şi de aproapele. Păcatul nu ne scoate din braţele iubirii lui Dumnezeu, dar ne închide în noi înşine ca într-un mormânt (P. Galeriu).
Păcatul se răsfrânge asupra stării psihice şi fizice a celui care l-a săvârşit şi îi influenţează întreaga viaţă. Mai mult, el depăşeşte limitele vieţii personale răsfrângându-se asupra celorlalţi şi afectând lumea întreagă.
Omul trupesc, aservit păcatului prin poftele cărnii, nu mai conştientizează consecinţele păcatului, pe când omul duhovnicesc constată împuţinarea sau pierderea harului în urma săvârşirii păcatului şi resimte durerea de a fi rănit dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu.

TĂMĂDUIRE
Omul stăpânit de păcat este un om bolnav duhovniceşte, care s-a îndepărtat de la ceea ce Dumnezeu l-a destinat să fie. Pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu şi cunoaşterea Lui mântuitoare (In 17, 3) principala noastră preocupare trebuie să fie aceea de a nu păcătui. Acest imperativ este exprimat de rugăciunea care însoţeşte slujbele fiecărei zile: „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua (seara, noaptea) aceasta fără de păcat să ne păzim noi”.
Omului singur îi este cu neputinţă a nu păcătui: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8). Numai în Hristos primim iertarea păcatelor şi puterea dea a nu mai păcătui: „Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este. Oricine rămâne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut” (I Ioan 3, 5-6).
Pentru a rămâne în Hristos, după unirea cu El prin Sfintele Taine, este nevoie să împlinim poruncile Lui: „Hristos e ascuns în poruncile Sale şi îl găsim pe măsura împlinirii lor” (Sfântul Marcu Ascetul). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea mea”(In 15, 30). „Cel ce a cunoscut iubirea Lui nu va mai pleca de la El în veci” (Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 166). Poruncile lui Dumnezeu nu trebuie înţelese în sens juridic, ele sunt revelaţia de sine a lui Dumnezeu, proiecţia Fiinţei Sale pe plan pământesc, sunt cuvinte ale vieţii; prin împlinirea lor Îl găsim pe Dumnezeu şi dobândim viaţa veşnică.

Patima

DEFINIRE
Patima este păcatul devenit, prin repetare, obişnuinţă, o a doua natură, o stare permanentă de răutate înrădăcinată, robia faţă de păcat. Este cel mai coborât nivel la care poate cădea omul, este întunecarea voinţei. Patimile sunt mişcări dereglate şi iraţionale ale sufletului care ţin fiinţa umană într-un întuneric de neştiinţa. Ele sunt boli grave ale sufletului.
Patimile reprezintă întoarcerea facultăţilor sufletului şi trupului de la Dumnezeu spre realitatea sensibilă spre a-şi afla în ea plăcerea. Este setea după infinit a omului, pe care nu o poate împlini decât Dumnezeu, întoarsă spre lume, într-o direcţie în care nu are cum să-şi afle satisfacţia. De aceea pătimaşul este un om chinuit, neliniştit, care se afundă tot mai mult în păcat cu nădejdea găsirii unei împliniri pe care nu o va afla niciodată. Patimile produc sufletului o stare de suferinţă.
Pentru omul căzut este o iluzie să-şi închipuie că e scutit de patimi. Unele sunt mai intense, altele nu se manifestă vizibil dar sunt prezente în stare latentă şi aşteaptă momentul pentru a se arăta.

TERMINOLOGIE
În literatura duhovnicească patimile sunt numite şi:
– gânduri (ale răutăţii) pentru că se manifestă mai întâi ca gânduri;
– duhuri (ale răutăţii) pentru că sunt insuflate şi întreţinute de demoni vădind stăpânirea acestora asupra sufletului omului (fiecărei patimi îi corespunde un demon).

APARIŢIA PATIMILOR
Patimile nu fac parte din firea omului, ele sunt efectul relei folosiri a libertăţii.
Înaintea oricărei patimi merg trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea de Dumnezeu (Sfântul Marcu Ascetul). Abătându-se de la Dumnezeu omul caută plăcerea în realitatea sensibilă, prin simţuri fiind cuprins de patimi şi existenţa lui devine o alergare după plăcere şi o fugă de durere.
Aşadar la baza tuturor patimilor stă filavtia adică iubirea pătimaşă de sine sau egoismul care constă în căutarea plăcerii legate de simţurile trupeşti: „Căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi înşine (filavtia) şi străduindu-ne să fugim de durere, din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Ca urmare patimile vin din:
– căutarea plăcerii: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, slava deşartă etc.;
– fuga de durere: mânia, pizma, ura, duşmănia etc.
– amestecul plăcerii cu durerea: făţărnicia, ironia, viclenia etc.

RĂDĂCINI
Rădăcinile patimilor sunt iubirea de plăcere, iubirea de avere (arginţi) şi iubirea de slavă (Sfântul Ioan Damaschin), rădăcini pe care le identificăm începând cu păcatul originar („De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” – Fac 3, 6), le întâlnim la ispitirea Mântuitorului în pustiu (Mt 4, 3-10) şi sunt afirmate de Sfântul Ioan Teologul: „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 16).

PATIMILE CAPITALE
Părinţii (Evagrie Ponticul, Sf. Ioan Casian) au identificat 8 patimi capitale din care izvorăsc toate celelalte: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, akedia (lenea), slava deşartă, mândria. Uneori slava deşartă şi mândria sunt unite rezultând 7 patimi (Sf. Ioan Scărarul).

INTERCONDIŢIONAREA PATIMILOR
Patimile sunt legate între ele: una o strecoară în suflet pe cea de după ea până la moartea sufletului. „Aceste răutăţi se ţin atât de strâns una de alta încât, dacă pătrunde în suflet una din ele, celelalte, parcă târâte de-o nevoie, intră şi ele o dată cu ea, după cum, atunci când tragem un lanţ de un capăt, se va mişca tot lanţul, de la un capăt la altul, căci mişcarea trece din verigă în verigă, începând cu prima până la cea de pe urmă. Tot aşa şi patimile omeneşti se înlănţuie şi se leagă unele de altele, iar dacă biruie una, numaidecât urmează şi celelalte” (Sf. Grigorie de Nyssa).
Ordinea în care patimile intră în suflet, născându-se una pe alta, variază de la om la om. „Nu există o ordine sau o înţelegere între cele fără de înţelegere” (Sfântul Ioan Scărarul).
Totuşi de obicei primele 6 patimi capitale se dezvoltă în ordinea în care sunt enumerate: Lăcomia duce la curvie, curvia la iubirea de arginţi, iubirea de arginţi la întristare şi manie. Întristarea şi mania duc la akedie. Slava deşartă şi mândria însoţesc toate patimile atât ca şi cauză cât şi ca urmare a lor.

LUPTA CU PATIMILE
Lupta cu patimile urmăreşte scăparea fiinţei umane de neştiinţă, întoarcerea ei spre adevărata infinitate a lui Dumnezeu ca ţintă a vieţii sale şi eliberarea sufletului de sub robia lumii şi de sub tirania patimilor. Presupune cunoaşterea patimilor şi identificarea lor. Patimile nu pot fi învinse doar prin efortul omului, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune. Un rol esenţial îl are mărturisirea păcatelor şi ascultarea de părintele duhovnicesc. Etapele despătimirii reproduc invers procesul împătimirii şi implică lucrarea virtuţilor opuse fiecărei patimi.
Lupta cu patimile presupune:
• Înainte de ispită – fuga de cauzele şi circumstanţele care pot produce lucrarea patimilor.
• În timpul ispitei
– să se discearnă cauzele şi să lupte cu acestea, începând cu cele mai puternice,
– să înceapă lupta încă din faza de debut.

DEFINIRE
Lăcomia pântecelui constă în dorinţa de a mânca de dragul plăcerii, folosirea fără înfrânare, fără disciplină şi discernământ a funcţiei nutritive.
Această patimă nu priveşte hrana în sine ci constă în felul greşit în care omul se foloseşte de ea. A mânca şi a bea este o funcţie umană vitală, nu e un păcat în sine, dar devine păcat prin îmbuibare, atunci când omul pune dorinţa de hrană şi plăcerea de a o consuma înaintea doririi lui Dumnezeu. Predându-se acestei plăceri trupeşti omul se lipseşte de desfătarea de cele duhovniceşti. Aşadar nu în a mânca stă patima ci în starea sufletească a omului şi în scopul pentru care o face. Lăcomia pântecelui este o patimă trupească cu implicaţii sufleteşti.

FORME:
– priveşte cantitatea mâncării: plăcerea de a mânca mult, peste nevoile reale ale trupului (plăcerea pântecelui);
– priveşte calitatea mâncării: căutarea mâncărurilor alese, rafinate (plăcerea gurii, a gustului);
– beţia.

RĂDĂCINI
Hrana întreţine viaţa biologică. Dumnezeu a rânduit ca omul să se hrănească pentru a înţelege că nu are viaţă în sine ci trebuie să o primească din afară. Pâinea, hrana nu are nici ea viaţă în sine ci este doar o imagine a hranei celei adevărate: Cuvântul lui Dumnezeu. Dar „diavolul a reuşit să acrediteze ideea că omul trăieşte numai cu pâine, făcând din aceasta urmarea unui adevăr de la sine înţeles care nu mai poate fi pus în discuţie, fundamentul întregii noastre viziuni asupra lumii, al ştiinţei, al medicinii” (Alexander Schmemann).
Pâinea (care simbolizează întreaga hrană) dă viaţă vremelnică, Cuvântul lui Dumnezeu e pâinea cea adevărată care dă viaţă veşnică. Domnul Hristos a spus: „Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).
Dumnezeu a pus o plăcere în consumul hranei pentru a ne face să dorim hrana cea adevărată: Cuvântul lui Dumnezeu. Menirea esenţială a hranei este de a fi consumată euharistic, să o primim ca un dar de la Dumnezeu şi, mulţumindu-I pentru ea, să intrăm în comuniune cu El. Sfântul Pavel arată ca Dumnezeu a făcut bucatele „spre gustare cu mulţumire” (I Tim 4, 3), de aceea „ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor 10, 31).
Diavolul încearcă să deturneze consumarea euharistică a hranei în lăcomie făcând din plăcerea mâncării un scop în sine, dându-ne iluzia că dorul infinit după veşnicie, sădit de Dumnezeu în om, poate fi astâmpărat de mâncare sau băutură. Cuprins de lăcomia pântecelui omul voieşte să se desfete cu bucatele, uitând de Dumnezeu; şi în loc de a se folosi de mâncare pentru a se înălţa la El, face din ea stavilă între el şi Dumnezeu.
Lacomul îşi face din pântece „dumnezeul lui” (Filip. 3, 19), el face din simţul gustului şi din funcţiile digestive centrul şi esenţa fiinţei sale. Pântecele devine astfel „împăratul patimilor”, „împreună lucrătorul dracilor şi sălaşul patimilor”, prin care vine căderea (Grigore Sinaitul).
Dar lăcomia nu aduce împlinire: „demonul lăcomiei pântecelui se aşează în stomac şi nu îl lasă pe om să se sature: săturat strigă că e lipsit şi ghiftuit şi plesnit de sătul, ţipă că îi e foame” (Sfântul Ioan Scărarul).

CONSECINŢE
Lăcomia pântecelui deschide poarta multor păcate. „Trupul îngreunat de mulţimea mâncărilor face mintea molâie şi leneşă” (Sf. Diadoh al Foticeii), ducând la trândăvie şi negrijă, o mulţime de gânduri pătimaşe iscându-se în suflet (Sf Ioan Scărarul). De aceea părinţii o privesc ca pe „maica tuturor patimilor” afirmând că „mâncarea multă dărâmă virtuţile” (Sfântul Ioan Casian).

TERAPIA LĂCOMIEI

Înfrânarea: „mâncăm ca să trăim, nu trăim să mâncăm”
– respectarea unei rânduieli a mesei,
– să nu se mănânce până la saturare: când te ridici de la masă să simţi că mai poţi mânca (cantitatea de mâncare variază),
– să nu mănânci doar pentru plăcerea de a mânca,
– rugăciunea înainte şi după masă,
– mâncare simplă,
– respectarea posturilor Bisericii.
„Dacă lacomul atunci când e vorba de post se umple de frică la întâlnirea cu el şi caută să nu stea la masă împreună cu el, cel care încearcă să se înfrâneze, pe măsura împlinirii postului simte mireasma foarte dulce a acestuia, iar întâlnirea cu postul şi înfrânarea îi veselesc inima”( Sf. Isaac Sirul).

Recomandările părinţilor privind postul şi înfrânarea se întâlnesc cu descoperirile medicinei dovedind faptul că e potrivit firii omului să fie înfrânat şi nu lacom. În general asceţii au trăit mult (dacă nu au făcut excese) – dar nu postind pentru sănătate ci pentru Dumnezeu.
În legătură cu postul şi înfrânarea părinţii ne recomandă:
– Avva Pimen: „Ne-am făcut omorâtori de patimi nu de trupuri”.
– Sfântul Antonie: „Sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţă şi pentru că nu au avut dreapta socoteală departe de Dumnezeu s-au făcut.
– Sfântul Siluan: „Trebuie să mâncăm atâta cât după primirea hranei să nu se întrerupă rugăciunea şi sentimentul prezenţei lui Dumnezeu”.

Patima curviei

Patima curviei îl subjugă şi îl coboară pe om la nivel de animalitate făcându-l chiar inferior animalelor.
Este unul dintre cele mai mari păcate deoarece, potrivit Sfintei Scripturi, „orice păcat pe care-l face omul este în afară de trup, dar cel ce curveşte păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Cor 6, 18) iar trupul nostru este „templu al Duhului Sfânt” (I Cor 6, 19) „mădular al lui Hristos” (I Cor 6, 15). Trupul nostru a fost „cumpărat” cu sângele lui Hristos şi nu mai este al nostru ci al lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă: „Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru”.
Mântuitorul ne atrage atenţia că şi poftirea este curvie (Mt 5, 28).

Formele curviei:
– toate relaţiile trupeşti care au loc în afara căsătoriei,
– perversiunile sexuale,
– practicarea abuzivă şi perversă a relaţiilor sexuale în cadrul căsătoriei,
– autosatisfacerea (masturbarea),
– curvia din suflet şi minte: îndulcirea cu gândul păcatului.

Sfinţii Părinţi despre gravitatea păcatului:
• Sfântul Ioan Scărarul: „De nimic nu se bucură dracii aşa de mult ca de urâtul miros al curviei”.
• Sfântul Grigorie Sinaitul: „Curvia este începătura, împărăteasa şi stăpâna celorlalte patimi”.
• Sfântul Ioan Casian: „Curvia îl asaltează pe om din primul moment al tinereţii şi nu se stinge decât după ce au fost distruse toate celelalte patimi. Lupta împotriva curviei e mai crâncenă decât toate celelalte”.

Rădăcinile patimii

Dumnezeu este iubire. Omul se împlineşte prin iubirea faţă de Dumnezeu şi semeni care ne duce la unire. Dumnezeu a sădit în om aceasta pornire spre iubire, un dor infinit care nu poate fi împlinit decât în Dumnezeu.
Legătura bărbat-femeie este un exerciţiu al iubirii care înseamnă jertfă, răbdare, renunţare la tine. Bucuria trăită în iubire este chezăşuire a Împărăţiei cerurilor care este o Împărăţie a iubirii unde iubirea se revarsă către toţi (Nu se mai însoară şi mărită). Cei care pot trăi aceasta de acum aleg fecioria.
Atracţia bărbat-femeie a fost sădită de Dumnezeu în vederea iubirii, pentru a fi transfigurată. Bucuria iubirii se extinde şi la trup. Relaţia sexuală este subordonată însă dimensiunii spirituale a dragostei trebuind să fie precedată de unirea duhovnicească (cununia) ce îi oferă sens şi valoare. Ea se împlineşte în naşterea de prunci.
Diavolul perverteşte această energie pozitivă transformând-o în scop în sine – din iubire rămâne numai plăcerea trupească – nu aduce împlinire, ci sentimentul zădărniciei şi al goliciunii. Curvarul, ca orice pătimaş, nu e împlinit.
Întâlnindu-se cu filavtia, egoismul, persoana celuilalt este redusă la un obiect al plăcerii – taina celuilalt este redusă la trup – devine înlocuibil ca orice obiect. (Filavtia duce la curvie, violenţă – instinctele promovate astăzi cu aşa putere de mass-media.) Curvia distruge comuniunea.
Diavolul aduce războiul curviei punând înainte plăcerea trupească asupra omului. Dumnezeu îngăduie aceste ispite pentru a ne ajuta să găsim calea cea dreaptă către El.

Cauze declanşatoare ale războiului curviei: lăcomia pântecelui, somnul peste măsură, judecarea semenilor, mândria, slava deşartă.

Terapia curviei

• Conştientizarea păcatului şi hotărârea de a nu-l săvârşi.
• Paza minţii – esenţială:
– sufletul să fie gata tot timpul ca un ostaş de strajă spre dracul curviei şi să se apere de la primele atacuri ale acestuia (Pimen 14/ 168 – gândurile ca mirosurile ce ne cheamă la cârciumă).
Apărarea constă în:
– rugăciune – chemând pe Dumnezeu în ajutor şi ţinând mintea ocupată cu rugăciunea.
– să nu primim în suflet imagini erotice (TV, reviste) –gunoaie – diavolul se va folosi de ele pentru a le aduce în minte la rugăciune. Primirea gândurilor, imaginilor înseamnă a-l ţine în braţe pe diavol şi a curvi cu el (Pateric)
– să alungăm „amintirea trupului femeiesc” punând înainte chipul mamei, surorilor, prietenei, etc., putrejunea care aşteaptă acel trup.
– slăvind pe Dumnezeu pentru frumuseţea făpturii (cei eliberaţi de patimă).

• Înfrânarea trupească prin lupta împotriva lăcomiei care este maica curviei şi împotriva somnului peste măsură.
• Dobândirea smereniei şi a curăţiei minţii prin lupta împotriva mândriei, clevetirii şi osândirii aproapelui care sunt cauze ale curviei.
• Mărturisirea deasă a păcatelor şi a gândurilor în faţa duhovnicului.
• Împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Sfântul Ioan Casian: „Dracul curviei nu încetează de a război pe om până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţă şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei” (Filocalia I, p. 135).

Patima iubirii de arginti

Patima iubirii de arginţi se referă la două stări pătimaşe: ataşamentul faţă de bani şi lăcomia de avere (dorinţa de a aduna bunuri). Banii şi averile nu constituie un rău în sine ci atitudinea pervertită faţă de aceste când ele sunt puse mai presus decât Dumnezeu.

Sfânta Scriptură ne învaţă că:
– „lăcomia (de avere) este închinare la idoli” (Col 3, 5, Ef. 5, 5). Iubitorul de avere, deşi nu-şi dă seama de aceasta, se poartă ca un idolatru: acordă averilor o valoare sacră, li se dedică întru totul, le respectă, le venerează, îşi risipeşte pentru ele întreaga energie, toate forţele, tot timpul – le sacrifică sufletul său (Sfântul Ioan Gură de Aur).

– „Iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri”( I Timotei 6, 6-10)

– „Nu vă adunaţi comori pe pământ(…) ci în cer (…) căci unde este comoara ta acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 19-20)

– „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24)

Sfinţii Părinţi ne învaţă că:

– Iubirea de bani „serveşte toate celelalte pofte izgonind din suflet orice altă dorinţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

– „Îi face pe oameni să preţuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos şi înfăţişează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia şi îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu” (Nichita Stitatul).

Formele iubirii de arginţi

• Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul
– plăcerea de a avea bani,
– grija de a-i păstra,
– greutatea de a te despărţi de ei,
– neplăcerea resimţită atunci când îi dai,
– dorinţa de a dobândi bunuri noi şi a avea cât mai multe
– părerea de rău după bunurile pierdute.

• Potrivit Sfântului Ioan Casian
– dorinţa oarbă de a păstra şi înmulţi ce avem – duce la dispariţia milosteniei,
– luarea înapoi a celor pe care le-am dat – duce la camătă
– lupta de a dobândi lucruri noi – duce la ambiţia după averi.

Rădăcinile patimii

Dorinţa sufletului după Dumnezeu este deturnată spre cele materiale, este înţelenită în materie, ceea ce duce la căutarea fericirii într-o direcţie greşită. Dar dragostea de Dumnezeu şi iubirea de arginţi sunt incompatibile: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt 6, 24). iubirea de arginţi ne desparte de Dumnezeu.
Cauzele acestei deturnări, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, sunt:
– iubirea de plăcere (îmbuibarea pântecelui, curvia),
– slava deşartă (mândria)
– necredinţa – nu îţi pui nădejdea în Dumnezeu că îţi va purta de grijă, ci în bani, în avere, dar astfel ajungi să-i pierzi şi pe aceştia şi mântuirea (boli, necazuri în care îi cheltuieşti).

Patima iubirii de arginţi este străină de natura noastră, vine mai târziu şi din afară. Ea se dezvoltă progresiv. La început poate fi uşor evitată, dar când se instalează în suflet devine extrem de violentă şi primejdioasă şi se face „izvorul şi rădăcina tuturor viciilor”: cel stăpânit de patimă „nu se mai înfioară de nici o minciună, de nici un jurământ, de nici un furt (…). Aurul şi speranţa de câştig ajung să-i ţină loc de Dumnezeu” (Sfântul Ioan Casian).
Iubitorul de avere nu-şi dă seama când este robit de această patimă. Pătimaşul pierde discernământul, nu mai are saţiu, nemaiputând face distincţia între noţiunile de „prisos” şi „strict necesar”.
Iubitorul de arginţi este un chinuit: robit de cele lumeşti nu se mai preocupă de cele spirituale, iubeşte averile mai mult decât propriul suflet, are o stare de teamă şi nelinişte pentru păstrarea şi înmulţirea averii, o tristeţe, o stare depresivă care vine din dorinţa neîmplinită de a poseda cât mai mult.
Iubirea de arginţi alterează relaţiile cu aproapele, „este cu neputinţă ca iubirea să stea în om împreună cu avuţiile” (Evagrie). Lacomul atrage ura şi urăşte, oamenii nu mai sunt oameni pentru el şi de aici se ajunge la mari nedreptăţi (Sfântul Vasile cel Mare).
Iubirea de arginţi se poate manifesta şi în absenţa banilor sau a averilor.

Iubirea de arginţi: „umple pădurea de tâlhari, casa de hoţi, pieţele de fraude, tribunalele de jurăminte false, ochii săracilor de lacrimi, închisorile de criminali şi infernul de osândiţi” (Sfântul Vasile cel Mare).

Terapia iubirii de arginţi

– Să nu-ţi faci un scop din dobândirea banilor şi a averilor
– Să faci milostenie, cu discernământ, fără a afecta familia (să nu-ţi pară rău de ce dai).
– Să fii mulţumitor cu ceea ce ai.
– Să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu şi în purtarea lui de grijă.
– Să fugi de plăcerile vinovate.
– Să cauţi smerenia.
– Să ai conştiinţa că nimic nu ne aparţine.
Banii şi averea nu sunt un rău în sine ci este rea lipirea inimii de ele. Sfântul Siluan ne învaţă: „să nu-ţi lipeşti inima de nimic, să nu te întristezi de lipsa nici unui lucru”.

Mânia

Mânia este o „boală de care firea noastră se scârbeşte tot atât de mult ca de lepra trupească”. „Nu este nici o deosebire între mânie şi nebunie”
(Sfântul Ioan Gură de Aur).

FORMELE MÂNIEI
Mânia porneşte din puterea irascibilă a sufletului şi priveşte toate formele de agresivitate ale omului, exteriorizate sau nu, îndreptate împotriva aproapelui.
a. Mânia lăuntrică – fierbere şi clocot al gândurilor, fără exteriorizare.
b. Mânia arătată în afară – se caracterizează adesea prin pierderea oricărui control, însoţită de violenţă.
c. Mânia de durată
– resentimentul şi ranchiuna – imposibilitate de a uita şi a ierta experienţe negative provocate voit sau nu de semeni.
– ostilitate, ură faţă de ceilalţi,
– batjocura, ironia,
– agresivitate.

[ Sfânta Scriptură vorbeşte despre mânia dumnezeiască care nu trebuie însă înţeleasă omeneşte ci ca o manifestare a dreptăţii lui Dumnezeu care se împleteşte cu iubirea în judecarea noastră şi ca o îngăduinţă acordată diavolului de a ne încerca.]

RĂDĂCINILE MÂNIEI
Dumnezeu a aşezat în om o putere a sufletului, mânia naturală, care aparţine părţii irascibile a sufletului, pentru a-l susţine în lupta cu păcatul şi în înaintarea spre Dumnezeu – este mânia împotriva păcatului din noi şi din ceilalţi, împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri, servind la alungarea acestora.
În omul pătimaş mânia naturală ca putere a sufletului este pervertită devenind mânie pătimaşă – se porneşte atunci când nu putem dobândi plăcerea adusă de patimi:
o când omul vede că nu poate ajunge la plăcerea râvnită,
o când se teme că va fi sau chiar este lipsit de plăcere,
o când iubirea trupească de sine (filavtia) este lovită de durere (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Mânia devine o pornire împotriva semenului care a greşit ori se crede că ar fi greşit cu ceva.
Cauzele concrete de declanşare a mâniei sunt numeroase:
– iubirea bunurilor materiale şi a plăcerilor pe care le produc – lăcomia pântecelui, iubirea de arginţi,
– curvia,
– slava deşartă şi mândria.

MÂNIA CA BOALĂ A SUFLETULUI
Forma acută: „Împinsă de boldul mâniei inima se zbate, trupul tremură, limba se bâlbâie, obrajii se aprind, ochii scapără, omul devine de nerecunoscut chiar şi pentru cei care-l cunosc. Unul ca acesta vorbeşte fără să ştie ce spune. Cu ce se deosebeşte un astfel de om de un nebun? De aceea adeseori mânia porneşte pumnii spre lovituri cu o furie pe măsura nebuniei sale. Mintea nu mai este în stare să ţie frâiele căci a ajuns bătaia de joc a unei puteri străine şi dacă furia mişcă membrele trupului făcându-l să lovească, aceasta se întâmplă pentru că înlăuntrul lui turbarea a înrobit sufletul, lipsindu-l de fireasca lui putere de stăpânire” (Sfântul Grigorie cel Mare).

– Mânia este o beţie mai rea decât cea de vin
– Mâniosul este asemenea unui posedat (Sfântul Vasile cel Mare): acţionează condus de o forţă din afară, nu se mai poate controla, vede lucrurile deformat prin prisma patimii sale, raţiunea îi este cu totul supusă patimii, este agitat
– Mânia vatămă trupul si aduce boală, tulbură şi alungă pacea sufletului.
Mânia îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, stinge blândeţea, răvăşeşte sufletul, e piedică în calea rugăciunii.

CONSECINŢE
Mânia este pentru suflet un adevărat venin prin care diavolul îl roade cu cruzime pe dinăuntru. Distruge virtuţile, mai ales dragostea, şi naşte o mulţime de păcate: tristeţea, akedia, mândria etc.

TERAPIA MÂNIEI
• Omorârea poftei trupeşti prin:
– milostenie,
– iubire,
– smerenie –să primeşti cu bucurie ocara şi dispreţul,
– pocăinţă şi străpungerea inimii,
– rugăciune.

• Străduinţa de a nu folosi mânia împotriva aproapelui
– „grija mereu trează” (Sfântul Ioan Casian):
– să înăbuşi pornirile spre iuţime,
– tăcerea,
– liniştirea gândurilor,
– paza gândurilor: înlătură mâna din adâncul sufletului
– împăcarea cu aproapele (Mt. 5, 23-25) – înlăturarea prilejului de mânie.
– dobândirea virtuţilor şi în special:
o blândeţea – nu este nepăsare şi moliciune ci „starea nemişcată a sufletului care rămâne acelaşi în necinstiri şi în laude”.
– se dobândeşte prin: rugăciune, iubire, post, răbdare, străpungerea inimii, plâns.
o răbdarea care vine din dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
o iubirea: „Ţi-a venit vreo ispită de la fratele şi supărarea te-a adus la ură? Nu te lăsa biruit de ură ci învinge ura cu dragostea. Şi vei învinge în chipul acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu” – Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mam străduit la general să te fac cunoscut cu păcatele dar pe viitor voi mai reveni cu o mapă aparte mai pe larg despre păcate.

Prot Victor Mihalachi