Cum am inceput sa cred

Trăiam o perioadă nu prea frumoasă din viața mea, simțeam sigurătatea până la delir, dorința de sentiment până la obsesie, gol interior care se transforma în depresie. În capul meu se luptau tot felul de întrebări despre mine, la care nu găseam niciodată răspuns. Se întâmpla după ce am crezut cu sfințenie într-o relație care încă nu începuse că s-a și terminat. Cuprinsă de tot felul de speranțe am citit tot horoscopul în diverse limbi și din diverse surse, am ascultat toate piesele de dragoste rănita și am plâns toate pernele, am sperat în fiecare noapte la un vis în care să-l mai văd încă o dată lângă mine. Dar toate au fost în zadar… Într-o bună zi, am privit un film documentar despre rugăciune, despre felul de a ne ruga și am reținut o idee cum că Dumnezeu nu știe exact ce vrem noi și de aceea trebuie să spunem clar și concis ceea ce vrem, în gând, când mergem la biserică, sau oriunde ne rugăm. Plină de speranță, am mers chiar a doua zi la biserică. Am cumpărat lumânări și am început să mă rog exact așa, spuneam în gând că vreau să fiu cu el, că o sa fiu cea mai bună, cuminte și ascultatoare, cea mai devotată creștină, doar dacă vine el înapoi. Între timp, peste câteva zile am aflat că are prietenă, și că la ea visa chiar și atunci când venea la mine. Am o rușine enormă în suflet când îmi amintesc că cu inima împietrită am mers la biserică să-l întreb pe Dumnezeu de ce face asta, și aveam dubii dacă să mai cred sau nu în puterea Lui. Nu știu de ce continuam să merg la biserică. La început îmi plăcea corul, apoi dăruirea de sine a preoților și slujitorilor. Începuse postul și postind câteva săptămâni mergeam în fiecare sâmbătă la biserică. Un pas greu de trecut a fost spovedania. Până atunci, ani la rând, scriam păcatele pe foaie, preotul le citea și atât. Dar aici, la Catedrala Mitropolitană păcatele se rostesc la urechea duhovnicului, cu rușine, cu emoții, cu frică. Înainte să mă mărturisesc începusem să plâng nu știu de ce, mă simțeam atât de mică și de plină de păcate pe care alții nici într-o viață întreagă nu le săvârșesc. Când m-am apropiat de preot am înțeles cât de nobil și ales trebuie să fii ca să îmbrățișezi această profesie, atâta liniște și milă nu am simțit niciodată, am fost ascultată, povățuită, fără grabă, îmi trecuse toata emoția anterioară și toată frica. După Sfânta Împărtășanie am început să vin la biserică cu dragoste, așteptam sâmbăta ca pe o sărbătoare, îmi transformasem această zi, adică această seară, într-un timp divin al detașării de sine, și al apropierii de Divinitate. Acolo sunt eu, cea adevărată, fără păcate, fără pofte, fără patimi, fără sinele lumesc. Treptat am învățat a mă ruga, a spune “Fă tu, Doamne, ce crezi mai bine cu viața mea, fă tu alegerea pentru mine și îndreaptă-mă pe calea cea dreaptă pentru că eu pot să greșesc, dar Tu n-ai să greșești niciodată!”. Atunci am înțeles de ce toate relațiile mele anterioare n-au mers, de ce toate prieteniile mele din trecut au rămas acolo, departe, am înțeles cine era vinovat, am înțeles că chiar și atunci când nu-l rugăm nimic, Dumnezeu avea grijă de mine, de familia mea, de faptele mele care au fost răsplătite, de vorbele mele, de gândurile mele, de toată viața mea în care El există, dar eu nu-L vedeam.