0
0

Ce se întâmplă după moarte?

  • Vlad a întrebat 14 ani ago
  • last edited 2 săptămâni ago
  • You must to post comments
0
0

Vreau să vă relatez o mărturisire a Arhimandritului Sofronie Saharov, astfel evitând multe alte afirmații, care dacă ați fi cercetat mai cu deamănuntul în articolele noastre, le-ați fi găsit. E spunea: ”Ca monah am putința de a-mi rosti dragostea mai întai de toate în rugăciune. Poate că ea este forma esențială a rostirii dragostei, pentru că ne trece și pe noi și toate relațiile noastre în altă lume; prin rugăciune se preabiruiește despărțirea, nu numai în ce privește locul, ci și cea sufletească. Cu toate acestea, și o urare sub forma unei scrisori are o oarecare putere, și tot așa, într-o anume măsură înlocuiește împărtășirea vie. De mult nu ți-am scris. Acum, doresc să împărtășesc cu mata, ca și cu un frate apropiat, nădejdea că și noi, într-un ceas hotărât de Tatăl Ceresc, vom învia pentru viața veșnică. Anul acesta, chiar din începutul lunii Ianuarie, m-am îmbolnăvit serios. Nopțile, adeseori moartea mă privea în ochi fără a mă slăbi. Cât se muncește sufletul și cât se scârbește în acele ceasuri – a o descrie pare a fi cu neputință! Cele mai grele ispite năvălesc peste suflet ca un uragan în vremea acestei groaznice stări pe hotarul dintre viață și moarte; când se apropie hotărârea sorții noastre veșnice, frica stăpânește sufletul. Numai amintirea Mântuitorului celui răstignit îl întărește. În unele clipe inima se schimbă, vine dragostea, iar atunci sufletul este gata a părăsi lumea aceasta fără nici cea mai mică părere de rău. Părere de rău, între altele, nu este nici înainte de a veni dragostea, însă atunci frica de Judecata lui Dumnezeu ce stă înainte, frica de osândirea așteptată și de lepădare face sufletul, cum ar fi, să se agațe încă de această viață, în nădejdea că va mai putea face încă ceva pentru propria-i mântuire. În ultimii douăzeci de ani ai vieții mele de multe ori m-am aflat aproape de moarte, dar ispite atât de grele cum mi-au fost sortite anul acesta au fost rare și nu atât de îndelungate. Anul acesta, din nou și cu putere mare, am cercat faptul că viața noastră pământească este o stare plina de lupte grele pe hotarul dintre ființă și neființă, o stare între Raiul iubirii lui Dumnezeu și iadul lepădării de către Dumnezeu. Și totuși, oricât s-ar arăta de grele suferințele noastre aici, în sufletul nostru se tăinuiește o conștiinta a adâncului lor înțeles. Iubesc a cugeta la înțelesul suferințelor, iubesc a cugeta la veșnicie. Pare-mi-se că viața noastră pământească, vremelnică, trebuie neapărat să ne fie suferința. Vremea este chipul ființării schimbătoare. În orice schimbare se află un element al suferinței. Noi, cei ce aparținem în același timp – mai bine zis, în paralel – de două lumi, de cea de sus și de cea de jos, suntem oarecum împărțiți de-a lungul întregii noastre vieți pământești. Tânjim către viața veșnică, având înaintea noastră chipul ființării dumnezeiești, neschimbată-n desăvârșirea sa, iar în același timp ne afundăm în grija celor pământești, nefiind în putere a defăima nici cerințele acestei vieți. „Aștept învierea morților”. Numai ea, cea așteptată veșnică viata este adevărata viață. Veșnicia se cade să ne-o închipuim nu ca pe o prelungire a vremii la nesfârșit, ci ca pe un singur act fără de întindere al plinătății ființării. Veșnicia cuprinde toata întinderea vremii, ci ea însăși întindere nu are. Noi așteptăm împărtășirea vieții veșnice. Însă, în înțelesul lucrurilor, devenind veșnicie, omul se face nu numai nemuritor, ci și fără început. De unde este limpede că veșnicia este un alt chip al ființării, și unul căruia niciunul din conceptele elaborate de noi în hotarele realității empirice – conceptele începutului și sfârșitului, ale lui înainte și după – nu i se pot aplica. Viața veșnică este viața duhovnicească. Veșnicia este lumea gândului și a trăirii sufletești curate în unirea lor nedespărțită. Însă faptul gândului și trăirii sufletești curate trebuie înțeles nu numai în sensul psihologic, ca trăire subiectivă a omului, ci și-n înțelesul ființial, ca obiectiv fiind, adică Mintea și Dragostea Dumnezeirii, adică ale lui Hristos. Dragostea în înțelepciune și înțelepciunea în Dragoste. Iar dacă cele spuse corespund adevărului, atunci cu adevărat veșnicie este Singur Dumnezeu, iar noi doar în măsura în care petrecem în Dumnezeu și Dumnezeu în noi petrece. Când însă „Dumnezeu va fi toate întru toți”, atunci și noi ne vom arăta ca stăpânind veșnicia, iar de acum nu în parte, ci în deplinătate. Către această „margine a doririlor” năzuiește sufletul. De-abia atunci va fi cu putință bucuria cea de nimic întunecată. Știu un om în Paris, care din Sâmbăta Mare până în a treia zi de Paști, timp de trei zile a fost în starea unei vedenii pe care, în chipurile ființării noastre pământești, el n-a găsit cu putință a o exprima decât în cuvintele că a văzut dimineața neînseratei zile. Dimineața – pentru că lumina era neobișnuit de gingașă, de subțire, de „lină”, ca și albastră. Iar neînserata zi – veșnicia. Îmi amintesc asijderea cum acum trei ani, în timpul primei noastre întâlniri, simțind adierea veșniciei, amândoi ne-am ținut o vreme răsuflarea. (…) Mai detaliat la întrebarea dvs puteți afla din cartea ”Viața de după moarte” din biblioteca noastră de pe site. 

Doamne ajută și lectură plăcută.

Cu râvnă întru Domnul,
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie

  • You must to post comments
Afișare 1 rezultat
Răspunsul tău

Te rog să te mai întâi pentru a trimite.