Nadejdea

0
0

Doamne ajută! V-am mai scris de câteva ori, şi anul trecut mai mult şi vă mulţumesc pentru răspunsuri. Am o problemă. De fapt toţi avem. Am păcătuit şi oricât mă chinui să mă ridic de jos de acolo nu reuşesc. Problema e că această neridicare nu are consecinţe numai asupra mea, ci şi asupra celor din jur. Neridicarea mea afectează viaţa şi altor oameni. Și mă lupt cu tot ce e în jur cu mine cu tot și nu reusesc. Și nu mai vreau. De luni de zile zic că nu mai vreau, că nu mai pot, că nu mai vreau să mai știu, și tot merg înainte și la sfârșitul zilei tot la Dumnezeu mă rog și nădăjduiesc. În iunie la o mănăstire am primit o iconiță mică \”bucurie neașteptată\” și de atunci tot nădăjduiesc că se va schimba ceva și nu se întâmplă nimic. Și nu mai cred că se va întâmpla. Am sperat că îmi voi găsi de muncă, că îmi voi plăti datoriile, că mă voi muta, că îmi voi termina studiile și că voi mai face încă o facultate. Acesta visul meu să studiez greaca și doresc să o studiez la facultate, nu cursuri. Vreau mai aprofundat, dar au fost vise și dorințe. Când văd că i se întâmplă cuiva ceva imediat îi spun să-și ridice privirea la Dumnezeu, și îi suștin moral și cu ce pot. Dar pe mine toată viața mea când am avut o problemă am fost criticată și mi s-a arătat că nu am calități, de ce visez, de ce mă zbat și de ce cred că Dumnezeu îmi va da? Și multe altele încât dacă vi le povestesc vă îngroziți. Și tot stau și mă uit în sus la Dumnezeu și fac asta de 20 de ani. Am 25, dar de la 4-5 ani m-am chinuit și m-am luptat cu mine ca mai important decât orice să fie Dumnezeu. Am renunțat la o mulțime de lucruri, am sacrificat multe ca să învăț smerenia, să încerc tot ce pot eu să fac voia lui Dumenzeu. Mi-a tăiat duhovnicul meu voia. Dacă ați trecut prin asta știți cât de dureros este și etc. Și mă întreb în tot chinul acesta continuu, infinit, nesfârșit unde e Dumnezeu? Și dacă e de ce de peste un an tot ia, tot ce am și numai am nimic și orice încerc să fac nu pot. O să-mi vorbesc de necaz nu? Dar necazuri am avut toată viața. Nu am avut familie. Ai mei sunt divorțați. Povestea e lungă și complicată, dar am nădăjduit că mă fac mare și Dumenzeu îmi va da una. Și știți ce s-a întâmplat exact opusul… Și zi de zi apar alte ispite. Mai grele mai ușoare. Și eu știu că nu mai vreau nimic. Dar vă întreb. Cum să nădăjduiesc?

  • anonim a întrebat 14 ani ago
  • last edited o săptămână ago
  • You must to post comments
0
0

Dragii mei , nădejdea creștină este dorul și așteptarea cu încredere a împlinirii tuturor bunătăților făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Lui, fiindcă Dumnezeu este credincios în tot ce făgăduiește.Dreptul Simeon, bătrânul temător de Dumnezeu, căruia Sfântul Duh „îi făgăduise” să nu guste moartea până nu va vedea pe Hristosul lui Dumnezeu, „aștepta” cu încredere neclintita împlinirea acestei dumnezeiești făgăduințe (Luca 2, 25-26).Nădejdea este încredințarea pe care o are cineva în anumite împliniri viitoare și în împărtășirea ce el o va avea din acele împliniri. Așa că nădejdea în învierea morților și în împărtășirea din fericirea veșnică a dat Sfinților Mucenici tăria să îndure chinuri cumplite și să-și dea viața pentru credință (II Mac. 7,9). Deci nădejdea e pe de o parte «un dar», e nazuința sufletului în «așteptarea» unui bun făgăduit, iar pe de altă parte este «încrederea» neclintită în împlinirea făgăduinței date noua de Dumnezeu. Este o înaintare, un salt peste timp, în viitor, este un ochean care apropie de ochii sufletești lucrurile foarte îndepărtate. «Nădejdea este o încredere adevărată în Dumnezeu, dată în inima omului prin insuflare și iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât și pentru oricare cerere, când se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele veșnice.Însoțitoarea bună a nădejdii creștine este frica de păcat. Nădejdea e ca o luntre cu doua lopeți: pe una scrie îndurarea lui Dumnezeu, iar pe cealaltă, frica de dreptatea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne sfătuiește să făurim mântuirea „cu frică și cu cutremur” (Filip. 2,12). Cu frică, în adevăr, fiindcă după cum marinarul ce se află în largul mării se teme, chiar pe vreme bună, de furtuna ce i-ar putea îneca corabia, tot asemenea și creștinul trebuie să trăiască necontenit cu teamă de bantuiala ispitei (Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești) care nu cruță pe nimeni. Oameni oarecând placuți lui Dumnezeu, cum au fost de pildă înțeleptul Solomon, au ajuns la bătrânețe niște nelegiuiți. Chiar dintre îngeri au căzut unii, și ăncă foarte jos, și au fost lepădați de Dumnezeu pe vecie. Încheierea vieții noastre o face moartea; până atunci ispita poate să doboare din starea de har pe oricine care nu lucrează la mântuirea sa cu „frică și cu cutremur” (Filip. 2, 12). „Pentru aceea celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 10, 12).Frica creștinului de păcat nu împuținează nădejdea lui, ci o sporește. Nădejdea dă putere de a merge, e ca vântul în pânzele corăbiei; iar frica face pe om prevăzător; e ca ăncărcătura care cumpănește corabia. Și pânzele și încărcătura ajută la o plutire bună.

Prot Victor Mihalachi

  • You must to post comments
Afișare 1 rezultat
Răspunsul tău

Te rog să te mai întâi pentru a trimite.