Nadejdea

Dragii mei , nădejdea creștină este dorul și așteptarea cu încredere a împlinirii tuturor bunătăților făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Lui, fiindcă Dumnezeu este credincios în tot ce făgăduiește.Dreptul Simeon, bătrânul temător de Dumnezeu, căruia Sfântul Duh „îi făgăduise” să nu guste moartea până nu va vedea pe Hristosul lui Dumnezeu, „aștepta” cu încredere neclintita împlinirea acestei dumnezeiești făgăduințe (Luca 2, 25-26).Nădejdea este încredințarea pe care o are cineva în anumite împliniri viitoare și în împărtășirea ce el o va avea din acele împliniri. Așa că nădejdea în învierea morților și în împărtășirea din fericirea veșnică a dat Sfinților Mucenici tăria să îndure chinuri cumplite și să-și dea viața pentru credință (II Mac. 7,9). Deci nădejdea e pe de o parte «un dar», e nazuința sufletului în «așteptarea» unui bun făgăduit, iar pe de altă parte este «încrederea» neclintită în împlinirea făgăduinței date noua de Dumnezeu. Este o înaintare, un salt peste timp, în viitor, este un ochean care apropie de ochii sufletești lucrurile foarte îndepărtate. «Nădejdea este o încredere adevărată în Dumnezeu, dată în inima omului prin insuflare și iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât și pentru oricare cerere, când se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele veșnice.Însoțitoarea bună a nădejdii creștine este frica de păcat. Nădejdea e ca o luntre cu doua lopeți: pe una scrie îndurarea lui Dumnezeu, iar pe cealaltă, frica de dreptatea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne sfătuiește să făurim mântuirea „cu frică și cu cutremur” (Filip. 2,12). Cu frică, în adevăr, fiindcă după cum marinarul ce se află în largul mării se teme, chiar pe vreme bună, de furtuna ce i-ar putea îneca corabia, tot asemenea și creștinul trebuie să trăiască necontenit cu teamă de bantuiala ispitei (Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești) care nu cruță pe nimeni. Oameni oarecând placuți lui Dumnezeu, cum au fost de pildă înțeleptul Solomon, au ajuns la bătrânețe niște nelegiuiți. Chiar dintre îngeri au căzut unii, și ăncă foarte jos, și au fost lepădați de Dumnezeu pe vecie. Încheierea vieții noastre o face moartea; până atunci ispita poate să doboare din starea de har pe oricine care nu lucrează la mântuirea sa cu „frică și cu cutremur” (Filip. 2, 12). „Pentru aceea celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 10, 12).Frica creștinului de păcat nu împuținează nădejdea lui, ci o sporește. Nădejdea dă putere de a merge, e ca vântul în pânzele corăbiei; iar frica face pe om prevăzător; e ca ăncărcătura care cumpănește corabia. Și pânzele și încărcătura ajută la o plutire bună.

Prot Victor Mihalachi