MOARTE

Durerea noastră ar fi fost fără margini și fără mângâiere pentru cei care se apropie de moarte, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat viața veșnică. Viața noastră ar fi fără sens dacă s-ar sfârși odată cu moartea. Ce folos s-ar primi atunci de la vrednicie și de la faptele cele bune? Atunci ar avea dreptate cei ce spun: „Să mâncăm și să bem pentru că mâine vom muri!” Dar omul a fost zidit pentru nemurire, și prin învierea Sa, Hristos a deschis porțile Împărăției lui Dumnezeu, a fericirii veșnice pentru cei care au crezut în El și au viețuit întru dreptate. Viața noastră pământească este o pregătire pentru viața viitoare, și această pregătire se sfârșește odată cu moartea noastră. „Și precum este rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea să fie judecată” (Evrei 9, 27). După aceea omul se leapădă de toate grijile cele pământești; trupul se desface în cele din care a fost alcătuit, pentru a se înălța din nou la învierea cea de obște. Dar sufletul său continuă să fie viu, și nu-și încetează existenta nici măcar o singură clipă. Prin multe lucrări ale morților, ni s-a dat să cunoaștem în parte ce se întâmplă cu sufletul când iese din trup. Când vederea ochilor celor trupești înceteaza, începe vederea cea duhovnicească. Episcopul Teofan Zăvorâtul îi scrie unei femei care era pe patul de moarte: „Nu vei muri. Trupul tău va pieri, dar tu vei trece într-o altă lume, deosebită, vei rămâne în viață, îți vei aduce aminte de tine și vei recunoaște lumea întreagă care te va înconjura.” După moarte, sufletul este cu mult mai viu, nu mai puțin, și este mai conștient decât înainte de moarte. Sf. Ambrozie al Milanului ne învață: „Întrucât viata sufletului urmează și după moarte, rămâne un bun care nu se pierde prin moarte, ci sporește. Sufletul nu este tras înapoi de nici o piedică a morții, ci este mai lucrător, căci este lucrător în sălașul lui, fără vreo legătură cu trupul, care este mai mult o povară pentru el, decât un folos.” Sf. Avva Dorotei, călugar din veacul al VI-lea, din Gaza, rezuma învățătura celor dintâi Părinți despre această problemă: „Căci după cum ne spun Părinții, sufletele morților își aduc aminte de toate cele câte li s-au întâmplat lor aici: gânduri, cuvinte, dorințe și nimic nu se poate uita. Dar precum spune în psalm, în ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Psalm 145, 4). Gândurile despre care vorbește el sunt acelea ale acestei lumi, despre case și avuții, părinți și copii și neguțătorie. Toate lucrurile astea pier de îndată ce sufletul iese din trup… Dar cele ce a făcut el împotriva vredniciei ori împotriva faptelor celor rele ale lui, își aduce aminte și nimic din toate astea nu se pierde… De fapt, sufletul nu pierde nimic din cele ce a făcut în această lume, ci își amintește de toate la ieșirea lui din acest trup, mai limpede și mai deslușit, de îndată ce este slobozit din deșertăciunea trupului.” Marele Părinte monah din veacul al V-lea, Sf. Ioan Casian, spunea destul de limpede despre starea lucrătoare a sufletului după moartea trupului, în răspunsul către ereticii care credeau că sufletul este conștient după moarte: „După ieșirea din acest trup, sufletele nu sunt nelucrătoare, nu rămân fără cunoștință; aceasta se dovedește prin pilda omului celui bogat și a săracului Lazăr (Luca 16, 22-28) … Sufletele morților nu numai că nu-și pierd conștiența, nu-și pierd nici măcar firile lor, adică, nădejdea și frica, bucuria și mâhnirea, și ceva din cele ce acestea așteaptă să primească la judecata cea de obște, pe care încep s-o guste mai dinainte… Sufletele sunt și mai vii și prea râvnitoare întru slăvirea lui Dumnezeu. Cu adevărat, dacă am socoti pe temeiul celor ce ne mărturiseste Sf. Scriptură despre firea sufletului, după măsura înțelegerii noastre, că de nu ar fi așa, nu voi spune prea mare prostie, ci doar nebunie, că cel puțin să credem că sufletul este partea cea mai de preț a omului, în care, potrivit Sf. Apostol Pavel, se află chipul și asemănarea cu Dumnezeu (I Corinteni 11, 7; Coloseni 3, 10), iar după lepădarea cărnii trupești în care se află în viața aceasta, ar trebui să fie inconștient – acea parte care are în sine și întreaga putere de judecată, dă simțire chiar și materiei cărnii mute și inconștiente? De aceea urmează, și însăși firea rațiunii o cere, că după lepădarea trupului, de care acum este ușurat, sufletul trebuie să-și sporească puterile minții, trebuie să le curețe și să le îmbunătățească, nu trebuie să se lipseasca de acestea.” Experiențele de „după moarte” de astăzi au trezit în oameni, în chip uimitor, conștiinta sufletului din afara trupului și o stare mai ascuțită și mai rapidă a însușirilor minții. Dar această conștientizare, prin ea însăși, nu este destul pentru a ocroti pe cineva în acea stare, și să-l ferească de înșelare prin arătările din „afara trupului”; omul trebuie să cunoască învățătura creștină întreagă despre acest subiect.