Întrebare la Răspunsul pentru Întrebarea 4429. Există un moment în istoria omenirii în care, aşa cum aminteşte Părintele Arsenie Boca în ”Cărarea Împărăţiei”, oamenii ”se depărtează de Dumnezeu mai vârtos ca până acuma, îl izgonesc din trebile cetăţeneşti, unde de acum încolo nu le mai trebuie conducerea lui Dumnezeu. Acesta-i momentul căderii oamenilor de la Teocraţie la regalitate. ”Astfel primul rege al iudeilor, Saul, a fost ales şi cerut de toţi bătrânii lui Israil, fără plăcerea lui Samuil proorocul şi fără voia lui Dumnezeu. Totuşi Dumnezeu i-a lăsat în sfatul lor şi le-a dat lucrul după care-i trăgea inima. „înaintea oamenilor – zice înţeleptul – este viaţa şi moartea, şi oricare le va plăcea, li se va da. Apoi: „S-a luptat Samuil cu poporul, ca să nu-l lase să facă o asemenea greşeală; însă ei văzuseră slava de la curţile regilor vecini şi a regilor pe care-i bătuseră şi sclipirea aurului le-a luat mintea din nou şi se răniseră la inimă cu mândria şi cu slava deşartă. De aceea n-au ascultat sfatul lui Dumnezeu prin prooroc, ci ţineau una: „Dă-ne rege, şi vom fi şi noi ca celelalte popoare!” Şi a zis Domnul a doua oară către Samuil: „Ascultă glasul lor şi pune-le rege!”. Tot părintele ne mai spune şi că: Sf. Maxim Mărturisitorul adânceşte sensul istoriei lui Saul în elementele lui spirituale. Astfel „Saul se tălmăceşte, după un înţeles, ca „iadul cerut”. Poporul iudeilor, adică, alegând viaţa de plăceri în locul împărăţiei şi a vieţii trăite virtuos în Duhul lui Dumnezeu, a cerut să împărăţească peste ei iadul, adică neştiinţa în loc de cunoştinţă. Căci tot cel ce a căzut din iubirea dumnezeiască e stăpânit, prin plăcere, de legea care nu poate păzi nici o poruncă dumnezeiască, sau nici nu vrea s-o păzească… „Căci Duh, după cum s-a scris, este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” 2. nu în literă Căci e cu neputinţă să existe şi să lucreze împreună partea trupească şi partea dumnezeiască a legii, adică litera cu duhul, odată ce nu poate lucra în armonie ceea ce nimiceşte viaţa cu ceea ce o hărăzeşte prin fire. „Dacă Saul mai reprezintă şi tipul legii scrise, litera legii, David reprezintă Duhul ei, raţiunea ei. Acest David spiritual, deşi e pizmuit de Saul, nu e biruit. Dimpotrivă, dată fiind marea sa iubire de oameni şi nepătimirea la care a ajuns, chiar urât fiind, linişteşte prin chitara duhului pe duşmanul chinuit de duhul cel rău şi-l domoleşte, scăpându-l ca de un drac viclean, de boala cea rea a cugetului pământesc.” Înţelesuri şi mai adânci sunt mai apoi adăugate (după alt înţeles, Saul este tot omul, e toată mintea, e tot sufletul, dăruit de Dumnezeu, prin taina ungerii cu sfântul Mir, rege peste Israil. El primeşte poruncă să poarte război cu Amalec, prin care se înţelege diavolul, şi să-l piardă dimpreună cu tot ce are el: femeile – plăcerile; pruncii lor – puii de drac; dobitoacele – patimile contra firii; cu un cuvânt, toate ale lui Amalec, care a împiedecat ieşirea din robia lui Faraon, care este o altă icoană a diavolului.). Dar, ca să ne păstrăm în limitele întrebării, asta înseamnă că ideală şi bine plăcută Domnului ar fi o teocraţie pentru a conduce neamurile pe pământ/un fel de sfat al bătrânilor ghidaţi în permanenţă de Dumnezeu? P.S. Întrebarea nu este pentru a sminti, ci pentru a desluşi un lucru: omul, aşa cum a fost creat de Bunul Dumnezeu, aşa cum reiese inclusiv din cele spuse mai sus, nu are cum să vieţuiească întru totul curat, decât dacă îşi alege ca formă de orânuire socială ”patronajul” Sfintei Treimi. Aşa este până la capăt?