Încrederea în părinții duhovnici

0
0

Hristos a Înviat! Vă mulțumesc din inimă pentru răspunsurile dvs. pe care mi le-ați dat până acum. Revin acum cu o altă problemă duhovnicească. De 7-8 ani, mă lupt cu niște probleme de sănătate care au fost depistate mai greu, nu au leac, dar care îmi influențează negativ atât activitatea la serviciu cât și viața duhovnicească. Pentru toate îi mulțumesc lui Dumnezeu și-L rog să mă ajute, să-mi port crucea suferinței cu răbdare și pace. Aceste suferințe trupești nu m-au încercat doar pe mine, ci i-a cernut pe toți cei din jurul meu: pe părinții mei (care s-au retras la 250 km de mine), pe prietenele mele credincioase, pe colegele de la serviciu și mai ales pe părinții mei duhovnici. Așa am ajuns încet-încet să mă simt ca într-un loc pustiu, deși trăiesc printre oameni. Slavă lui Dumnezeu și pentru singurătatea în suferință, mă ajută să mă apropii mai mult de El. Am intrat însă într-o ispită. De-a lungul timpului, părinții duhovnici (ieromonahi) pe care i-am avut în acești ani, s-au retras încet-încet prin gesturi, cuvinte, fiind fie sceptici în privința diagnosticelor, fie din cauza suferinței de lungă durată. Nu cer ajutorul nimanui, nu sunt o fire plângăcioasă (din contra, încerc să depășesc cu seninătate și zâmbet durerea fizică), mă spovedesc și împărtășesc la 30-40 zile, mă străduiesc să respect rânduiala de rugăciune dată de duhovnici în timp, după puterea fizică, și să nu deranjez părinții duhovnici cu întrebări sau atitudini sâcâitoare. Totul se rezumă la 30-40 minute la spovedanie. Cu toate acestea simt că între mine și ei s-a ridicat un zid. Am încercat să dezbat problema la spovedanie, dar răceala, distanța din vocea și atitudinea lor m-au facut să mă retrag în mine însămi, să nu mai spun deschis la spovedanie ispitele în care sunt. Părinte, am căzut într-o extremă dureroasă: nu mai am încredere în părinții duhovnici. Nu mi-e teamă că m-ar învăța ceva greșit, dar mi-e teamă că nu vor avea capacitatea de a mă asculta în mod activ la spovedanie, că nu vor înțelege suferința din suflet, că vor fi incapabili “să poarte sarcinile fiilor duhovnicești”. Exact când am avut nevoie mai mult de un sprijin duhovnicesc în suferintă, duhovnicii s-au retras, au cedat, m-au abandonat în mila Domnului. Mi-e teamă să mai investesc într-o legătură duhovnicească, să mai am încredere în vre-un părinte. Și în copilărie am simțit același lucru. Am crescut într-o atmosferă foarte tensionată, în care tatăl voia să domine prin violență, să dirijeze și să controleze tot ceea ce făceau, gândeau soția (bolnavă și ea) și fiica sa (adică eu). Am încercat și atunci copilă, adolescentă fiind să vorbesc cu un părinte, să am doar un sprijin duhovnicesc, dar toți s-au retras când au înțeles cum stau lucrurile. Nimeni nu s-a implicat să mă ajute duhovnicește. Și eu și mama ne-am purtat această cruce cu rugăciuni, fără să știe nimeni situația din casă. Slavă Lui Dumnezeu că situația în familie s-a îndreptat de câțiva ani, Dumnezeu l-a îmblânzit pe tatăl meu. Dar eu am rămas însă cu urmări, cu traume greu de vindecat. Mi-aș fi dorit ca duhovnicii de până acum să fie măcar sinceri și să-mi spună deschis că nu știu, nu pot, nu vor să se implice mai mult. Cred că i-aș fi înțeles oarecum. Tăcerea lor însă la spovedanie sau atitudinea rece, respingătoare m-au durut mai mult decât suferința trupească. Slavă lui Dumnezeu că nu folosește criterii omenești pentru mântuire, pentru că altfel aș fi deznădăjduit cu totul. Mai mult, am vrut să mă implic în activități concrete pentru a-i ajuta pe alții, dar cu rugămintea de a se tine cont și de neputințele mele trupești. Nici aici nu am găsit nici un sprijin. Toți vor oameni sănătoși, oamenii bolnavi nu sunt bineveniți nicăieri, ei doar încurcă, deranjează, incomodează…, chiar și pe părinții duhovnici. Părinte, vă rog din inimă să-mi iertați asprimea cuvintelor, v-am scris cu multă durere ceea ce port în suflet de mulți ani, o povara de nevindecat. Mă rog în continuare pentru toți părinții mei duhovnici pe care i-am avut din copilărie, dar nu mai pot să-mi deschid sufletul nimănui. Și mi-e teamă, mi-e teamă de cădere duhovnicească neavând un povățuitor căruia să-i mărturisesc și gândurile, nu doar păcatele. Părinte, ce mă sfătuiți în această situație? Vă rog spuneți-mi un cuvânt de folos. Încă o dată vă cer iertare pentru aceste gânduri. Îmi doresc să depășesc în vre-un fel această neputință sufletească. Doamne, ajută!
PS. În prezent am un părinte duhovnic din Biserica de lângă casă și aceeași teamă în suflet… de a comunica deschis cu dânsul….

  • a întrebat 13 ani ago
  • last edited 2 săptămâni ago
  • You must to post comments
0
0

Cu adevărat a înviat. Vă iert pentru că am citit cu multă dragoste cuvântul scris de dumneavoastră. Chiar am avut așa o stare pe care nu am avut până acum la alte întrebări. cu cât mai mult durere ați avut cu atât mai mult tragere de inimă din partea celor care citesc. Dureroasă este nu situația ci frământarea dumneavoastră. Eu nu pot să judec fapta duhovnicilor pe care i-ați avut, pentru că sunt în lipsă de cunoaștere a ei, dar eu cred că lucrurile nu sunt chiar așa cum le vedeți dumneavoastră. Poate unii au fost slabi, poate alții au fost sceptici. Dar asta nu înseamnă că duhovnicii nu sunt bun. Sunt duhovnici care merită sârguința credincioșilor. De aceea vă îndemnă să nu judecați întreaga turmă de păstori în baza faptei unora. Și deasemenea mai trebuie cercetată natura frământării dumneavoastră. Cu ce nemulțumiri și boli vă luptați. Desigur că un duhovnic trebuie să fie înțelept în orice situație și excepție de la această obligativitate nu se face. Dar îmi pare că în cazul dumneavoastră trebuie mai multă lămurire a lucrurile. Nu știu ce anume dar există ceva în lăuntru meu care nu îmi permite să judecat fapta celor din jur(părinți, prieteni, duhovnici) și nici starea dumneavoastră. Nu vă pot spunea prea multe doar numai constatând situația din cuvânt. Vă îndemn la calmare, meditare și păstrarea păcii lăuntrice. Apoi ar fi bine să căutați luminare de ce anume sa produs departarea dintre dumneavostră și cei dragi, pentru a nu lăsa loc învinuirilor nedrepte. Poate că mai sunt și duhovnici înțelepți. Încercați să căutați pe cineva care să vă ajute să vă luminați în toate acestea. Și ar fi bine să aveți mai multă răbdare. Nu e ușoară viața, dar frumusețea ei o facem noi. Dumnezeu ne-a oferit libertatea, astfel depărtându-ne de constrângere. Rugați-vă Domnului și nu cădeți din credință. Întunericul e lipsa luminii. Căutați lumina și nu veți mai avea gânduri întunecate.

Cu Hristos mereu în sufletele noastre.

Cu râvnă întru Domnul,
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie

  • You must to post comments
Afișare 1 rezultat
Răspunsul tău

Te rog să te mai întâi pentru a trimite.