Nevoia de rugăciunie

Binecuvântaţi, cinstiţi părinţi! Vă rog să îmi iertaţi îndrăzneala, însă am mare nevoie de rugăciuniile Sfinţiilor Voastre. Recent, în Chişinău, au fost abandonate 2 fetiţe născute prematur; una găsită într-un parc, alta la parterul unui spital municipal. Am mers la micuţe din prima zi. Pe prima am găsit-o deja mai stabilă, asta probabil datorită faptului că atunci când am fost la ea, avea deja câteva ore bune de când se afla în reanimarea spitalului unde fusese transferată. Pe a doua însă, părinte, am găsit-o fără nimic, înfăşurată într-un scutecel subţire, plângând… Datorită faptului că personalul de acolă mă cunoaşte, am avut acces la micuţă. O asistentă când m-a văzut a încercat să îi dea ceva lăptic, micuţa refuza plângând. M-am apropiat de ea şi i-am pus mâna pe burtică. În acea clipă , copila s-a liniştit de se mirau şi asistentele din jur. I-am dus hăinuţe, scutecele, păpică, biberoane şi tot ce ar avea nevoie cât se va afla acolo, dar…, în sufletul meu se petrece ceva mai puternic, simt că copila are nevoie de mine, sau poate eu de ea, nici nu ştiu, dar o vreau acasă la mine, o vreau să crească împreună cu copilaşii mei. Băieţeii sunt de acord să o aducem, bucuroşi că vor fi la părinţi doi frăţiori şi două surioare. Azi, când i-am luat de la grădiniţă, prima întrebare a fost dacă am mers la surioara lor de la spital…, şi am fost.  Am fost şi azi şi voi merge mereu atâta cât îmi va fi permis, căci aceste copile sunt „ale statului” şi nimeni nu salută faptul că o persoană străină să vină la ele, chiar şi pentru a le aduce cele necesare. Pentru prima fetiţă , am reuşit să găsesc o familie creştină, cu o moralitate sănătoasă, care începe formalităţile pentru plasament, dar rămâne micuţa, „micuţa mea” acolo. Problema e în faptul că fetiţa mea e încă mică (8 luni) şi asistenţa socială nu mi-ar da nici în plasament parental profesionist încă un copil mic. Am hotărât să mergem săptămâna viitoare să botezam micuţele, dar totodată numai la gândul că de acolo ar trebui să ies din nou şi pe ea să o las singurică, părăsită şi uitată până şi de cea care i-a dat viaţă, mă apucă fiorii. M-am ataşat mai mult decât credeam de acest copil; nu vreau să ajungă în centru de plasament, ceea ce în 10 zile s-ar putea întâmpla… Vă rugăm, cinstiţi părinţi, rugaţi-vă să pot face ceva pentru aceste copile, să le reuşească robilor lui Dumnezeu Ana şi Vasile să o ia acasă pe prima fetiţă şi nouă, pe asta mică… Mereu am reuşit să sensibilizez mămici tinere, familii, persoane cu inima mare şi să ajutăm copilaşii abandonaţi, dar de această dată cea mai sensibilizată am fost eu. Mă uit continuu la pozele ei şi pur şi simplu, refuz parcă sa realizez că în câteva zile , acest copil ar putea ajunge într-o casă de copiii. Poate pare că merg împortiva voii Domnului, căci El rânduieşte pentru fiecare ce este mai bun, dar… apare acel „dar” interior, care îmi spune că trebuie să fac pentru această copilă ceva mai mult…