Despre textele din Scriptură privitoare la Hristos
Acasă Descopera ortodoxia Ortodoxia pentru Incepatori Despre textele din Scriptura privitoare la Hristos
Despre textele din Scriptura privitoare la Hristos
Alte texte arată desăvârşirea ipostasei lui Hristos, ca acestea: „Fiul lui Dumnezeu” „Chipul ipostasei Lui”şi acest text: „înger de mare sfat, sfetnic minunat”şi cele asemenea. Alte texte arată întrepătrunderea reciprocă a ipostaselor, ca acesta: „Eu în Tatăl şi Tatăl în Mine” şi arată că El îşi are temelia Sa indivizibilă în fiinţa Dumnezeirii, cum sunt expresiile: Cuvânt, înţelepciune, putere. Cuvântul îşi are temelia Sa indivizibilă în minte – aici vorbesc de Cuvântul substanţial – înţelepciunea de asemenea, puterea, în cel puternic, strălucirea în lumină şi izvorăsc din ele. Alte texte arată raportul lui Hristos cu Tatăl, care este cauza Lui, cum este acesta: „Tatăl este mai Mare decât Mine”. Din El are atât existenţa cât şi pe toate câte le are. Existenţa o are pe calea naşterii, nu a creaţiei, cum este acest text: „Eu am ieşit i vin de la Tatăl” şi „Eu trăiesc din cauza Tatălui”. Şi are pe toate câte le are Tatăl, dar nu prin participare şi nici prin instrucţie, ci ca de la cauza Sa, cum este acest text: „Fiul nu poate să facă de la Sine nimic, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând astfel”. Dacă nu este Tatăl, nu este nici Fiul. Fiul este din Tatăl şi în Tatăl şi simultan cu Tatăl şi nu după Tatăl.
Tot astfel şi ceea ce face, din El şi cu El. Există una, singură şi aceeaşi – nu asemenea, ci aceeaşi – voinţă, activitate şi putere a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Alte texte arată că toate cele ale lui Hristos se împlinesc prin activitatea Lui potrivit bunăvoinţei părinteşti, nu ca printr-un instrument sau printr-un rob, ci ca prin Cuvântul, înţelepciunea Lui substanţială şi enipostatică, din pricină că se observă în Tatăl şi în Fiul o singură mişcare, ca acest text: „Toate s-au făcut prin El” şi acesta: „Trimis-a Cuvântul lui şi i-a vindecat”; şi acesta: „Ca să cunoască că Tu m-ai trimis”. Alte texte sunt spuse în chip profetic. Din acestea unele se raportează la cele viitoare, spre exemplu: „Va veni în chip văzut” şi textul din Zaharia: „Iată împăratul tău vine la tine”, şi cuvintele spuse de Mihea: „Iată Domnul pleacă din locul Lui şi se va coborî şi se va urca pe înălţimile pământului”. Alte texte se raportează la cele viitoare, dar sunt spuse ca şi cum s-ar fi întâmplat, ca acest text: „Acesta este Dumnezeul nostru. După aceasta s-a arătat pe pământ şi a petrecut între oameni”, şi acesta: „Domnul m-a zidit început căilor Lui spre lucrările Lui”; şi acesta: „Pentru aceasta te-a uns, Dumnezeule, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe părtaşii tăi” şi cele asemenea.
Textele privitoare la Hristos, texte care i se potrivesc înainte de unire, pot fi spuse despre El şi după unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească. Dar nici într-un caz nu pot fi spuse despre El înainte de unire acelea care i se potrivesc Lui după unire, decât în chip profetic, după cum am spus.
Textele care i se potrivesc Lui în unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească sunt de trei feluri. Primul fel, când vorbim despre partea Lui superioară; atunci spunem îndumnezeirea, încuvântarea, înălţarea trupului şi cele asemenea. Prin acestea noi arătăm bogăţia care s-a adăugat trupului prin unirea şi coeziunea cu Dumnezeu Cuvântul cel prea înalt. Al doilea fel, când vorbim despre partea Lui inferioară; atunci spunem întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, înomenire, golire, sărăcire, smerenie. Acestea şi cele asemenea lor se spun despre Cuvânt şi Dumnezeu din pricina unirii cu firea oamenească. Al treilea fel, când vorbim despre amândouă în acelaşi timp; atunci spunem unire, comuniune, ungere, coeziune, conformare şi cele asemenea. Din pricina acestui de-al treilea fel sunt spuse cele două feluri amintite mai sus. Prin unire se arată ce a primit fiecare din cele două, în virtutea unirii şi a întrepătrunderii celui care există împreună cu El. În virtutea unirii ipostatice se zice că trupul se îndumnezeieşte, că devine Dumnezeu şi asemănător lui Dumnezeu Cuvântul. Şi la fel: Dumnezeu Cuvântul s-a întrupat, s-a făcut om, se numeşte făptură şi se numeşte „cel din urmă”. Asta nu înseamnă că cele două firi se prefac într-o fire compusă, – căci este cu neputinţă ca însuşirile fireşti contrarii să se găsească într-o singură fire – ci în sensul că cele două firi, unite după ipostasă, au întrepătrunderea reciprocă fără confundare şi fără amestecare, întrepătrunderea n-a venit din partea trupului, ci din partea Dumnezeirii, căci este cu neputinţă ca trupul să pătrundă prin Dumnezeire. Dar firea dumnezeiască, o dată ce a pătruns prin trup, a dat şi trupului întrepătrunderea inexprimabilă cu ea, pe care o numim unire. Trebuie să se ştie că se vede contrariul privitor la primul fel şi al doilea fel al textelor care se potrivesc lui Hristos în unire. Când vorbim despre trup, spunem îndumnezeire, încuvântare, înălţare, ungere. În adevăr, acestea sunt din partea Dumnezeirii, dar se văd la trup. Când vorbim, însă, despre Cuvânt, spunem golire, întrupare, înomenire, smerenie şi cele asemenea.
Acestea, după cum am spus, se spun despre Cuvânt şi Dumnezeu ca din partea trupului. Căci a suferit de bună voie acestea. Textele privitoare la Hristos după unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească sunt de trei feluri.
Primul fel care arată firea Lui dumnezeiască, ca acesta: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine” şi „Eu şi Tatăl una suntem”. Toate câte se spun despre El înainte de întrupare acelea se vor spune despre El şi după întrupare, afară de faptul că n-a luat trup şi însuşirile fireşti ale acestuia. Al doilea fel, cel care arată firea Lui omenească, ca acest text: „De ce căutaţi să mă omorâţi pe Mine, omul, care v-am vorbit adevărul” şi acesta: „Astfel trebuie să se înalţe Fiul omului” şi cele asemenea. Textele care se spun sau s-au scris privitor la firea omenească a lui Hristos, fie că El a vorbit, fie că El a săvârşit, sunt de şase feluri. Unele din ele s-au săvârşit şi s-au spus în virtutea firii Lui omeneşti în vederea întrupării, spre exemplu: naşterea din Fecioară, creşterea şi progresul în vârstă, foamea, setea, oboseala, lacrimile, somnul, străpungerea cu cuie, moartea şi cele asemenea, care sunt afecte fireşti şi neprihănite, în toate acestea există o unire a firii dumnezeieşti cu firea omenească, fără de care nu este învederată existenţa trupului, deoarece firea dumnezeiască n-a suferit nimic din acestea, dar a săvârşit mântuirea noastră.
Alte texte s-au spus în chip de prefăcătorie, cum este întrebarea: „Unde l-aţi
pus pe Lazăr?”, mergerea la smochin, ascunderea Sa sau retragerea Sa încetul cu încetul, rugăciunea şi cuvintele: „S-a făcut că merge mai departe”. De acestea şi de cele asemenea n-avea nevoie nici ca om, nici ca Dumnezeu, ci lua o atitudine omenească, după cum cerea trebuinţa şi folosul. Astfel rugăciunea a făcut-o pentru a arăta că nu este contra lui Dumnezeu şi că cinsteşte pe Tatăl ca pe cauza Sa. A întrebat, nu pentru că nu ştia, ci ca să arate că este om cu adevărat, împreună cu existenţa lui ca Dumnezeu. S-a retras încetul cu încetul, ca să ne înveţe să nu lucrăm cu îndrăzneală şi nici să ne lăsăm în voia soartei.
Alte texte s-au spus în virtutea împroprierii noastre şi a relaţiei cu noi, cum este textul acesta: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lăsat” şi acesta: „Pe cel care n-a cunoscut păcat, l-a făcut păcat în locul nostru” şi acesta: „S-a făcut blestem în locul nostru” şi acesta:
„Fiul însuşi se va supune celui care i-a supus Lui toate”. Hristos n-a fost părăsit niciodată de Tatăl nici ca Dumnezeu, nici ca om; de asemenea El n-a fost nici păcat, nici blestem şi nici n-are nevoie să se supună Tatălui. Ca Dumnezeu este egal Tatălui şi nu este nici potrivnic Lui şi nici supus Lui; ca om n-a fost niciodată neascultător celui care l-a născut, ca să fi trebuit să se supună. A spus aceste cuvinte, deci, ca să arate că şi-a împropriat persoana noastră şi că s-a aşezat în rândul nostru. În adevăr, noi am fost cei acuzaţi de păcat şi de blestem, pentru că am fost nesupuşi şi neascultători, şi din pricina aceasta am fost părăsiţi. Alte texte s-au spus potrivit despărţirii pe care o facem cu mintea între firile lui Hristos. Dacă vei despărţi cu mintea pe acelea care sunt în realitate nedespărţite, adică trupul de Cuvânt, atunci Hristos se numeşte şi rob şi ignorant. El avea o fire roabă şi ignorantă şi dacă trupul nu s-ar fi unit cu Dumnezeu Cuvântul, ar fi fost rob şi ignorant. Dar din pricina unirii după ipostasă cu Dumnezeu Cuvântul, n-a fost nici rob, nici ignorant, în sensul acesta Hristos a numit pe Tatăl Său Dumnezeu. Alte texte s-au spus ca să ne facă cunoscut cine este El şi să ne încredinţeze pe noi de acest adevăr, cum este textul acesta: „Tată, slăveşte-Mă cu slava pe care am avut-o la Tine înainte de a fi lumea”(Ioan XVII, 5). El era şi este slăvit, dar slava Lui nu ne era făcută cunoscută nouă şi nici nu fusese crezută. Şi cuvintele spuse de apostol: „celui care a fost hotărât Fiu al lui Dumnezeu în
putere, după Duhul sfinţeniei, din pricina învierii din morţi”( Romani I, 4). În adevăr a fost făcut cunoscut şi a fost crezut în lume şi prin minuni, prin înviere şi prin pogorârea Sfântului Duh. Şi acest text: „Sporea în înţelepciune şi har” (Luca II, 52). Alte texte sunt spuse despre Hristos în virtutea împroprierii persoanei iudeilor, socotindu-se pe Sine însuşi împreună cu iudeii, după cum zice către samarineancă: „Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi, noi ne închinăm la ceea ce ştim, căci mântuirea este din iudei”( Ioan IV, 22). Al treilea fel de texte privitoare la Hristos după unire sunt acelea care indică o ipostasă şi care reprezintă pe cele două firi, spre exemplu: „Eu trăiesc din cauza Tatălui şi cel care mă mănâncă pe Mine acela va trăi din cauza mea”( Ioan VI, 57); şi acesta: „Mă duc la Tatăl şi nu mă veţi mai vedea”( Ioan XVI, 10, 16); şi acesta: „N-ar fi răstignit pe Domnul slavei”( I Corinteni II, 8); şi acesta: „Nimeni nu s-a suit în cer decât cel care s-a coborât din cer, Fiul omului, care este în cer”( Ioan III, 13) şi cele asemenea. Dintre textele care s-au spus despre Hristos după înviere unele se potrivesc Dumnezeirii Sale, ca acesta: „Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”( Matei XXVIII, 19), adică în numele Fiului pentru că este Dumnezeu. Şi acesta: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”( Matei XVIII, 20) şi cele asemenea, căci este cu noi pentru că este Dumnezeu. Alte texte din această categorie se potrivesc omenirii Lui, ca acesta: „Au cuprins picioarele Lui”( Matei XVIII, 9); şi acesta: „Şi acolo mă vor vedea”(Matei XVIII, 10) şi cele asemenea.
Textele spuse despre Hristos după înviere, texte care i se potrivesc omenirii Lui, sunt de diferite feluri. Unele texte sunt spuse ca întâmplate în chip real, dar nu în virtutea firii omeneşti, ci în virtutea întrupării, pentru a da încredinţare că a înviat însuşi trupul care a suferit, cum sunt rănile (Luca XXIV, 39; Ioan XX, 20, 27), mâncarea, băutura cea de după înviere (Luca XXIV, 42-43; Ioan XXI, 5-13). Alte texte sunt spuse ca întâmplate în chip real şi în chip firesc, ca de a se duce de la un loc la altul fără să se ostenească şi de a intra prin uşile încuiate(Ioan XX. 19). Alte texte sunt spuse în chip de prefăcătorie, ca acesta: „Se prefăcea că vrea să meargă mai departe”( Luca XXIV, 28). Alte texte scot la iveală firile, ca acesta: „Mă urc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru”; (Ioan XX, 17) şi acesta: „Va intra împăratul slavei” (Psalmi XXIII, 7,9) şi acesta: „A stat în dreapta măririi întru cele înalte”( Evrei I, 3). Alte texte sunt spuse în virtutea împărţirii pe care o facem pe cale abstractă între firile lui Hristos, pentru că El s-a pus pe Sine însuşi în acelaşi rând cu noi, ca acest text: „Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan XX, 17).
Trebuie aşadar să atribuim pe cele înalte firii dumnezeieşti, superioară patimilor şi trupului, iar pe cele smerite, firii omeneşti, adică singurului Hristos, care este Dumnezeu şi om, şi trebuie să ştim că amândouă, atât cele înalte cât şi cele smerite, sunt ale unuia şi ale aceluiaşi, Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă cunoaştem caracterul fiecăreia din ele şi dacă vedem că amândouă sunt săvârşite de o singură persoană, atunci vom crede drept şi nu vom rătăci. Din toate acestea se cunoaşte deosebirea firilor unite şi că în Hristos nu există identitate între Dumnezeire şi omenire în ceea ce priveşte calitatea naturală a lor, după cum spune dumnezeiescul Chiril: „Unul este Fiul şi Hristos şi Domnul” şi pentru că este unul, una este şi persoana Sa, căci cu nici un chip nu este împărţită unirea cea după ipostasă din pricina cunoaşterii deosebirii firii lor.
Textele privitoare la Hristos, texte care i se potrivesc înainte de unire, pot fi spuse despre El şi după unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească. Dar nici într-un caz nu pot fi spuse despre El înainte de unire acelea care i se potrivesc Lui după unire, decât în chip profetic, după cum am spus.
Textele care i se potrivesc Lui în unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească sunt de trei feluri. Primul fel, când vorbim despre partea Lui superioară; atunci spunem îndumnezeirea, încuvântarea, înălţarea trupului şi cele asemenea. Prin acestea noi arătăm bogăţia care s-a adăugat trupului prin unirea şi coeziunea cu Dumnezeu Cuvântul cel prea înalt. Al doilea fel, când vorbim despre partea Lui inferioară; atunci spunem întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, înomenire, golire, sărăcire, smerenie. Acestea şi cele asemenea lor se spun despre Cuvânt şi Dumnezeu din pricina unirii cu firea oamenească. Al treilea fel, când vorbim despre amândouă în acelaşi timp; atunci spunem unire, comuniune, ungere, coeziune, conformare şi cele asemenea. Din pricina acestui de-al treilea fel sunt spuse cele două feluri amintite mai sus. Prin unire se arată ce a primit fiecare din cele două, în virtutea unirii şi a întrepătrunderii celui care există împreună cu El. În virtutea unirii ipostatice se zice că trupul se îndumnezeieşte, că devine Dumnezeu şi asemănător lui Dumnezeu Cuvântul. Şi la fel: Dumnezeu Cuvântul s-a întrupat, s-a făcut om, se numeşte făptură şi se numeşte „cel din urmă”. Asta nu înseamnă că cele două firi se prefac într-o fire compusă, – căci este cu neputinţă ca însuşirile fireşti contrarii să se găsească într-o singură fire – ci în sensul că cele două firi, unite după ipostasă, au întrepătrunderea reciprocă fără confundare şi fără amestecare, întrepătrunderea n-a venit din partea trupului, ci din partea Dumnezeirii, căci este cu neputinţă ca trupul să pătrundă prin Dumnezeire. Dar firea dumnezeiască, o dată ce a pătruns prin trup, a dat şi trupului întrepătrunderea inexprimabilă cu ea, pe care o numim unire. Trebuie să se ştie că se vede contrariul privitor la primul fel şi al doilea fel al textelor care se potrivesc lui Hristos în unire. Când vorbim despre trup, spunem îndumnezeire, încuvântare, înălţare, ungere. În adevăr, acestea sunt din partea Dumnezeirii, dar se văd la trup. Când vorbim, însă, despre Cuvânt, spunem golire, întrupare, înomenire, smerenie şi cele asemenea.
Acestea, după cum am spus, se spun despre Cuvânt şi Dumnezeu ca din partea trupului. Căci a suferit de bună voie acestea. Textele privitoare la Hristos după unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească sunt de trei feluri.
Primul fel care arată firea Lui dumnezeiască, ca acesta: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine” şi „Eu şi Tatăl una suntem”. Toate câte se spun despre El înainte de întrupare acelea se vor spune despre El şi după întrupare, afară de faptul că n-a luat trup şi însuşirile fireşti ale acestuia. Al doilea fel, cel care arată firea Lui omenească, ca acest text: „De ce căutaţi să mă omorâţi pe Mine, omul, care v-am vorbit adevărul” şi acesta: „Astfel trebuie să se înalţe Fiul omului” şi cele asemenea. Textele care se spun sau s-au scris privitor la firea omenească a lui Hristos, fie că El a vorbit, fie că El a săvârşit, sunt de şase feluri. Unele din ele s-au săvârşit şi s-au spus în virtutea firii Lui omeneşti în vederea întrupării, spre exemplu: naşterea din Fecioară, creşterea şi progresul în vârstă, foamea, setea, oboseala, lacrimile, somnul, străpungerea cu cuie, moartea şi cele asemenea, care sunt afecte fireşti şi neprihănite, în toate acestea există o unire a firii dumnezeieşti cu firea omenească, fără de care nu este învederată existenţa trupului, deoarece firea dumnezeiască n-a suferit nimic din acestea, dar a săvârşit mântuirea noastră.
Alte texte s-au spus în chip de prefăcătorie, cum este întrebarea: „Unde l-aţi
pus pe Lazăr?”, mergerea la smochin, ascunderea Sa sau retragerea Sa încetul cu încetul, rugăciunea şi cuvintele: „S-a făcut că merge mai departe”. De acestea şi de cele asemenea n-avea nevoie nici ca om, nici ca Dumnezeu, ci lua o atitudine omenească, după cum cerea trebuinţa şi folosul. Astfel rugăciunea a făcut-o pentru a arăta că nu este contra lui Dumnezeu şi că cinsteşte pe Tatăl ca pe cauza Sa. A întrebat, nu pentru că nu ştia, ci ca să arate că este om cu adevărat, împreună cu existenţa lui ca Dumnezeu. S-a retras încetul cu încetul, ca să ne înveţe să nu lucrăm cu îndrăzneală şi nici să ne lăsăm în voia soartei.
Alte texte s-au spus în virtutea împroprierii noastre şi a relaţiei cu noi, cum este textul acesta: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lăsat” şi acesta: „Pe cel care n-a cunoscut păcat, l-a făcut păcat în locul nostru” şi acesta: „S-a făcut blestem în locul nostru” şi acesta:
„Fiul însuşi se va supune celui care i-a supus Lui toate”. Hristos n-a fost părăsit niciodată de Tatăl nici ca Dumnezeu, nici ca om; de asemenea El n-a fost nici păcat, nici blestem şi nici n-are nevoie să se supună Tatălui. Ca Dumnezeu este egal Tatălui şi nu este nici potrivnic Lui şi nici supus Lui; ca om n-a fost niciodată neascultător celui care l-a născut, ca să fi trebuit să se supună. A spus aceste cuvinte, deci, ca să arate că şi-a împropriat persoana noastră şi că s-a aşezat în rândul nostru. În adevăr, noi am fost cei acuzaţi de păcat şi de blestem, pentru că am fost nesupuşi şi neascultători, şi din pricina aceasta am fost părăsiţi. Alte texte s-au spus potrivit despărţirii pe care o facem cu mintea între firile lui Hristos. Dacă vei despărţi cu mintea pe acelea care sunt în realitate nedespărţite, adică trupul de Cuvânt, atunci Hristos se numeşte şi rob şi ignorant. El avea o fire roabă şi ignorantă şi dacă trupul nu s-ar fi unit cu Dumnezeu Cuvântul, ar fi fost rob şi ignorant. Dar din pricina unirii după ipostasă cu Dumnezeu Cuvântul, n-a fost nici rob, nici ignorant, în sensul acesta Hristos a numit pe Tatăl Său Dumnezeu. Alte texte s-au spus ca să ne facă cunoscut cine este El şi să ne încredinţeze pe noi de acest adevăr, cum este textul acesta: „Tată, slăveşte-Mă cu slava pe care am avut-o la Tine înainte de a fi lumea”(Ioan XVII, 5). El era şi este slăvit, dar slava Lui nu ne era făcută cunoscută nouă şi nici nu fusese crezută. Şi cuvintele spuse de apostol: „celui care a fost hotărât Fiu al lui Dumnezeu în
putere, după Duhul sfinţeniei, din pricina învierii din morţi”( Romani I, 4). În adevăr a fost făcut cunoscut şi a fost crezut în lume şi prin minuni, prin înviere şi prin pogorârea Sfântului Duh. Şi acest text: „Sporea în înţelepciune şi har” (Luca II, 52). Alte texte sunt spuse despre Hristos în virtutea împroprierii persoanei iudeilor, socotindu-se pe Sine însuşi împreună cu iudeii, după cum zice către samarineancă: „Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi, noi ne închinăm la ceea ce ştim, căci mântuirea este din iudei”( Ioan IV, 22). Al treilea fel de texte privitoare la Hristos după unire sunt acelea care indică o ipostasă şi care reprezintă pe cele două firi, spre exemplu: „Eu trăiesc din cauza Tatălui şi cel care mă mănâncă pe Mine acela va trăi din cauza mea”( Ioan VI, 57); şi acesta: „Mă duc la Tatăl şi nu mă veţi mai vedea”( Ioan XVI, 10, 16); şi acesta: „N-ar fi răstignit pe Domnul slavei”( I Corinteni II, 8); şi acesta: „Nimeni nu s-a suit în cer decât cel care s-a coborât din cer, Fiul omului, care este în cer”( Ioan III, 13) şi cele asemenea. Dintre textele care s-au spus despre Hristos după înviere unele se potrivesc Dumnezeirii Sale, ca acesta: „Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”( Matei XXVIII, 19), adică în numele Fiului pentru că este Dumnezeu. Şi acesta: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”( Matei XVIII, 20) şi cele asemenea, căci este cu noi pentru că este Dumnezeu. Alte texte din această categorie se potrivesc omenirii Lui, ca acesta: „Au cuprins picioarele Lui”( Matei XVIII, 9); şi acesta: „Şi acolo mă vor vedea”(Matei XVIII, 10) şi cele asemenea.
Textele spuse despre Hristos după înviere, texte care i se potrivesc omenirii Lui, sunt de diferite feluri. Unele texte sunt spuse ca întâmplate în chip real, dar nu în virtutea firii omeneşti, ci în virtutea întrupării, pentru a da încredinţare că a înviat însuşi trupul care a suferit, cum sunt rănile (Luca XXIV, 39; Ioan XX, 20, 27), mâncarea, băutura cea de după înviere (Luca XXIV, 42-43; Ioan XXI, 5-13). Alte texte sunt spuse ca întâmplate în chip real şi în chip firesc, ca de a se duce de la un loc la altul fără să se ostenească şi de a intra prin uşile încuiate(Ioan XX. 19). Alte texte sunt spuse în chip de prefăcătorie, ca acesta: „Se prefăcea că vrea să meargă mai departe”( Luca XXIV, 28). Alte texte scot la iveală firile, ca acesta: „Mă urc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru”; (Ioan XX, 17) şi acesta: „Va intra împăratul slavei” (Psalmi XXIII, 7,9) şi acesta: „A stat în dreapta măririi întru cele înalte”( Evrei I, 3). Alte texte sunt spuse în virtutea împărţirii pe care o facem pe cale abstractă între firile lui Hristos, pentru că El s-a pus pe Sine însuşi în acelaşi rând cu noi, ca acest text: „Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan XX, 17).
Trebuie aşadar să atribuim pe cele înalte firii dumnezeieşti, superioară patimilor şi trupului, iar pe cele smerite, firii omeneşti, adică singurului Hristos, care este Dumnezeu şi om, şi trebuie să ştim că amândouă, atât cele înalte cât şi cele smerite, sunt ale unuia şi ale aceluiaşi, Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă cunoaştem caracterul fiecăreia din ele şi dacă vedem că amândouă sunt săvârşite de o singură persoană, atunci vom crede drept şi nu vom rătăci. Din toate acestea se cunoaşte deosebirea firilor unite şi că în Hristos nu există identitate între Dumnezeire şi omenire în ceea ce priveşte calitatea naturală a lor, după cum spune dumnezeiescul Chiril: „Unul este Fiul şi Hristos şi Domnul” şi pentru că este unul, una este şi persoana Sa, căci cu nici un chip nu este împărţită unirea cea după ipostasă din pricina cunoaşterii deosebirii firii lor.
Sfântul Ioan Damaschin „Dogmatica”
Ultimele articole
Descoperă ortodoxia
Autorii noștri
