Această istorie începe în creaţia sa, se urmează în căderea ei dureroasă, se termină cu o slavă incomparabilă în împăcarea ei în Iisus Hristos.
Femeia la crearea ei. – Ceea ce trebuie să fie ea, în ce rang o plasează Dumnezeu, ce prerogative îi conferă ei Dumnezeu, ce drepturi îi păstrează; Dumnezeu ne-o arată în actul său creator.
1. Scopul creării ei. – Să urmăm opera divină, mai bine decât în oricare alt studiu, ea ne va descoperi ideea divină în crearea femeii, în momentul în care îl creează Dumnezeu pe bărbat, universul este format, împodobit strălucitor; este domeniul regelui pe care-I introduce Dumnezeu pentru a împăraţi aici. In acest domeniu imens a fost păstrată o reşedinţă regească, este raiul pământesc. Viaţa curge din plin peste maluri lângă Adam; fiinţe de tot felul au fost create pentru a sluji Ia nevoile sale sau pentru a contribui prin farmecul lor la fericirea sa.
Ori în sânul bogăţiilor acestora, Adam este izolat.
Nici-o fiinţă nu-i răspunde prin cunoştinţă şi prin inimă şi se pare că crearea sa ar fi rămas incompletă. „Şi Dumnezeu zice: nu este bine ca omul să fie singur”. Şi el adaugă în tainicul sfat al Persoanelor divine: „Să facem ajutor pentru el ca să fie asemenea lui”. Aceia sunt termenii hotărârii divine. „O soţie”, „un ajutor”; aşa va fi femeia pentru bărbat. Ea va fi farmecul existenţei lui şi ca îi va fi un ajutor. Ajutor de-o nobleţe egală şi lăsând deoparte în mod infinit ajutoarele păstrate de Dumnezeu în celelalte creaturi ale creaţiei..
Acest farmec, pe care-l va afla omul în însoţitoarea sa îi este închipuit în scena tainică din Eden. Dumnezeu îi trimite lui Adam deliciile extazului şi în timpul acestui extaz el o scoate din Adam pe care-o va iubi „ca trup din trupul său şi os din oasele sale”.
2. Rangul ei, demnitatea ei, privilegiile ei, puterile ei. -Femeia nu-i este inferioară bărbatului: crearea ei o demonstrează în mod biruitor. Ca şi pentru bărbat este Treimea întreagă cea care se hotărăşte, ţine sfat şi dă hotărârea „să facem”. Ea nu este formată dintr-o materie mai inferioară, ea este scoasă chiar din Adam însuşi: şi când o primeşte Adam din mâinile Iui Dumnezeu, devenind văzută, dotat cu darul profeţiei, el îi dă nume adevărat, femeie; el o proclamă „trup din trupul meu”, el vesteşte că pentru a o poseda va trebui ca omul să renunţe la fiinţele cele mai dragi.
Femeia nu este sclava bărbatului, ea împarte cu el sceptrul stăpânirii, la amândoi le-a zis Dumnezeu „stăpâniţi” „vor stăpâni”.
Femeia în căderea ei cea dureroasă. – Dureroasă este istoria acestei căderi şi trei întâmplări o împlinesc. Noi o vedem pe femeie rând pe rând într-o greşeală grea: Dumnezeu într-o dreaptă dar milostivă pedepsire: pe bărbat în abuzul dispreţuit al său de forţă.
1. „Nu Adam este cel care s-a lăsat înşelat în raiul pământesc, de înşelăciunile diavolului, ci femeia”. Eva este cea care vorbeşte în mod sacrileg cu Satana, care puţin câte puţin, încântată prin promisiuni înşelătoare, ajunge la acest fapt de deplină mândrie şi de revoltă de a pretinde să se substituie Iui Dumnezeu! Această greşeală personală ea o accentuează făcându-l părtaş la ea şi pe Adam; ea se foloseşte spre el de partea pe care i-o face farmecul ei, de împărăţia care-o are peste el frumuseţea ei. Ea stăpâneşte bărbatul pentru a-l antrena cu ea în cea mai neruşinată stricăciune..
2. Care va fi pedeapsa? Dumnezeu îi dă una, totodata aspră şi milostivă, dreaptă însă temperată. Ea îşi pierde o parte din puterea sa de stăpânire, din această stăpânire pe care ea n-a ştiut s-o folosească decât pentru ruinarea comună. Sceptrul ei se zdrobeşte după ce n-a făcut din el decât un complice pentru revolta sa.
Insă în pedepsire Dumnezeu cuprindea mai ales milă. Punând peste om povara de a stăpâni, el o lua de pe umerii femeii. Cu cât soţia lui devenea mai slabă şi mai dezarmată, cu atât mai mult omul trebuia s-o trateze cu delicateţe şi cu blândeţe, devenind ajutorul ei şi făcându-i-se ca un protector, ceea ce-i va aduce ei supunerea şi serviciile: „Vei fi plecată către bărbatul tău, aceasta este scăparea ta; portul; ajutorul tău va fi el”.
3. Dumnezeu voia aşa. Insă bărbatul era creat liber. El putea să abuzeze; el putea să travestească şi să strice opera divină. El o face. Şi istoria femeii nu mai este decât istoria unui lung şi sângeros martiriu.
Femeia în împăcarea ei în Iisus Hristos. – 1. Lumea, după ce a degradat şi a coborât femeia, îi aruncă în faţă dispreţurile ei şi o respinge. Lumea este mândră, fariseul Simon neaflând în fata lacrimilor Magdalenei decât mustrările, acuzările şi insultele, însă Hristos este acolo. Se produce o revoluţie imensă. Femeia sclava bărbatului, prada patimilor lui, victima cruzimii lui, această femeie este înălţată în mod măreţ de către lisus Hristos, Omul-Dumnezeu. In Magdalena, Iisus Hristos reuneşte lumea şi veacurile, şi de acum femeia va deveni un obiect de respect peste tot unde va pătrunde Evanghelia şi unde va împăraţi creştinismul. El a primit-o, el a curăţat-o; ea a uns capul lui cu mir, şi a stropit cu lacrimi picioarele lui cele sfinte. Şi el în schimb îi conferă cu nevinovăţia redobândită, onorurile nespuse. Câtă slavă omenească sortita la uitare! Câte străluciri stinse pentru totdeauna! Şi în lumea întreagă, după douăzeci de secole, nu încetează să răsune vestea despre femeia smerită.
2. La această primă împăcare lisus Hristos îi mai adaugă una. Femeia dispreţuită până la a nu mai fi decât o sclavă, redevine în creştinism, ceea ce a făcut-o crearea ei: „un ajutor asemenea”. Ea colaborează la faptele bărbatului cele mai înalte şi cele mai grele. Iisus Hristos le face predicatori şi apostoli, ele seamănă Evanghelia, şi în timpul întemeierii credinţei, Sf. Pavel salută în ele pe nobilele colaboratoare şi neobositele ostenitoare. .
3. In păgânism femeia a devenit prada venală a bărbatului, şi cum nimic n-o apăra împotriva patimilor lui nestăpânite şi loviturile cruzimii lui, i-au venit dezonoruri peste dezonoruri, nefiind decât ca o negustoreasă pusă la tarabă spre vânzare. Creştinismul îi construieşte spitale; el o retrage în pustie, el o pune sub rânduielile religioase, la adăpost de insultători; singurătăţile Iudeii şi ale Egiptului au fost umplute cu ele, care au mers acolo cu miile, femeile pe care pocăinţa şi evlavia le-au sfinţit în acţiunile lor.
4. Un tron de slavă mult mai ridicat le este păstrat încă. Ele vor fi îmbrăcate cu purpura regească a martiriului; ele vor mărturisi credinţa lor în faţa regilor şi a puternicilor; Roma va auzi afirmaţiile lor măreţe şi puterea marelui imperiu se va zdrobi de puterea lor de neînvins.
Astfel revelate, astfel înnobilate, dobândind o demnitate nouă şi o putere nouă, femeia n-a încetat să împlinească cele mai preţioase şi cele mai diferite misiuni.
PRETIOASELE EI MISIUNI
Pentru a aprecia diferitele ei misiuni, s-o considerăm pe femeie rând pe rând: ca soţie, ca mamă, ca stăpână a casei.
Ca soţie. – Să nu uităm că ea a fost dată bărbatului ca un „ajutor” ca siguranţă. Şi Dumnezeu a pregătit-o în mod minunai pentru acest rol. Mai întâi prin singurătate. Bărbatului îi sunt atribuite viaţa publică cu luptele ei, pericolele ei, rănirile ei. Pe când bărbatul pentru a veni în ajutorul tuturor se expune la furtunile cele mai înalte de pe mare, femeia se bucură în interiorul căminului ei de o pace continua. Dacă ea iese de acolo o face numai pentru un moment scurt şi datoriile ei o recheamă în singurătatea sa protectoare. Cine nu o vede cât de favorabilă este această viaţă de calm şi de siguranţă, pentru dezvoltarea evlaviei şi culturii virtuţilor? Această evlavie şi aceste virtuţi vor fi podoaba şi în acelaşi timp marele mijloc de a acţiona al soţiei, împodobită de virtuţi fermecătoare în simplitatea ei, iubirea ei, răbdarea ei, bucuria ei, ea îşi va asigura asupra soţului ei o stăpânire binefăcătoare. Când viaţa publică îl va tulbura, necăji, mânia, sau căzând în laşitate sau deznădejde, ea îl va reculege precum salvează portul pe cei naufragiaţi. Ce putere are pentru bine ca şi pentru rău, soţia sau virtuoasă sau lipsită de sfinţenie! O femeie îl susţine pe Apostolul lui Hristos, o alta îl pierde pe Samson.
Ca mamă. – Că educaţia copiilor este totdeauna opera mamei, este foarte uşor a o dovedi şi pe temeiuri solide ale raţiunii. Cât de puţină alegere are tatăl pentru această misiune sfântă? Pe femeie totul o apropie de copii, singurătatea căminului, asemănarea naturii, delicateţea şi ştiinţa, devotamentul şi iubirea. Natura o desemnează pentru această misiune; însă Dumnezeu o desemnează şi mai puternic şi mai clar încă.
Să ascultăm apostolul. El începe prin a-i face mamei această promisiune mângâietoare că ea se va mântui în naşterea ei: „Prin naşterea de fii”. Acolo unde păcatul a pus durerea şi expierea, Dumnezeu socoteşte demn să pună harul şi mântuirea. Insă apostolul rămâne la această primă afirmaţie? Este destul pentru o mamă să le dea fiilor ei o viaţă naturală? Nu desigur! „Dacă-i va educa pe copii”. Iată prin excelenţă opera mamei. Şi cum este lucrul ei, Dumnezeu a pregătit-o pentru aceasta cu grijă. Femeia păstrează mai bine credinţa si evlavia. Ea arată alături de copii aptitudini cu totul speciale. Calmul vieţii sale din casă îi creează stările necesare. Totul o cheamă la această muncă mare a primei educaţii, de care va depinde pentru copil viaţa sa întreagă. Căci cum vom putea noi arăta destul preţul acestei opere?
Acest preţ se evaluează cu diferite titluri. Prima educaţie ni se oferă nouă ca operă esenţială pentru mai multe motive. Primul este obligaţia. Mai mult decât oricare altele părinţii au datoria la aceasta. Al doilea este gravitatea urmărilor. Ce va ajunge copilul a cărui educaţie va fi neglijată? Vai! Acest suflet tânăr devine un pământ acoperit cu toate ravagiile. Al treilea este legea divină. Dumnezeu a legiferat asupra acestei materii grave. Şi legile promulgate de El în Scripturile divine sunt legi obligatorii ale primului cap. Al patrulea este interesul chiar temporal al unei mame. Câte nenorociri îi pregătesc ei slăbiciunile ei sau neglijenţa sa! Câte lacrimi o va face să verse acest fiu, pe care ea a neglijat să-l ridice în credinţă şi în virtute.
Ca stăpâna casei. – Unul îi este serviciul femeii ca să împartă grija, să păstreze cele spuse, să grijească de lucrurile casei; căci spre aceasta a rânduit-o Dumnezeu, ca în aceste lucruri si în altele să ne fie de ajutor. Căci viaţa noastră constă din două lucruri, din lucruri private şi publice; ei i-a atribuit Dumnezeu partea ei: grija femeii este să grijească de lucrurile casei, a bărbatului de negoţul public, judecăţile, armata, celelalte toate. Femeii îi este orânduită conducerea interioară. Dacă ea se achită cu fidelitate de sarcina ei familia este prosperă; dacă o neglijează, este ruina ei.
De acolo se poate judeca, cât de nebune sunt aceste teorii care-i atribuie femeii lucrurile dinafară, ostenelile vieţii publice. „O voi care totul răsturnaţi, lucrul diavolului este acesta, ca toate să se confunde şi să se strice de la principiul lor începător, care a fost dat din natură de către Dumnezeu. Femeilor Dumnezeu atât le-a dat să păzească casa, bărbaţilor însă grija vieţii publice; tu capule te transformi în picioare şi picioarele în cap”.
Prot Victor Mihalachi
