Prima mărturisire şi duhovnicul copilului
A mărturisi păcatele înseamnă a le spune. Dacă eşti într-un pelerinaj şi vreai să te împărtăşeşti, trebuie să te mărturiseşti. În acest caz nu are loc o analiză profundă a sufletului tău, ci o istorisire cu căinţă despre faptul că de la ultima mărturisire până în momentul dat, ai alunecat de la înălţimea duhovnicească. Însă îndrumarea duhovnicească a preotului duhovnic presupune altceva şi mult mai mult decât mărturisirea păcatelor. Duhovnicul este cel care îndrumează, conduce pe marea zbuciumată a vieţii, sufletul fiului său duhovnicesc spre Împărăţia lui Dumnezeu, asemenea unui căpitan, care în vreme de furtună, îşi conduce corabia spre ţărm. În mod ideal fiecare creştin trebuie să aibă un duhovnic, şi, desigur, copilul la fel. Odată cu naşterea copilului rolul de duhovnic revine părinţilor. Ei îşi educă copilul, îl învaţă de bine şi îl apără de rele. Într-o familie normală părinţii trebuie să aibă o autoritate asupra copilului pentru totdeauna. Chiar şi atunci când acesta va deveni adult.
Însă este firesc ca de la o anumită vârstă copilul să nu vadă în părinţii săi o autoritate absolută. Ei nu pot fi atât de competenţi în problemele duhovniceşti ca, de exemplu, un slujitor al Bisericii. Chiar dacă părinţii sunt, în unele cazuri competenţi, părerea preotului este a încă unui om cu autoritate.
Dar iată că de la vârsta de şapte ani copilul începe să se mărturisească. Asta nu înseamnă că îi spune duhovnicului ceea ce a ascuns de părinţi. În mod normal, copilul nu trebuie să aibă secrete faţă de părinţi nici la 10 şi nici la 15 ani.
Dacă copilul a început să se mărturisească, înseamnă că are deja o atitudine conştientizată de responsabilitate faţă de viaţa sa. Duhovnicul îi ajută să meargă pe calea creşterii duhovniceşti, îi ajută să se îndrepteze.
De la prima mărturisire, micul om trebuie să înceapă a înţelege că faptele lui (şi bune şi rele) nu sunt întâmplătoare şi neimportante, dar că prin ele îşi formează personalitatea. Aceste fapte îl pot apropia de Dumnezeu şi veşnicie, dar şi îndepărta.
De la şapte ani, începe predarea treptată a copilului din mâinile părinţilor în mâinile Bisericii. Prima mărturisire este un eveniment important în viaţa duhovnicească a copilului, care poate să-i rămână în amintiri ca un moment de adevărată întâlnire cu dragostea purificatoare şi miluitoare a lui Dumnezeu, dar şi ca un moment neplăcut, când i s-a cerut cât mai repede să povestească despre tainele cele mai ascunse ale sufletului său. Cea de a doua poate să se întâmple nu neapărat din lipsa de sensibilitate sau experienţă a preotului.
Pentru prima mărturisire, desigur, copilul trebuie pregătit. Dacă mergeţi fregvent la biserică, copilul ştie că va veni o zi când va trebui să se mărturisească. Povestiţi-i ce este o adevărată pocăinţă, care nu este enumerarea păcatelor: am minţit, am supărat, n-am ascultat. Îndrumarea duhovnicului este educarea şi vindecarea sufletului. Spuneţi-i copilului că stă înaintea lui Dumnezeu, că preotul este numai un martor, pus de Dumnezeu, al căinţei lui şi un îndrumător duhovnicesc. Preotul îl va sfătui, îl va încuraja, se va ruga pentru el dacă se va căi şi va dori să se îndrepteze.
A te pocăi înseamnă a cere de la Dumnezeu să te ierte şi promisiunea că mai departe te vei reţine de la păcat cu toate puterile. Găsiţi timp pentru a vorbi cu copilul despre păcat. Cum crede el ce păcate a făcut şi de ce ar trebui să se căiască? Spuneţi-i că dacă are ceva despre care nu ştiu părinţii, să-i spună despre aceasta duhovnicului. De preot nu trebuie să ascundă nimic, deoarece taina mărturisirii este sfântă. Şi încă ceva foarte important. Ţineţi minte că copilul trebuie să-şi mărturisească păcatele conştientizate drept păcate. Asta e posibil numai dacă în familie există o delimitare clară a ceea ce e bine şi ce e rău. Copilul îşi imită părinţii. Şi dacă vede în familie că mama şi tata niciodată nu judecă pe cineva, încearcă întotdeauna să-şi ajute aproapele, nu se ceartă, el va şti că aşa trebui să facă şi el.
