2013. -„Nimeni dintre cei ce se numără în cler să nu se îmbrace în haina nepotrivită tagmei sale, nici cand sta în oraş, nici pe cale mergând, ci să întrebuinţeze îmbrăcămintea care este destinată pentru cei ce se numără în cler. Iar dacă vreunul ar face aşa ceva să se afurisească pe o săptămână”. -VI ec. 27 (VII ec. 16).
2014. -„Imbrăcămintea călugărului este asemenea locuitorului din pustie şi Botezătorului Ioan, că era îmbrăcămintea lui de păr de cămilă şi brâul de curea prin mijlocul lui, care era de haine de jale, iar mantaua şi întinderea ei arăta şi închipuieşte aripile îngerilor, că chipul călugărilor se cheamă chip îngeresc; iar cureaua, adica brâul care strânge trupul închipuieşte moartea patimilor cu postul şi cu rugăciunea şi zice că stau vitejeşte şi încinşi vârtos împotriva patimilor şi împotriva dracilor, deci brâul acela trebuie să-l aibă călugării de păr, iar unii îl fac din curea”. -ILT, 120.
2015. -Iar camilafca inchipuieste stapanirea de slava desarta pe care o arunca inapoi si lepadarea de lumea pe care a parasit-o si calugarul nu mai are nimic altceva si nici nu se mai amesteca in lucrurile lumesti; iar cele doua aripioare ale camilafcei care vin dinainte, acelea inchipuiesc ca alta nadejde n-au fara nadejdea lui Dumnezeu ca sa-i pazeasca pe dansii, si-si lasa la Dumnezeu hotarul vietii lor cum am zice: „in mainile Tale randuiala mea si catre Tine ridica-voi sufletul meu, ca a Ta suflare este”. -ILT 120.
2016. -„Cel ce a fost imbracat odata de episcop cu imbracamintea neagra cu scopul de a intra in cler, nu-l mai poate dezbraca deoarece a facut declaratia publica de a se consacra lui Dumnezeu si nu mai poate anula fagaduinta facuta lui Dumnezeu si sa batjocoreasca starea sfanta ca femeile de la teatru”. -Balsamon-Sfim. Atan. II, p. 617.
2017. -„Lumina este treapta si haina preotiei, dar numai daca are si sufletul impreuna stralucind inlauntru prin curatie. Daca se intineaza de neatentie, iar constiinta care marturiseste despre uratenie este dispretuita, lumina se face intuneric si pricina a intunericului si a focului vesnic, de nu cumva parasind aceasta cale prapastioasa pe amandoua partile, ne abatem pe alta care sa ne duca prin virtute si smerenie, fara primejdie la imparatia lui Dumnezeu”. -Filoc. IV.
* Anteriul (var. antereu) sau sutana sau reverenda sau caftanul: un veșmânt lung, ajustat pe corp, purtat pe dedesubt, dar fără nasturi în față, precum cel roman. [1]
* Rasa: Veșmânt lung, larg purtat pe deasupra. [2].
* Crucea pectorală:
o În Ortodoxia slavă, în general, crucea pectorală[3] este însemnul distinctiv al preotului; majoritatea preoților, în special din tradiția rusească, poartă o cruce simplă, de culoare argintie (cel mai adesea dintr-un aliaj de cupru și cositor); crucile de aur cu pietre prețioase sunt conferite clericilor ca distincții speciale ; cea mai înaltă distincție care poate fi acordată unui preot este dreptul de a purta și o a doua cruce pectorală.
o În practica grecească, crucea pectorală se acordă doar atunci când preotul este înălțat la rangul de iconom, și nu se face distincție între diferitele tipuri de cruce purtate.
o În practica românească, crucea este o distincţie dată de episcop unei preot înălţat la rangul de „stavrofor” (purtător de cruce).
* Scufia sau fesul: un acoperământ pentru cap, cu marginile moi; poate fi conic (stil rusesc) [4] sau plat (stilul grecesc). În Biserica Ortodoxă Română, preoții poartă doar scufia. [5].
* Potcapul („camilafca”): un fel de pălărie tare; poate fi cilindrică, cu o margine conică aplatizată în vârf (după stilul grecesc – purtată de preoții căsătoriți) [6] sau plată, cu o margine mai mare în partea de sus (stilul rusesc) [7], ori pur și simplu cilindrică și plată în partea de sus (stilul sârbesc). În tradiția românească, preoții căsătoriți nu se disting de ceilalți prin veșmintele purtate.
Notă: Unele din aceste veșminte pot fi purtate în cursul slujbelor bisericești.
Deși nu toți monahii sunt propriu-zis clerici, și aceștia poartă anumite veșminte care îi disting de restul credincioșilor.
* Anteriul sau dulama: Haină lungă, purtată pe dedesubt. Monahii îl poartă tot timpul.
* Brâul [8]: spre deosebire de brâul preoțesc, este un fel de curea confecționată din piele; monahii îl poartă tot timpul, fiind astfel „încinși cu puterea adevărului”, spre „mortificarea trupului și înnoirea duhului”; brâul monahal simbolizează mortificarea trupului prin asceză, pentru că este făcut din pielea unui animal mort.
* Pieptarul: un veșmânt scurt, fără mâneci, purtat peste anteriu. [9]. Acesta poate fi purtat și de către preoții căsătoriți, dar de regulă aceștia nu îl poartă. Monahii îl poartă tot timpul.
* Rasa (sau giubeaua, cu un termen mai vechi): Haină lungă și largă, purtată pe deasupra (vezi mai sus). Monahii o poartă în timpul slujbelor bisericești.
* Scufia: a se vedea mai sus. În practica monastică grecească, și aceasta poate fi tare și plată (stilul grecesc, în timpul slujbelor) [10] sau moale (stilul grecesc, în afara slujbelor) [11]. Purtată de monahi în afara slujbelor bisericești.
* Culionul : O bucată lungă, neagră de material care coboară spre spate, cu două fâșii subțiri care vin în față (cam aşa).
* Camilafca (epanokalymavchion sau epanokameloukion): un fel de văl lung, purtat peste camilafca din practica grecească, fără să fie însă atașat de aceasta [12]. În tradiția românească, terminologia este puțin diferită: Termenii culion și scufie sunt folosiți ca sinonime, camilafca-potcap din tradiția greacă și slavă este și ea asimilată acestora. Astfel, vălul purtat peste potcap (care în traducere literală ar însemna „peste camilafcă”) a luat numele de camilafcă [13].
Klobuk: un văl atașat de potcap care coboară peste spate, este regula în practica slavă. Este purtat de monahi în timpul slujbelor (practica slavă). În tradiția românească, acest văl se numește tot camilafcă.
*
Mitropoliții din tradiția slavă poartă un văl alb [14], iar arhiepiscopii poartă și o cruce atașată de acesta [15] [1]; episcopii din tradiția greacă de regulă nu au aceste distincții. În tradiția românească, Mitropoliții poartă o cruce atașată de camilafcă, și numai Patriarhul poartă camilafcă albă (și se îmbracă în alb complet).
Mantia: E un veșmânt lung și larg, dintr-un material plisat, „ca o imbracaminte de raze”, un fel de pelerină bogată, purtat peste rasă, de regulă la slujbele bisericești [16].
* Stihar: este o haină lungă până la pământ, amintind de veșmântul purtat la Botez; pentru diaconi, stiharul este de regulă făcut dintr-un brocart bogat ornamentat [17].
* Orarul: este o fâșie de pânză, purtată peste umărul stâng; în practica slavă, diaconii pot primi dublul orar (un orar mai lung) ca o distincție aparte, care este purtat peste umărul stâng, apoi înfășurat în jurul pieptului și adus înapoi în față peste umărul stâng; în practica grecească și românească, toți diaconii poartă orarul dublu.
* Mânecuţe: un fel de manșete care se leagă cu șireturi; diaconul le poartă pe sub stihar [18].
* Cruce pectorală (dacă are binecuvântare să o poarte);
* Stihar: stiharul preoțesc este, de regulă, alb, și dintr-un material mai ușor decât cel al diaconului, eventual cu marginile brodate;
* Mânecuţe: ca și ale diaconilor, numai că preotul le poartă peste stihar;
* Epitrahil sau patrafir: veșmântul preoțesc prin excelență, purtat în jurul gâtului [19];
* Brâu: curea de pânză purtată peste epitrahil [20];
* Felon: un veșmânt larg, de formă conică, fără mâneci, purtat peste toate celelalte veșminte, mai scurt în față, pentru a facilita mișcările preotului;
* Bederniţa sau nabedernița: aparține tradiției slave; este alcătuită dintr-o bucată de țesătură întărită, purtată pe partea stângă, (dacă preotul a primit și epigonation-ul, bedernița este purtată pe partea stângă); aceasta este purtată ca o distincție specială (nu de toți preoții);
* Epigonatul: asemănătoare cu nabedernița, este în formă de diamant și este întotdeauna purtată pe partea dreaptă, trecută peste umărul stâng; este tot o distincție specifică a clerului; în practica bizantină, indica preoții care aveau hirotesia de duhovnici. În tradiția românească, epigonatul și bedernița sunt sinonime.
* Stiharul: precum cel al preotului;
* Mânecuţele: precum cele ale preotului;
* Epitrahil: precum cel al preotului;
* Brâu: precum cel al preotului;
* Sacosul: în locul felonului, episcopul poartă sacosul, un veșmânt mai strâns pe corp, cu mâneci largi[21];
* Epigonatul sau bedernița: este purtat de toți episcopii [22];
* Mitră: ca o coroană pe care o poartă episcopii pe cap în timpul sfintelor slujbe [23];
* Panaghia sau Engolpionul – medalion, de regulă cu o reprezentare a Maicii Domnului ținându-L în brațe pe Pruncul Iisus [24]. Unii episcopi (între care întâistătătorii Bisericilor autocefale) pot purta și un al doilea engolpion; Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române poartă două engolpioane și o cruce pectorală [25].
* Omofor: considerat a fi cel mai important dintre veșmintele episcopale, omoforul este o fâșie largă de țesătură purtată de episcop în jurul umerilor [26];
* Mantia: are forma unei pelerine care se încheie la gât și la picioare; episcopul o poartă la intrarea solemnă în biserică, înainte de Sfânta Liturghie.
Următoarele obiecte nu sunt propriu-zis veșminte, însă sunt folosite de episcop în timpul slujbelor:
* Vulturul este un covoraș pe care este reprezentat un vultur cu un singur cap deasupra unei cetăți; în timpul slujbelor, episcopul stă pe acest covoraș [27].
* Cârja episcopală (sau toiagul): poate fi în formă de T, cu brațele îndoite și având în vârf o cruce, sau în forma a doi șerpi încolăciți, tot cu o cruce în vârf[28].
Culorile liturgice sunt culorile folosite la veşminte, la acoperămintele de la altar, proscomidiar, analog, tetrapod şi alte obiecte liturgice din biserică în contextul slujbelor dumnezeieşti. Culorile pot să aibă un simbolism specific unor perioade/timpuri liturgice sau unor sărbători.
Trebuie făcută distincţia între culorile veşmintelor liturgice ale clerului şi cele ale îmbrăcăminţii lor de fiecare zi (anteriul şi rasa) care, cu puţine excepţii, rămân neschimbate de-a lungul anului bisericesc.
Culorile veşmintelor liturgice
Tipicul nu aduce informaţii cu privire la regulile de urmat cu privire la culorile veşmintelor clerului, menţionând doar necesitatea de a folosi veşminte de culori închise dau deschise, după caz. Aceasta este practica bizantină veche, păstrată în Bisericile de tradiţie grecească şi ea dă regula minimală de urmat în materie de veşminte liturgice.
În tradiţia slavă (îndeosebi rusească) a fost elaborată în timp, posibil sub influenţa occidentală, o schemă coloristică destul de complexă, care va fi prezentată în cele ce urmează. În zilele noastre, mulţi membri ai clerului care urmează practica bizantină au preluat şi ei reglementarea din practica slavă.
În tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Române se împletesc elemente din tradiţia slavă şi cea grecească, la care se adaugă obiceiurile locale. În privinţa acestora din urmă, tradiţia locală a fost structurată şi în funcţie de dotările materiale mai puţin bogate. Strămoşii noştri purtau ce veşminte aveau, nedispunând de multe rânduri de veşminte, iar pentru cei din zilele noastre alegerile lor de atunci (legate de motivele amintite) au devenit tradiţie. De altfel, întrucât regulile prezentate mai jos nu sunt absolut obligatorii, mulţi slujitori poartă veşmintele pe care ei înşişi le preferă, fără să ţină seama de recomandări. Pe de altă parte, în continuare, puţini sunt cei care îşi permit un număr mare de seturi de veşminte liturgice complete.
Cea mai respectată sursă care cuprinde descrirea schemei coloristice pentru veşmintele liturgice în conformitate cu practica rusească este Nastol’naya Kniga Sviashchenno-sluzhitelia (Carte de precepte pentru slujitorii bisericeşti din cinul preoţesc) a lui Bulgakov, pe care o vom urma şi în cele de mai jos.
Principii generale
În Biserica Ortodoxă sunt folosite în principal şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu (vineţiu), roşu, albastru şi auriu. Recent au început a se folosi şi veşminte de culoare neagră. În unele locuri mai sunt folosite şi culorile portocaliu stacojiu şi ruginiu.
Alegerea culorilor veşmintelor liturgice se face în funcţie de semnificaţia fiecărei culori. Astfel, albul reprezintă puritatea luminii harului lui Dumnezeu; verde, culoarea vieţii, a Sfântului Duh şi a lemnului Sfintei Cruci; purpuriu, pentru patima Domnului Iisus Hristos; roşu închis pentru sângele lui Hristos şi pentru sângele martirilor; albastru pentru Maica Domnului; auriu pentru bogaţia darurilor Sfântului Duh şi roşu deschis pentru flacăra intensă a Oastei Duhovniceşti. Negru este în mod tradiţional culoarea morţii şi a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde albul este culoarea Adormirii (căci Ortodoxia accentuează Învierea Domnului, nu greutatea şi chinul patimilor şi morţii Domnului). În Rusia, roşu este culoarea bucuriei, strălucirii şi frumuseţii. Nici una dintre acestea nu este scrisă în anumite reguli sau canoane şi, în mod evident, multiplele culori au semnificaţii diferite pentru variile popoare, astfel că şi folosirea lor poate fi diferită de la caz la caz.
Practica rusească
1. La Praznicele Mântuitorului, la Sfinţii Profeţi, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi: auriu şi galben de toate nuanţele;
2. La Praznicele Maicii Domnului, la Puterile cele fără de trup (Îngeri) şi la Sfintele Fecioare: albastru deschis (bleu) şi alb;
3. La Praznicele Sfintei Cruci: purpuriu şi roşu închis;
4. La Sfinţii Mucenici: roşu (În Sfânta şi Marea Joi se poartă veşminte liturgice de culoarea roşu închis chiar dacă biserica este înveşmântată în negru, iar masa Sfântului Altar se împodobeşte în alb, ca semn de aducere aminte a feţei de masă folosită la Cina cea de Taină.)
5. La Sfinţii Cuvioşi, Asceţi şi Nebuni pentru Hristos: verde (De asemenea Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Sfântului Duh şi Sfânta Treime sunt celebrate tot în veşminte verzi de toate nuanţele.)
6. În Posturi: albastru închis, purpuriu, verde închis, roşu închis ori sângeriu şi negru. În Postul Sfintelor Patimi, veşmintele folosite se obişnuieşte a fi cele negre. Sâmbetele şi la sărbătorile mari din Postul Mare veşmintele sunt negre, dar cu ornamente aurii şi de alte culori.
7. Înmormântările se săvârşesc în veşminte albe.
Precizări suplimentare
În afară de aceste reguli generale, există mai ales în practica rusească, în cadrul căreia există o mare diversitate, şi unele particularităţi legate de folosirea culorilor veşmintelor liturgice.
Alb
Albul [1] este purtat la Praznicele Botezului Domnului (Epifaniei, Teofaniei sau Arătării lui Dumnezeu), Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului şi până la odovania lor. În antichitatea creştină la Epifanie se prăznuia şi Naşterea Domnului, însă după separarea celor două sărbători, de Crăciun se poartă alb şi din a doua zi de Crăciun până la Bobotează se poartă auriu.
În tradiţia rusă, veşmintele bisericii şi ale clerului se schimbă în alb la cântarea Prochimenului din Liturghia Sfintei şi Marii Zi a Sâmbetei (adică înainte de citirea din Apostol, n.t.). Albul este purtat până la Utrenia Duminicii Învierii, când sunt schimbate cu cele roşu deschis până la odovania praznicului.
În unele locuri din Rusia, albul este purtat de la Înălţarea Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh, iar în alte locuri se obişnuieşte a se purta culoarea aurie.
În zona carpato-rusă (Ucraina de Vest), de la Paşti până la Înălţare, precum şi la înmormântări se poartă numai alb.
Verde
Verdele[2] este purtat în unele părţi la Înălţarea Sfintei Cruci. În zona carpato-rusă verdele se poartă de la Rusalii la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim. În unele locuri se poartă verde pentru prăznuirile proorocilor şi îngerilor.
Auriu
Auriul [3] (uneori înlocuit cu simplul galben) este obişnuit a se purta când nu este specificată nici o altă culoare. În unele tradiţii locale auriul este purtat în toate sâmbetele, mai puţin cele în care este precizat albul, inclusiv duminicile în perioadele de post.
Roşu
Roşu închis ori stacojiu[4] este purtat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Crăciun, la Înălţarea Sfintei Cruci şi la praznicele Sfinţilor Mucenici.
Roşu deschis [5] este purtat la praznicele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, precum şi la Sfinţii Îngeri. La Moscova, în Athos şi la Ierusalim roşu deschis este folosit la Paşti şi la Crăciun.
Albastru
Albastru [6] este purtat la praznicele Maicii Domnului, la Întâmpinarea Domnului, la Buna-Vestire şi, uneori, în Vinerea Acatistului din a cincea săptămână a Postului Mare. În zona carpato-rusă, albastrul este purtat din prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului până la Înălţarea Sfintei Cruci şi chiar până la începutul Postului Crăciunului.
Purpuriu
Purpuriu (vineţiu)[7] este purtat în sâmbetele şi duminicile din Postul Mare. În unele părţi purpuriul este purtat în zilele de rând ale Postului Mare, iar auriul se foloseşte în sâmbetele şi duminicile acestuia.
Portocaliu
Portocaliul (ruginiu)[8] este purtat pe alocuri în Postul Sfinţilor Apostoli, iar în altele de la Sfinţii Apostoli până la Schimbarea la Faţă.
Negru
În Biserica Primară nu se purtau veşminte negre, deşi clerul monahal purta sutane negre. În acele vremuri tot clerul purta veşminte stacojii (roşu sângeriu, grena).
În Rusia s-au purtat prima dată veşminte negre la înmormântarea Ţarului Petru al II-lea (1821). De atunci s-a răspândit purtarea culorii negre [9] la înmormântări şi în Postul Mare, ca în tradiţia romano-catolică.
În Ucraina Occidentală, în fostele parohii greco-catolice, în cursul săptămânii, la înmormântări şi la parastase, precum şi la Liturghie se purtau veşminte negre, după obiceiul romano-catolic, dar acest lucru nu mai este universal valabil.
Observaţii
Unde se poate, toate acoperămintele din biserică, inclusiv dvera şi chiar sticla candelelor se schimbă în funcţie de culoarea veşmintelor sfinţiţilor slujitori.
În tradiţia grecească se obişnuieşte însă ca dvera şi sticla candelelor să rămână tot timpul roşii, în amintirea surpării catapetesmei Templului din Ierusalim la moartea Mântuitorului pe Cruce şi a ouălor aduse, potrivit tradiţiei, de soţia lui Ponţiu Pilat la Cruce, care s-au înroşit când asupra lor a curs Cinstitul Sânge al Domnului Hristos. Totodată că purpuriul, roşul închis intens este şi culoarea imperială, motiv pentru care este folosit la dvera Sfintelor Uşi (pe unde intra şi împăratul Bizanţului spre a se împărtăşi).
După cum se vede, aceste practici sunt foarte variate. Însă măcar acolo unde sunt dotările de rigoare sau unde există posibilităţi materiale mai bune, este de preferat să se urmărească şi semnificaţia duhovnicească a culorilor în purtarea veşmintelor, mai ales a celor liturgice.
Îmbrăcămintea neliturgică a preoţilor de mir este alcătuită din anteriu (sutană, reverendă) şi rasă. Deosebirea dintre ele este că rasa se încheie chiar pe mijloc şi are deschizături largi la mâneci; ea se poartă peste reverendă, care este mai strânsă pe corp.
În tradiţia rusă, pentru că monahii poartă îmbrăcăminte neliturgică de culoare închisă (de obicei neagră, bleumarin sau maro închis), iar clerul mirean poartă de obicei reverende de culori deschise, cele două categorii sunt cunoscute, oarecum inexact, drept clerul negru şi clerul alb.
În Rusia, înainte de Revoluţia din 1917, acest plan vestimentar era valabil pentru ambele sutane sau veşminte neliturgice. De asemenea, culoarea marginii mânecii rasei semnifica rangul preotului.
În Rusia modernă, clerul foloseşte culoarea neagră pentru rasă şi culori diverse pentru reverendă, nemaipurtându-se culori potrivite rangului administrativ.
Totuşi, deoarece clerul comunităţilor ruseşti din diaspora – mai ales din America – nu a fost afectat de Revoluţia din 1917, acesta, în marea sa majoritate, continuă tradiţia purtării de veşminte de culorilor diferite.
Practica purtării sau veşmintelor neliturgice de diverse culori vine din vremea stăpânirii turceşti. Imamii musulmani îşi revervaseră dreptul de a purta culorile alb sau negru, considerând că umilesc astfel clerul creştin, silit astfel să poarte culori mai strălucitoare (pentru a se deosebi de aceştia n.t.)
După ce Biserica Ortodoxă a scăpat de sub constrângerile stăpânirii turceşti, clerul ortodox din fostele teritorii otomane a renunţat să mai poarte sutane de diverse culori; această tradiţie a fost însă continuată de clerul rus.
Dar şi clerul ortodox de alte tradiţii, mai ales cel grec, poartă sutane de culori diverse (mai ales deschise) în zonele cu climat tropical, ecuatorial şi mediteranean. Cremul, griul şi gălbuiul, ca şi bronzul pal (bej şi auriu pal chiar, n.t.) sunt cele mai populare. De asemenea, reverenda de culoare bleu o întâlnim la clerul de pretutindeni.
Peste reverendă este potrivit să se poarte un brâu sau curea (mai ales că se pot găsi şi cingători cu însemne creştine, n.t.). În tradiţia greacă, această curea este o panglică, un şiret, un cordon sau o funie ce împrejmuieşte talia. În tradiţia sârbă şi română aceste brâie semnifică rangul preotului (distincţiile şi/sau funcţiile administrative). În Biserica Rusă acest brâu este ales împodobit (arhiepiscopul Ioan Garklavs de Chicago purta prin 1991 unul chiar brodat cu trandafiri.)
Purtarea sutanelor (a reverendei şi a rasei) este proprie episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi monahiilor. Permisiunea de a purta sutane se acordă şi seminariştilor (şi studenţilor teologi, n.t.), fraţilor de mănăstire, ipodiaconilor şi citeţilor (respectiv dascălilor sau cantorilor azi, n.t.).
În ceea ce priveşte sutanele, Tipiconul (http://www.romarch.org/arhiva/Tipic.html) nu precizează nimic mai mult decât că ele pot fi deschise sau închise la culoare, aşa că tradiţia locală este singurul standard.
