Lecţia a II-a Despre Semnul Sfintei Cruci!

Normal 0 false false false RU X-NONE X-NONE MicrosoftInternetExplorer4

Lecţia a II-a Despre Semnul Sfintei Cruci!

Astăzi vom învăţa cu toţii să facem corect semnul sfintei cruci. Totodată vom învăţa cuvintele pe care trebuie să le rostim atunci cînd facem acest semn şi vom afla în ce momente putem face semnul Sfîntei Cruci.

Profesorul explică modul de realizare a semnului Sfintei Cruci, recitînd foarte rar primele trei strofe din poezia Semnul Sfintei Cruci de Pr.C.Popescu

Ne -nchinăm cu mîna dreaptă Degetele noi le ţinem

Căci,aşa cum toţii ştim, Cum în mînă-am ţine un toc

Dreapta-i măna care-o-ntindem Trei unite într-un punct,

Cînd cu-n prieten ne-ntîlnim. Două-n palmă la un loc.

Şi aşa ne-atingem fruntea

Apoi inima la piept,

Cei doimeri în cruciş,

Începînd-o cu cel drept.

Profesorul propune elevilor să execute toţi odată, apoi pe rînd, semnul Sfintei Cruci,precizînd fiecare mişcare:

1.Mâna dreaptă în sus!

2.Uniţi primele trei degete într-un punct, iar celelalte două ţineţile în palmă.

3.Mâna dreaptă la frunte, la piept, la umărul drept,la umărul stîng şi lăsaţi mâna în jos.

Apoi profesorul anunţă memorarea cuvintelor care însoţesc semnul Sfintei Cruci:” În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh”.

Precizare:

Este bine să ne facem Sfînta Cruce:

· -dimineaţa cînd ne tezim;

· -cînd începem şi terminăm un lucru sau lecţiile;

· -înainte de a pleca de acasă;

· -înainte şi după mîncare;

· -cînd trecem pe lîngă o biserică;

· -cînd intrăm şi cînd ieşim din biserică;

· -seara înainte de culcare.

După ce terminăm un lucru, semnul Sfintei Cruci este însoţit de cuvintele:”Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.Amin”.

Precizare:

Atunci cînd facem corect semnul Sfintei Cruci noi arătăm că Îl iubim pe Dumnezeu şi credem că El ne poate ajuta, trebuie numai să-L rugăm.

Pentru a sublinia puterea Sfintei Cruci elevilor li se propune să asculte o povestioară.

Puterea Sfintei Cruci

În timpul domniei împăratului Diocleţian în Italia trăia un băieţel pe care-l chema Vit. Tatăl lui era păgîn şi se bucura de mult respect în rîndurile nobilimii. Băiatul, însă, era în taină un creştin ( pe atunci credinţa creştină era prigonită). Despre aceasta a aflat comandantul oraşului şi l-a chemat pe tatăl copilului zicîndu-i aspru: „Dacă vrei ca băiatul tău să trăiască, convinge-l să se lepede de această credinţă nebună”.

Părintele s-a speriat de această ameninţare şi a început să-şi convingă fiul să se lepede de Hristos. Însă micuţul Vit i-a răspuns: „Eu nu pot, tată, să mă dezic de Mîntuitorul meu”. Răspunsul copilului a ajuns la urechile lui Diocleţian. Împăratul l-a chemat la sine. Nereuşind să-l convingă cu binişorul să se lepede de Hristos, a hotărît să-şi aplice forţa. „Dacă pînă mîine acest copil încăpăţînat nu se lasă de toate îndărătniciile, să fie supus chinurilor!” – a poruncit crudul împărat.

În ziua următoare Vit şi alţi cîţva creştini au fost duşi într-o încăpere specială pentru a fi sfîşiaţi de animale sălbatice. Un leu flămînd se apropie de creştini. Băiatul şi ceilalţi mucenici se rugau neîncetat. Leul se pregătea pentru groaznicul salt. Vit, uitîndu-se la leu, s-a însemnat cu Stînta Cruce. Şi atunci s-a produs o minune: leul smerit s-a tîrît spre el, s-a culcat la picioarele lui şi a început să i le lingă.

Precizare:

Din ziua de cînd Iisus a fost răstignit pe Cruce şi în a treia zi a înviat, puterea Lui dumnezeiască de neînvins s-a transmis Crucii şi a rămas acolo pentru totdeauna.

Crucea este semnul sfînt al creştinilor.Cine cinsteşte crucea cinsteşte pe Hristos, Care S-a răstinit pe ea şi primeşe de la Dumnezeu ajutor şi putere .

 A purta cruciuliţa de botez la piept este nu numai datoria fiecărui creştin ortodox. Dar chiar un merit şi o cinste deosebită pentru el. Priveşte atent în jur şi peste tot ai să vezi crucea. Ea se înalţă deasupra locaşurilor sfinte, ea întotdeauna e aşezată pe prestolul altarelor, ea înfrumuseţează cununiile regilor pămînteşti şi se află la pieptul fiecărui ortodox.

De aceea atunci cînd aduci rugăciune Domnului trebuie să te acoperi cu acest semn. Prin el demonstrezi că nu te încrezi numai în forţele proprii, ci îţi pui toată nădejdea în Fiul lui Dumnezeu, care a răscumpărat toate păcatele noastre.

Pentru a ne însemna cu semnul Sfîntei Cruci trebuie să unim cele trei degete ale mînii drepte într-un punct, iar celelalte două să le strîngem în palmă. Cele trei degete unite simbolizează Sfînta Treime, iar celelalte două, strînse în palmă reprezintă cele două naturi ale lui Iisus Hristos – dumnezeiească şi omenească. Cu degetele astfel unite îţi atingi fruntea întru luminarea minţii, apoi burta pentru luminarea trupului, după care umărul drept şi stîng – întărindu-ne forţele pentru a purta cu demnitate crucea lui Hristos.

Crucea este armă de biruinţă a Lui Hristos împotriva păcatului şi a morţii. Iată de ce purtăm la piept crucea şi ne apărăm cu semnul Sfintei Cruci.

Crucea

Spunînd „cruce”, numim un obiect şi un semn cu un înţeles şi un simbolism aparte. În limba română, cuvîntul „cruce” vine din latinescul crux, crucis, provenit, la rîndul său, din două rădăcini indo-europene care s-au păstrat în cuvintele sanscrite cram („a chinui”, „a tortura”), sau icram (” a încovoia”, „a strîmba”). Denumirea obiectului avea, desigur legătură cu modul său de utilizare.

Mai întîi ca un stîlp, apoi ca un stîlp al cărui cap superior s-a pus o bară transversală, crucea a fost folosită în Orient ca obiect de tortură. Fenicienii au preluat acest mod de tortură, folosindu-l în mod curent în Cartagina, colonia lor din nordul Africii. Practica executării pe cruce nu a fost cunoscută – sau, cel puţin, nu a fost utilizată – de evrei. Romanii au preluat pedeapsa răstignirii pe cruce de la cartaginezi, aducînd-o cu ei în Palestina după anul 63 î.Hr., cînd au cucerit această regiune. Romanii torturau şi executau pe cruce hoţii, sclavii, tîlharii şi, în general, pe toţi cei care nu erau cetăţeni romani. În mentalitatea vremii, executanţii prin răstignire erau socotiţi blestemaţi. În mod paradoxal, în Antichitate crucea era şi un simbol religios de care se lega forma cea mai înaltă de salvare a vieţii. La babiloneni, spre exemplu, crucea era semnul regalităţii şi al celor patru vînturi care aduceau ploaia şi fertilitatea; la egipteni era simbolul vieţii şi al soarelui. În mormintele egiptene a fost găsit semnul crucii (t), încadrat de a (începutul) şi v (sfîrşitul). În Antichitatea ebraică găsim crucea mai întîi ca semn al binecuvînătării (Fac. 48,17-20), apoi ca semn al vindecării (Num. 21, 8-9); în istoria biblică o găsim ca semn dătător de putere şi biruinţă (Ieş. 17, 8-16). La profetul Iezechil semnul crucii (t) era semnul scăpării de moarte (Iez. 9, 4-6). Toate acestea sunt prefigurări – prezente bîn lumea ebraică, dar şi neebraică – aceia ce crucea urma să fie în creştinism.

Mîntuitorul Hristos a vorbit despre cruce ca fiind semnul specifgic al Fiului Omului, aşadar, al Său (Mt. 24, 30). El însuşi a spus că se va înălţa aşa cum Moise a înălţat cîndva şarpele în pustie, deciu în chipul crucii: „Şi după cum Moise a înălţat Şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede într-însul să nu piară , ci să aibă viaţă veşnică .” (In. 3, 14-15).

În toate religiile, altarele pe care se aduceau jerfele erau cinstite în mod deosebit. Atingerea de altar nu era permisă decît persoanelor alese. Numai cei sfinţiţi se pot atinge de altar.

Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu (In 1, 29), s-a jertfit pe cruce pentru răscumpărarea lumii din păcat şi din moarte. El nu s-a sfinţit s-au vindecat , atingîndu-se de fiinţe sau persoane, ci a curăţit, a sfinţit şi a vindecat El însuşi tot ceeace atins. Fiind jertfit pe cruce, aceasta devine altarul pe care şi-a vărsat sîngele Fiul lui Dumnezeu, făcut Om. Din momentul acesta, obiectul pe care a fodst răstignit Hristos deveni altarul lui de jertfă, s-a împărtăşit de sfinţenia celui răstignit, fiind cinsit ca atare de ucenicii Mîntuitorului şi de la ei pînă azi, de toţi creştinii, ca semn minunat prin care s-a împlinit dreptatea lui Dumnezeu (Înţ. lui Sol. 14,7).

Din momentul răstignirii lui Hristos, crucea nu poate fi înţeleasă altfel, decît unită cu jertfa şi sîngele Mîntuitorului. Prin urmare, din respect pentru altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu, numim acest altar Sfînta Cruce (de ceaea, de acum înaite o vom scrie cu majusculă). Crucea este semnul jertfei lui Hristos, a iubirii lui Dumnezeu pentru lume, al biruinţei asupra morţii şi al învierii din morţii. Crucea este cel mai sfînt semn şi simbol al creştinătăţii. Apostolul Pavel avea să spună: „Cuvîntul Cruce, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu.”(I Cor. 1,18)

Într-o vreme în care răstignirea pe crice era încă o ăptactică obişnuită acelaşi apostol a spus:”Mie nu-mi este a mă lăuda decît numai cu Crucea Domnului Hristos” (Gal. 6,14). Iar filipenilor le spunea: „Căci mulţi la care v-am vorbit deseori…se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfîrşitul acestora este peirea” (Filip. 3, 14).

Pentru că Hristoa s-a jertfit pe ea, Crucea ca obiect este cinstită de creştini precum evreii cinstea altarul pe care se aduceau jertfele la templul din Ierusalim. Crucea este simbolul iubirii desăvîrşite, care implică jertfa pentru nedesăvîrşirea celui de lîngă tine şi simbolul împăcării omului cu Dumnezeu. Crucea este semnul biruinţii asupra morţii, deavolului şi răului – după cum i s-a revelat în anul 313 împăratului Contantin cel Mare, care avea şi să interzică executarea prin răstignire. Crucea este şi semnul binecuvîntării. La înmulţirea pîinilor, Hristos a binecuvîntat pîinile şi peştii, la fel a făcut şi la Cina cea de Taină, repetînd gestul făcut de Iacob, atunci cînd a binecuvîntat pe Efrem şi manase: semnul Crucii.

A purta cruciuliţe ca simple obiecte de podoabă, ca bijuterii, ca obiecte „aducătoare de noroc”, fără conştiinţa şi responsabilitatea faţă de semnificaţia şi mesajul Crucii, este o profanare.

Cum şi de ce facem semnul Crucii

Semnul Crucii este încărcat cu puterea celui răstignit pe ea, iradiind aceasta putere celui vpe care o fac. Dintotdeauna creştinii s-au însemnat astfel. Cele mai vechi mărturii în acest sens le avem de la Iustin Martirul şi Filosoful ( †160). Creştinii se însemnau cu Crucea atunci cînd intrau şi ieşeau din casă, cînd intrau şi ieşeau din Biserică, înainte şi după masă. În vremea persecuţiilor (pînă în secolul al IV-lea), creştinii primeau moartea , făcînd semnul Crucii. Creştrinii se însemnau şi însemnă astfel la începutul unei anumite lucrări, în timpul rugăciunilior şi al slujbelor, mai ales atunci cînd e invocat Dumnezeu, sau cînd sunt pomeniţi Sfinţii protectori, cănd se aud sau se rostesc numele persoanei Treimii – Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh.

Făcîndu-ne semnul Crucii, mărtirisim credinţa în Sfînta Treime şi în lucrarea ei mîntuitoare. Întrucît mîntuirea obiectivă – în Hristos – s-a înfăptuit prin conlucrarea persoanelor Sfintei Treimi, iar cea subiectivă – a fiecărui om în parte – se împlineşte în timp prin conlucrarea aceloraşi persoane divine cu omul, atunci cînd facem semnul Crucii, rostim numele celor trei persoane ale Sfintei Treimi. Semnul Crucii se face întotdeauna cu mîna dreaptă, astfel: se uneşte degetul arătător cu cel mijlociu şi cu cel mare (simbolizînd unitatea de fiinţă a celor trei persoane divine), degetul inelat şi cel mic se unesc de degetul palmei (simbolizînd cele două firi ale Mîntuitorului – divină şi umană – unite într-o singură persoană ); se duce mîna la frunte, rostindu-se „În numele Tatălui”, la buric, rostind „al Fiului”, la umărul drept, apoi la umărul stîng, rostind „şi al Sfîntului Duh”; se lasă apoi mîna în jos, spunînd „Amin” (aşa să fie); într-adevăr aşa este.