Despre viata parintelui Constantin, „calul lui Dumnezeu”

Este omeneşte să judecăm. Parcă ne stă în sânge să îi judecăm pe ceilalţi. Dar, chiar dacă este omeneşte, nu este creştineşte. Cu toate acestea, unii oameni cad în patima judecării. Atunci când cei judecaţi sunt preoţii, căderea este mai mare. Pentru că diavolul se luptă din răsputeri să îi convingă pe creştini să păcătuiască, amăgindu-i cu ideea că au dispărut oamenii cu viaţă curată, şoptindu-le că, dacă păstorii înşişi au abandonat războiul duhovnicesc, păstoriţii trebuie să se predea. Pentru a-i convinge să cedeze, diavolii nu se sfiesc să se folosească şi de profeţiile anumitor sfinţi şi cuvioşi conform cărora, în vremurile de pe urmă, mulţi păstori îşi vor sminti turma. Nu încerc să pun la îndoială aceste profeţii. Dar caut să văd de ce anume au fost rostite. Niciodată robii lui Dumnezeu nu au profeţit ceva pentru ca, prin profeţiile lor, să facă rău Bisericii. În cazul asupra căruia ne-am oprit, ei nu au profeţit ca să îi sperie pe creştinii care vor trăi în vremurile de pe urmă, şi nici ca să îi înfricoşeze pe preoţii din acele vremuri, împingându-i în prăpastia deznădejdii. Dumnezeu le-a descoperit unor cuvioşi faptul că la sfârşitul vremurilor credinţa se va împuţina şi în rândul slujitorilor altarului tocmai pentru a-i pregăti sufleteşte pe creştinii din acele vremuri să nu se smintească de căderile preoţilor, ci, oricât de tare ar cădea aceia, ei să rămână tari în credinţă. Repet încă o dată ideea că profeţiile legate de scăderile duhovniceşti ale clericilor din vremurile de pe urmă au fost făcute pentru întărirea duhovnicească a creştinilor din acele vremuri, nu pentru înspăimântarea lor. Este lesne de înţeles că procesul de slăbire a vieţuirii duhovniceşti este un proces de durată, fie că este vorba de clerici, fie că este vorba de mireni. Şi este lesne de înţeles că, în fiecare dintre etapele intermediare, adierea pierzaniei se va putea simţi din ce în ce mai clar (variaţiile în sens contrar fiind nesemnificative). Cu cât sfârşitul lumii va fi mai aproape, cu atât sminteala va fi mai mare. Diavolul va profita din ce în ce mai mult de faptul că slăbiciunile preoţilor sunt un motiv de sminteală. De aceea, pentru a-i îndepărta pe oameni de Biserică, va amesteca anumite fapte adevărate cu minciuni bine ticluite. Oamenii nu trebuie să se lase smintiţi. Ei trebuie să ştie că, până la sfârşitul lumii, sfinţii nu vor lipsi din Biserică. Deşi se vor găsi din ce în ce mai greu păstori duhovniceşti, totuşi cine va vrea să găsească povăţuire va găsi. La întrebarea „Ce să fac ca să nu mă mai tulbur când sunt date în vileag anumite căderi ale preoţilor?”, există mai multe răspunsuri. Unul dintre ele este acesta: cu cât diavolul îţi aduce înaintea ochilor sau a minţii sminteli mai mari, cu atât să cauţi să îţi îndrepţi atenţia spre robii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Cu cât sunt mai defăimaţi monahii şi ieromonahii, cu atât mă gândesc mai mult la părintele Sofronie de la Essex, la părintele Filothei Zervakos, la părintele Iustin Popovici, la părintele Paisie Olaru şi la părintele Paisie Aghioritul, la părintele Benedict Ghiuş sau la părintele Serafim Rose. Numele lor au intrat în inima mea nu numai pentru că îi pomenesc la rugăciune, ci mai ales pentru că, într-un fel sau altul, mi-au înfrumuseţat viaţa, mi-au hrănit inima lăuntrică. Acelaşi lucru se întâmplă şi când presa face reclamă anumitor căderi (reale sau nu, nu am de unde şti), ale preoţilor de mir: mă gândesc imediat la părinţii mai deosebiţi pe care i-am cunoscut, la cei despre care am citit sau despre care a auzit vorbindu-se. Ştim că învăţătura Bisericii este clară: oricât de păcătos ar fi un preot, câtă vreme nu este eretic, are puterea de a săvârşi Sfintele Taine. Nu încerc să mai adaug alte motive pentru care nu trebuie să fie judecaţi preoţii. Dar încerc să îţi întind o mână de ajutor, tocmai pentru că îmi dau seama cât de greu este uneori să nu cazi în păcatul judecării. Tocmai de aceea îţi voi reproduce câteva rânduri dintr-o minunată viaţă de sfânt (care nu a fost canonizat), din viaţa unui părinte care a trăit în România secolului trecut: părintele Constantin Gheorghiu. Iată câteva pasaje din cartea Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer, scrisă de părintele Virgil Gheorghiu, fiul părintelui Constantin: „Cu timpul mi-am explicat de ce anume în ochii tatălui meu era mai degrabă o icoană – adică o făptură cerească – decât un locuitor al pămâtului. Explicaţia era foarte simplă. Toată lumea ştie că slujitorii desăvârşiţi, servitorii autentici, cei care slujesc în locuinţele împărăteşti şi trăiesc tot timpul în intimitatea marilor domni, sfârşesc prin a-i imita. După un anume timp, toţi valeţii castelelor şi ai marilor case princiare imită vocea, intonaţia, cuvintele, gesturile şi obiceiurile stăpânilor lor. Orice servitor credincios ajunge în chip automat, chiar fără să vrea, un imitator al stăpânului său. În toate. Un servitor fidel se identifică până-acolo cu stăpânul său, încât devine umbra lui, semănându-i în toate şi urmându-l pretutindeni. E ceea ce s-a întâmplat şi cu sărmanul meu tată, slujitorul credincios al lui Dumnezeu. Privirea sa îngerească, glasul său ceresc şi dulce, mersul său imaterial, ca un zbor de îngeri, toate aceste lucruri făceau din el mai degrabă o făptură cerească decât pământească, pentru că acestea sunt însuşirile lui Dumnezeu. Ale Stăpânului său. Căci tatăl meu îşi petrecea toată ziua împreună cu Stăpânul său. Tatăl meu se deştepta în prezenţa lui Dumnezeu, se culca în prezenţa lui Dumnezeu. Mânca în prezenţa lui Dumnezeu. Nu avea pe pământ o altă grijă decât să slujească Stăpânului său. Nu avea problemele sale, părerile lui, treburile sale. N-avea decât părerile lui Dumnezeu, gândurile lui Dumnezeu, şi nu lucra decât ceea ce Dumnezeu îi poruncea să facă. Era ceva normal. Nici un servitor credincios nu are ocupaţii personale; lucrează doar pentru stăpânul său. (…) Tatăl meu fiind născut slujitor în cer, şi toţi înaintaşii săi fiind slujitori în cer rezidiţi pe pământ – în Biserică – , era cât se poate de firesc ca ei să uite puţin câte puţin felul de a fi al pământului şi să adopte felul de a fi, limba şi obiceiurile cerului. Tatăl meu şi toţi strămoşii săi erau mereu îmbrăcaţi în ţinută de serviciu. Aveau de asemenea obiceiurile, limba, gesturile slujirii lor. Se comportau în toată vremea exact aşa cum se comportau când se aflau în faţa Stăpânului lor, în locuinţa Acestuia, în lăcaşul sfânt, adică în cer. Tatăl meu imita – cum este firesc pentru orice om – nu numai pe Stăpânul său, care e Dumnezeu, dar şi pe împreună-slujitorii săi, care sunt arhanghelii, îngerii, heruvimii, serafimii, sfinţii, mucenicii, mărturisitorii, dascălii Bisericii, şi proorocii. Toată vremea era împreună cu ei”13. Nu cred că există vreun creştin ortodox a cărui inimă să nu fie pătrunsă de emoţie la citirea unei asemenea mărturii… Când diavolul încearcă să ne smintească, zăpăcindu-ne cu diferite căderi ale clericilor, ar fi bine să ne aducem aminte că, nu departe de vremea noastră, a trăit ca un sfânt părintele Constantin Gheorghiu. Când am citit pentru prima dată cartea despre el, mi s-a părut că citesc din Evanghelie. Mi s-a părut că lumea în care se mişca şi pe care o respira părintele Constantin e o lume diferită de cea în care trăiesc eu: parcă aş fi citit despre o altă civilizaţie, parcă nu aş fi citit despre oameni ca mine. Asta pentru că părintele Constantin a răspuns la chemarea Evangheliei cu toată fiinţa sa. Una dintre cele mai frumoase idei pe care le-am aflat de la părintele Iustin Popovici este că fiecare dintre Vieţile Sfinţilor este de fapt o viaţă a lui Hristos, că atât de mult trăieşte Hristos în sfinţi, încât fiecare viaţă de sfânt este o Evanghelie. Citind viaţa părintelui Constantin, am simţit aceasta. Părintele Iustin Popovici prezentase teoria. Pentru mine, citirea vieţii părintelui Constantin a fost cea mai clară întrupare a acestei teorii, a fost prilejul de a simţi ceea ce am aflat expus în scrierile avvei Iustin. „«Eu sunt calul lui Iisus Hristos. Dumnezeu încalecă pe mine ca pe un cal… ». Era chiar aşa. Nu era un cuvânt de râs, cum credeam noi când eram mici. Tatăl meu ducea Trupul şi Sângele lui Dumnezeu aşa cum un cal îşi duce cavalerul. Pretutindeni. Zi şi noapte. Dumnezeu mergea călare pe umerii tatălui meu, tot timpul, până în adâncul pădurilor negre de brad şi până în inima tăcută a munţilor sălbatici”14. Despre îndumnezeirea omului s-au scris sute de studii şi articole, dar puţine dintre ele au fost în stare să surprindă atât de frumos unirea omului cu Dumnezeu pe cât a făcut-o părintele Constantin, calul lui Dumnezeu… „Dar Dumnezeu pătrunde în inima omului, nu este ca un călăreţ care mână calul”, ar putea spune un teolog cu studii înalte, intrigat de atâta simplitate. Şi, plin de râvnă, ar putea conchide că ideea părintelui Constantin vădeşte influenţa scolastică apuseană, şi că nu surprinde învăţătura ortodoxă despre îndumnezeire. Sunt convins că inima părintelui Constantin era un altar viu, sunt convins că părintele Constantin trăia îndumnezeirea. Că, fără a fi meşter la expresii teologice, smerenia sa covârşea lipsa studiilor şi a diplomelor. Să fii calul lui Dumnezeu… Iată ce este preotul… Asumându-şi rolul smerit de cal al Domnului, părintele trăia de fapt ca un altar viu, ca o masă de jertfă. Smerenia sa era dovada sfinţeniei sale. Prin faptul că înţelegea că este chemat să fie cal al Domnului, părintele înţelegea că voia lui trebuie să nu fie alta decât aceea de a face voia lui Dumnezeu. Văzându-l cum se nevoieşte neîncetat din dragoste de Dumnezeu şi de oameni, fiul său i-a reproşat: «Fiii şi fiicele tale în Hristos nu te iubesc, i-am spus eu tatălui meu, văzându-l frânt de oboseală. De-abia te-ai întors acasă, şi vin să te cheme din nou. De-abia te-ai culcat, că ei sosesc. Te trezesc, te fac să pleci tot timpul, la orice oră, şi te fac să mergi ore în şir pe jos, în urma lor care merg pe cal. Te poartă departe, fără încetare, în noapte, în ploaie, în ceaţă şi în zăpadă. Credincioşii tăi te iubesc mai puţin decât îşi iubesc animalele. Căci niciodată nu cer animalelor lor să ducă poverile pe care le cer părintelui lor, preotului lor. De ce nu le este milă de tine? De ce nu te cruţă deloc?» «- Cruţaţi sunt oamenii, animalele, lucrurile, nu şi preotul, a răspuns tatăl meu. Ar fi un lucru prostesc, fără rost şi chiar necucernic să fie cruţat. Orice creştin care bate la poarta unui preot, bate aievea la poarta lui Dumnezeu. Căci preotul este asemenea Fiului lui Dumnezeu. Şi nici unui credincios nu-i poate trece prin minte gândul lipsit de cucernicie că Dumnezeu este ostenit, că Dumnezeu doarme, că Îl dor picioarele şi Îi este foame. Lui Dumnezeu I se poate cere totul, la orice oră şi fără a bătea la poartă». «- Totuşi, un preot este un om!» – am spus eu. «- Nu! – a răspuns tatăl meu. Un preot nu mai e un om; ci jertfa unui om adăugată celei a lui Dumnezeu. Aceasta este preoţia». Era un răspuns frumos. Sublim. Am roşit de plăcere. Dar am adăugat: «Dar ai şi tu nevoie de câteva ore de odihnă». «- Nu, a răspuns tatăl meu. Nu eşti preot aşa cum eşti muncitor, funcţionar sau meşteşugar. Nu eşti preot pentru a face ore de birou, cu pauze, cu zile de vacanţă. Eşti preot în permanenţă. Neîntrerupt. Fără odihnă. Fără nici un răgaz. Zi şi noapte. Şi aşa cum te poţi adresa lui Dumnezeu oricând, la orice oră din zi sau din noapte, şi pentru orice cerere, fără teama de a deranja, tot aşa trebuie să poţi veni oricând şi pentru orice motiv la preot… »15. „O, dacă ar fi aşa toţi preoţii, ce bine ar fi…” – m-am gândit când am citit această mărturie. Dar este bine că sunt câţiva, oricât de puţin ar fi. Ei ne arată că Evanghelia nu minte, că oamenii Îl pot dobândi în inimile lor pe Dumnezeu. Văzându-l răstignit pe crucea dragostei de aproapele, fiul său l-a întrebat: „Te iubesc atât de mult! Şi tocmai am descoperit că eşti tatăl întregului sat, am spus. Lacrimile mi-au secat. Dar m-au năpădit alte lacrimi. Spune-mi, de ce eşti tatăl întregii lumi? Mi-ar fi plăcut atât de mult să am şi eu un tată doar al meu! Numai al meu!… Ca şi ceilalţi copii. De ce nu eşti numai tatăl meu? -Sunt tatăl tuturor pentru că sunt preot, a răspuns tatăl meu”16. Iată o altă definiţie, şi mai frumoasă, a preotului: preotul este tatăl tuturor celor pe care îi păstoreşte. Este adevărat că această definiţie nu prezintă nimic nou, nimic spectaculos. Ar putea fi considerată chiar banală. Ar putea fi banală dacă ar fi doar o definiţie. Dar vorbele părintelui erau mai mult decât o definiţie: erau un rezumat al unei vieţi răstignite. Părintele Constantin şi-a pus sufletul pentru păstoriţii săi. Îţi mai reproduc un singur pasaj, care mi se pare tulburător, şi care te va ajuta să înţelegi cât de grea era crucea părintelui Constantin. Oamenii s-au obişnuit să considere preoţia ca o meserie aducătoare de bani, ca o sursă sigură şi constantă de venituri. Ei trec cu vederea faptul că au existat şi încă mai există preoţi care de-abia au cu ce îşi ţine familia. Părintele Constantin a fost unul dintre aceştia. Dacă ar fi fost un preot cu o situaţie materială bună, unii ar fi putut spune că, neavând griji lumeşti, el şi-a putut îndrepta atenţia spre cele sfinte. Dar părintele Constantin a purtat cu demnitate crucea sărăciei. Şi-a învăţat copiii să biruie prin credinţă toate necazurile, să devină eroi ai lui Hristos. Erau atât de săraci încât, deşi erau şase copii, aveau toţi acelaşi palton, pe care îl purtau cu schimbul. Aveau aceeaşi pereche de încălţări, şi doar una sau două căciuli. O astfel de situaţie este destul de greu de imaginat. Mulţi dintre cei care se plâng că Dumnezeu nu le poartă de grijă trăiesc mult mai bine şi mai comod decât familia părintelui Constantin. Dar sărăcia nu l-a îngenuncheat pe părinte, aşa cum nu i-a îngenuncheat nici pe copiii săi. „Pentru ca noi, copiii, să nu fim apăsaţi de sărăcia noastră, de mizeria noastră, de foamea noastră, şi să nu avem un sentiment de inferioritate faţă de ceilalţi copii care puteau să mănânce şi aveau căciuli, ciorapi şi paltoane, şi să rămânem blânzi şi buni şi îngăduitori şi senini în grozava noastră durere şi în înspăimântătoarea noastră sărăcie, mama preoteasă, cinstita noastră mamă – preoteasa – ne citea în fiecare zi istoria lui Iov. Era un leac foarte eficace, instantaneu, pentru toate mizeriile şi pentru toate suferinţele. Pentru toate durerile, mama preoteasă ne citea suferinţele lui Iov. De două ori pe zi, de trei ori pe zi, de cinci ori pe zi. În toate zilele. Şi astfel Iov suferea împreună cu noi. Şi noi împreună cu el. Iar noi ne comparam suferinţele cu cele ale acestui om sfânt. Îl cunoşteam pe Iov mai bine decât pe orice fiinţă de pe pământ şi din cer. Iov a locuit cu noi, în casa parohială, în tot acest timp. Făcea parte din familia noastră. Noi l-am primit, iar el sălăşluia împreună cu noi. Căci Iov era asemenea nouă. Noi eram rudele lui. El era din sângele nostru, din sângele celor încercaţi de toate durerile pământului. Din pricina acestei convieţuiri cu Iov, chiar şi astăzi, când îi aud numele, sau când îl văd scris undeva, mă bucur ca şi cum aş auzi numele surorilor sau al fratelui meu, ori al vreunei rude foarte apropiate care vine din satul nostru…”17. Nu mi-a fost dat să citesc multe rânduri la fel de profunde despre legătura dintre oameni şi sfinţi… Ele nu sunt doar rodul minţii luminate a părintelui Virgil Gheorghiu, şi nu sunt rodul unei cugetări filosofice. Chiar dacă părintele Virgil şi-a folosit cu pricepere talanţii primiţi de la Dumnezeu pentru a descrie imaginile din copilăria sa, asemenea unor file de poveste, rândurile sale nu prezintă o teorie interesantă care pleacă de la o experienţă, ci prezintă experienţa însăşi. Din prietenia dintre Dreptul Iov şi „rudele” sale, familia părintelui Constantin, putem înţelege că această prietenie s-a datorat în cea mai mare măsură sfinţeniei părintelui. Fără să fie un dascăl al rugăciunii lui Iisus, fără să fie un făcător de minuni, părintele Constantin a fost sfânt prin faptul că a trăit Ortodoxia cu toată fiinţa sa. În timp ce copiii săi erau apăsaţi de crucea sărăciei, el i-a învăţat să privească sărăcia ca pe o cruce, şi să o poarte cu demnitate. Astfel, sărăcia, care multora le-a fost prilej de pierzare, pentru copiii părintelui Constantin a fost prilej de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de împrietenire cu sfinţii. Aş putea să îţi scriu mai multe despre părintele, dar rândurile mele nu au acelaşi farmec cu cele ale fiului său. Parfumul s-ar mai risipi dacă aş încerca să îţi repovestesc cele relatate de părintele Virgil. Îţi recomand din toată inima să citeşti cartea pe care a scris-o despre tatăl său. În acest mod am încercat să îţi răspund la întrebarea: „Ce să fac ca să nu mă mai tulbur când sunt date în vileag căderi ale preoţilor?” Caută să citeşti cât mai multe vieţi de preoţi sfinţi. Şi caută să îi cunoşti pe părinţii care duc viaţă sfântă în zilele noastre. Cred că e de prisos să îţi spun că, oricât de mult s-ar schimba lumea, poruncile lui Hristos nu se schimbă. Să încercăm să nu judecăm, ca să nu fim judecaţi…