Preoţia – taina învierii noastre
De ce putem socoti preoţia ca taină a învierii noastre este una din întrebările ce pot frământa pe cei ce se integrează liturgic în dimensiunea reală a Bisericii prin participarea efectivă şi afectivă la taina întâlnirii cu Hristos din slujbele comunităţii.Tocmai acest duh al comunitarului din noi suferă la nivelul conştiinţelor ce nu caută o regăsire în plan firesc a chemării lui Hristos: ,,Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.
Putem constata cu uşurinţă lipsa de comuniune dintre noi pornind de la o lipsă de înţelegere a învăţăturii hristice ce se manifestă plenar în sânul Bisericii. Până nu vom înţelege că mântuirea este regăsirea tuturor în fiecare dintre noi şi că suntem datori să ne pese real de cel de lângă noi, nu vom îndeplini condiţia esenţială a mântuirii ce ne cere o credinţă lucrătoare în iubire.Legătura dintre această stare de comunicare şi preoţie este fundamentală şi perihoretică. Prin Taina Preoţiei preotul exprimă comunitar relaţia dintre credinţă şi Dumnezeu în celelalte Taine. Le dăruieşte spre împărăţia lui Dumnezeu pe fiecare, rămânând conştient că jertfa este opera iubirii şi la această jertfă de iubire avem chemarea să ne angajăm ca şi creştini în drumul nostru către Dumnezeu.De ce este preoţia taina învierii noastre? Pentru că preotul este acea prezenţă care ne aduce necontenit aminte de Hristos, de jertfa Sa şi de nevoia noastră de a fi regăsiţi în harul dăruitor al învierii. Preotul este dator să răspundă chemării divine cu întreaga sa viaţă, să reuşească a fi un exemplu de urmat, să fie convins că nu poate fi preot doar la altar ci că această chemare este permanentă. Preotul mileniului trei nu va trebui să fie altfel decât cel al primelor veacuri creştine. Istoria îl consemnează pe mitropolitul Şaguna ca fiind unul dintre cei mai însemnaţi mitropoliţi ai ţării. El a fost mare pentru că a fost actual şi a împlinit nevoia bisericii şi a ţării (vezi cuvântarea I.P.S. Antonie la instalarea ca mitropolit al Ardealului). Acelaşi lucru se cere şi preotului „modern” sau „al mileniului trei” – să nu fie altfel decât „un om al vremii”, să poată aduce lumină acolo unde este întuneric, speranţă unde e deznădejde şi dragoste unde e ură şi dezbinare. Dar, pentru a putea împlini această lucrare, preotul de azi trebuie să înţeleagă nevoia de misionarism a Bisericii şi mai ales nevoia de atitudine. învierea lui Hristos ne provoacă la atitudine, la asumarea ortopraxiei Bisericii care ne cere necontenit fapte. Pentru toate acestea avem nevoie de o provocare la nivelul conştiinţei spre a căuta împlinirea chemării hristice.Cât de profunde sunt cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul: ,,Munca minţii este lumina cunoştinţei iar neştiinţa orbirea sufletului!” Teologia este chemată să răspundă lui „a şti” (a aduna informaţii), lui „a înţelege” (a evalua ceea ce ştii) şi lui „a cunoaşte”, identic în plan teologic cu a te mântui, potrivit cuvintelor Scripturii: „Iar viaţa veşnică aceasta este ca să te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Ştiinţa teologică trebuie să ajungă neapărat la cunoaştere, căci aceasta este un proces al duhului şi nu al intelectului, singurul care ne poate duce în pragul unei angajări duhovniceşti, (cf. Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului).Sfântul Ioan Gură de Aur sesiza atât de frumos în binecunoscutul tratat „Despre Preoţie”: „Grija (preotului faţă) de turma Lui (Hristos) este un semn al iubirii (faţă) de El”. Şi această iubire are necontenit în faţă jertfa lui Hristos în care se integrează jertfa preotului. Această jertfă în iubire dă realitatea preoţiei în asumarea ei atât de supusă pervertirii în lumea pe care o trăim. O recitire atentă a tratatelor „Despre Preoţie” scrise de trei Sfinţi Părinţi atât de profunzi în smerenia lor: Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz şi Sf. Efrem Şirul ne-ar readuce aminte nu numai nevoia de lectură întru cunoaşterea adevărurilor dumnezeieşti ci şi actualitatea lor în contextul modern. Desigur, nu sunt singurii care ne-au lăsat cuvinte pline de înţelepciune şi de trăire despre preoţie. Am putea spune că nu există scriitor bisericesc care să nu se fi aplecat asupra acestei taine din nevoia de a lămuri şi de a descoperi frumuseţea „trăirii în Hristos”.De ce rămân actuali Sfinţii Părinţi în înţelegerea acestei taine cu o adâncă conotaţie soteriologică şi eshatologică? Pentru că dimensiunea preoţiei nu s-a schimbat cu nimic. Dacă ei spuneau: „Preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngereşti”, această realitate este valabilă şi azi; dacă ei spuneau: „Părinţii noştri ne nasc pentru viaţa de acum; preoţii, pentru viaţa viitoare: unii nu ne pot apăra nici de moartea aceasta trupească şi nici nu pot îndepărta bolile ce vin peste noi; ceilalţi, de multe ori, au mântuit chiar suflete bolnave şi pe cale de a pieri, pentru că le-au făcut unora mai uşoară pedeapsa, iar pe altele chiar de la început nu le-au lăsat să cadă în păcate, nu numai cu ajutorul învăţăturilor şi al sfaturilor ci şi cu ajutorul rugăciunilor”, aceasta e valabil şi pentru vremea noastră.Singura schimbare cu care suntem datori în faţa lui Dumnezeu se rezumă la regăsirea duhovnicescului din noi după modelul Sfinţilor Părinţi. Drumul este greu şi chiar Sf. Ioan Hrisostom ne previne de aceasta: „Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului, decât vânturile care frământă marea”. Şi cred că nu sunt puţini cei care trăiesc acest adevăr.Este nevoie ca preotul zilelor noastre să-şi asume calitatea de conducător şi păstor al obştii încredinţate. El trebuie să fie conştient de puterea şi necesitatea exemplului personal pentru că mulţimea păstoriţilor se uită la purtările conducătorilor lor ca la un model şi caută să se asemene în purtări cu ei (Eclez. 10, 2). „Frumuseţea sufletului preotului trebuie să strălucească în toate împrejurările din viaţa lui, ca să poată, în acelaşi timp, şi bucura, dar şi lumina sufletele celor ce-1 privesc” dar pentru acest lucru e nevoie de jertfă, de iubire faţă de oameni care sunt „chipul” lui Hristos aducător de „asemănare”. De aceea „preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor, să aibă ochii în patru, pentru că el trăieşte nu numai pentru el, ci şi pentru o atât de mare mulţime de oameni” căci „toţi îl judecă pe preot nu ca pe un om îmbrăcat cu trup, cu fire omenească, ci ca pe un înger, slobozit de orice slăbiciune omenească” (vezi „Despre Preoţie”, Sf. Ioan Gură de Aur).Aceste gânduri au darul de a lămuri vocaţia preotului de răspunzător – în cuvânt şi faptă – pentru credincioşii săi şi pentru atitudinea lor în faţa vieţii, a comunităţii şi a lui Dumnezeu. Exemplul său este esenţial în înţelegerea duhului Bisericii pentru care el este mărturisitor. Până nu vom înţelege această vocaţie mărturisitoare a preoţiei nu vom fi părtaşi la nevoia lumii moderne de duhovnicie. Acele forme externe de mărturisire a credinţei, din primele veacuri în care creştinii erau martirizaţi doar pentru simpla acceptare verbală a creştinătăţii, s-a metamorfozat oarecum până la noi în această nevoie „externă” de a-1 vedea pe preot în dimensiunea lui duhovnicească manifestată şi în exterior ca o oglindire a interiorului, Există o mărturisire externă care porneşte din expresia interioară a credinciosului şi care se manifestă prin gesturi simple: asumarea semnului sfintei cruci când trecem pe lângă sfânta biserică, grija cu care ne închinăm în faţa icoanelor, grija cu care luăm sfânta anafura etc. Ele nu au caracterul de martiraj al primelor veacuri dar sunt forme exterioare prin care putem sesiza superficialitatea omului contemporan în faţa dimensiunii liturgice a vieţii. Preotul este chemat să lumineze această nevoie şi să o facă lucrătoare în credincioşii săi prin „învăţătura cu cuvântul” de care ne face răspunzători şi Apostolul Petru: „Fiţi gata de răspuns oricui vă cere vouă cuvânt despre nădejdea voastră” (I Petru 3, 15).Sfântul Ioan Gură de Aur explică atât de inspirat această necesitate de „cuvânt cu putere multă”: „Dacă am avea puterea să facem minuni, nici n-am mai avea nevoie de predică; dar pentru că n-a mai rămas în noi nici urmă din puterea facerii de minuni şi pentru că din toate părţile ne atacă mulţi şi nenumăraţi duşmani, este neapărată nevoie să ne întărim cu puterea cuvântului, cu puterea de a predica, pentru ca să nu fim loviţi de săgeţile duşmanilor ci să-i lovim noi pe ei. De aceea trebuie să ne dăm toată silinţa să facem să locuiască din belşug în noi cuvântul lui Hristos”. Pentru a dobândi acest belşug avem nevoie de a ne raporta mereu la acel plan teologic, de care vorbea şi arhiepiscopul Bartolomeu, ce presupune: a şti, a înţelege şi a cunoaşte, lucrări care ne vor aduce în planul introspecţiei duhovniceşti şi vor face lumină în definirea preoţiei ca taină a învierii.Exegeza Sfinţilor Părinţi se opreşte în pragul tainei şi ne îndeamnă la trăire, la curajul de a depăşi cuvintele prin rugăciune şi tăcere. Dar pentru a ajunge aici trebuie să facem dovadă că am înţeles şi am trecut acel prag făcându-i pe cei din jurul nostru părtaşi la taina învierii din sufletele noastre prin provocarea simplă: „Să ştii să aduci pe duhul sfânt în tine” (Sf. Serafim de Sarov). De aici începe şi tot aici se regăseşte preoţia în Taina învierii sufletelor noastre.
Pr. Dr. Cristian Muntean, în Legea Românească nr.1/1999
