Aprinde foc în jurul ascultãtorului

Dumnezeu nu este un medicament amar care se dã cu de-a sila, ci un fruct oprit şi inaccesibil. Aşa trebuie prezentat Dumnezeu ascultãtorului, dacã vrei ca acela sã devinã curios de Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi se dã pe Sine în acest fel, El te seduce , cum se exprimã Cabasila,  te pãrãseşte când nu te aştepþi. Sfântul Macarie Egipteanul, şi nu numai el, ne vorbeşte de aceastã pãrãsire în care ne aruncã Dumnezeu,  comparând-o cu o lecţie pe care o dã mama copilului. Aşa cum mama îşi trage mâna lãsându-l pe copil sã pãşeascã singur, chiar
dacã acesta mai cade pe jos şi se loveşte, tot aşa şi Dumnezeu îşi retrage din când în când harul, pentru a-l maturiza pe ascet. Deci, dacã Dumnezeu se dã în acest fel pânã şi marilor asceţi, de ce ar trebui ca predicatorii sã-L bage pe Dumnezeu pe gât ascultãtorului.  Cei care se simt chemaţi la predicã în felul acesta protestant, vor reproşa: Bine, bine, dar dacã vom tãrãgãna atâta cu oferirea lui Dumnezeu, pânã la urmã omul poate sã moarã şi sã nu mai creadã! O convertire poate sã dureze ani şi zeci de ani. Dar sunt unii care vor sã cuprindã tot
creştinismul într-o singurã discuþie şi se minuneazã când cineva rãmâne rece la cuvintele lor. Aceastã atitudine o au cei care îşi atribuie lor înşişi toate meritele într-o convertire, uitând cã mai existã şi Dumnezeu. Hristos spune cã El, nu predicatorii, a venit în lume sã mântuiascã pe cei pãcãtoşi. De aceea, sã nu avem nici o îndoialã cã Hristos ştie sã se descopere pãcãtosului şi în lipsa noastrã, şi fãrã noi. Trebuie sã scoatem din mintea noastrã ideea cã anume prin noi vrea Dumnezeu sã-l cheme la Sine pe cutare. Noi putem încerca, e chiar de datoria noastrã, dar nu ne putem face un plan de convertiri, ca şi protestanţii: Aşa, trebuie sã-l convertesc pe
vecinul cutare, bãtrânica cutare stã singurã, îi duc nişte cartofi şi-o convertesc. Acesta nu
este duhul predicii creştine, ci un duh de competiţie pioniereascã. În cãutarea aproapelui pierdut Când eram pionier existau aşa numitele steluţe formate din cinci pionieri-timurovişti, care aveau misiunea sã umble pe la bãtrâni şi sã-i ajute la gospodãrie. De regulã, copiii nu fãceau acest lucru din dragoste pentru bãtrâni, ci totul se transforma într-o competiţie care mai mulţi bãtrâni viziteazã. Aşa este şi în cazul convertirilor la normã, se uitã dragostea, se uitã chiar Hristos. Totul se transformã într-un examen de isteţime care îţi gâdilã orgoliul tãu de sofist de mahala. Astfel de convertiri nu valoreazã nimic. Tocmai din cauza acestor predicatori cu apucãturi protestante s-au umplut bisericile de oameni care dau buzna la potirul euharistic, deşi Hristos încã nu a lucrat în inimile lor. Se aflã într-o stare mai jalnicã decât erau pânã la convertire, pentru cã acum batjocoresc şi cele sfinte, aduşi cu forţa de câte un membru înflãcãrat al ASCOR-ului sau de cãtre vreun vecin proaspãt convertit. În iarna lui 2000 am fost la Moscova la un simpozion organizat de Patriarhia Moscovei. Nu ştiu cum s-a întâmplat, cã am intrat în vorbã cu un profesor din Danemarca, fost romano-catolic şi convertit la ortodoxie
de câţiva ani. Era preocupat de Efrem Sirul şi chiar mi-a promis sã-mi trimitã nişte cãrţi la mãnãstire. M-am gândit cã e bine cã mai sunt şi romano-catolici convertiţi la ortodoxie, nu numai invers. Am intrat în salã şi ne-am aşezat fiecare unde-şi avea locul, cã erau cam la 5000 de oameni. Tocmai se nimerise sã ia cuvântul profesorul Leonid Ilici Osipov de la Academia Teologicã din Zagorsk, pe o temã foarte delicatã: Mistica romano-catolicã. Profesorul a vorbit aşa cum trebuie sã vorbeascã orice creştin ortodox. La pauzã, se apropie de mine danezul foarte revoltat: Aţi auzit ce a zis Osipov? Ãsta-i satana, numai satana poate sã vorbeascã aşa despre sfânta Maria Tereza şi despre Francisc de Assisi! Îmi vorbea aşa, cãutând sã obţinã
susţinerea mea. Eu însã l-am consolat şi i-am zis cã aceasta nu este o pãrere personalã a
lui Osipov, şi i-am atras atenţia cã acela a citat din Sf. Ignatie Briancianinov şi din alţi Sfinţi ortodocşi. Zic: Aceasta este pãrerea generalã a Sfinþilor ortodocşi despre sfinţii şi mistica romano-catolicã. Dumneavoastrã nu sunteţi ortodox? Atunci fostul romano-catolic s-a mâniat şi mi-a zis: Dacã aceasta este Ortodoxia l-a care m-a convertit mitropolitul (N.), sã ştiţi cã eu de azi nu mai sunt ortodox! Mitropolitul (N.) se pare cã a fost într-adevãr isteţ la cuvânt, dacã a convertit un profesor trecut de 50 de ani. Rãmâne însã un mister, ce anume i-a povestit mitropolitul (N.) acestui om, pentru cã despre ortodoxie nu i-a povestit. Existã acest fel de viclenie romano-catolicã de a converti pe om cu orice mijloace. Cântã-i din clarinet, du-te cu el la discotecã, pune-i televizor în bisericã,  binecuvânteazã-i prezervativele. Nu vreau sã par nici eu isteţ când spun asta, dar toate acestea le-a fãcut Biserica Romano-Catolicã. Aşadar, nu avem nici un drept sã atragem pe oameni în Bisericã oferindu-le altã momealã decât pe Hristos. Momeala Bisericii este Potirul euharistic, pentru aceasta vin oamenii la Bisericã. Altfel ajungi la replici de felul pe care le-am auzit la cineva: Vai, Biserica Catolicã e mult mai fainã! N-ai vãzut, papa cântã la clarinet? Altora le place sã joace fotbal cu pastorul, altora sã danseze în bisericã.
Numai Hristos rãmâne la fel de necunoscut, poate chiar din ce în ce mai necunoscut. Un prieten, profesor la Seminarul de la Noul Neamþ, care conducea o echipã de misionari, mi-a zis odatã: Ce prost eram eu la început, puneam mâna pe câte o clasã de copiii sau studenþi şi-i aduceam cu hurta la Împãrtãşanie, gândind cã cu asta se încheie convertirea lor. Dar acum înţeleg cã acesta este numai începutul şi nu întotdeauna cel mai potrivit, şi numai Hristos duce la capãt orice lucrare începutã. Nu-i greu a aduce pe cineva la Împãrtãşanie, greu este ca el sã
rãmânã în Bisericã şi sã devinã un credincios adevãrat, un mãdular viu al Trupului lui Hristos. Dar asta nu o poate face nici un misionar, aceasta este taina lui Hristos care lucreazã în inima omului. Contribuţia noastrã la convertirea unui om nu doar cã trebuie sã o vedem minimã, din smerenie, ci ea chiar trebuie sã fie minimã cu adevãrat, pentru a lãsa mai mult loc lui Hristos. Începãtorul absoarbe totul, ca un burete, de aceea, sã ne abţinem de la a-l îndoctrina cu viziunile noastre personale, sã nu-i transmitem numaidecât felul nostru de a fi, gesturile şi modulaţiile vocii, aşa cum se întâmplã în cazul duhovnicilor paranoici. Sã-i dãm sã citeascã Sfinţii Pãrinţi, cã ei ştiu ce sã facã cu el. Neofitul trebuie sã devinã mãdular al Trupului lui Hristos, dar ce anume va fi el, mânã, ochi, ureche sau gurã (I Cor. 14-31),
numai Hristos ştie. Fiecare om are firea sa, trecutul sãu, sensibilitatea sa. Pe acestea Dumnezeu nu cautã sã ni le schimbe, dupã cum spune şi Sf. Macarie Egipteanul: Omul îşi pãstreazã firea, dar îşi schimbã sufletul prin proprie voinþã. El rãmâne cum era, blând sau aspru, moale sau activ, dar îşi consacrã toatã voinþa slujbei dumnezeieşti şi este bine plãcut Domnului, indiferent de firea lui. Dumnezeu primeşte bunãvoinþa omului şi nu-i cere sã-şi schimbe trupul, ci îi cere sã-şi schimbe sufletul, mintea, gândirea. Dumnezeu nu cere schimbarea trupului, ci schimbarea sufletului. El chiar permite ca sfinţii sã aibã slãbiciuni trupeşti şi neputinţe. Nici chiar Apostolii nu
puteau întotdeauna sã facã minuni, sã vindece bolnavi sau sã învie morţi. Pavel se plângea
de ghimpele din trupul sãu pe care Domnul nu voia sã i-l ia (II Cor. 12, 7). Cãci dacã Apostolii ar fi putut face toate câte ar fi voit, atunci i-ar fi determinat pe toþi sã creadã în mod forþat. Hristos mereu spunea: Cine are ochi de vãzut şi urechi de auzit. Sf. Macarie Egipteanul, op.cit., pp. 83-84.La întrebarea ce este pocãinţa, în una din scrisorile sale, Sf. Teofan Zãvorâtul a
spus cã pocãinţa înseamnã a aprinde foc în jurul tãu. Cã precum cel cuprins de flãcãri cautã scãpare, aşa şi sufletul, dacã va vedea cã toatã lumea arde în jurul sãu, va alerga la Dumnezeu. Am gãsit aceeaşi comparaţie şi la Macarie Egipteanul: Dintr-o casã cuprinsã de foc – zice Sfântul -, cel care vrea sã se salveze fuge gol, în timp ce acela care vrea sã-şi mai salveze ceva din bunurile pe care  le iubeşte piere în flãcãri, odatã cu acestea… Pentru un câştig neînsemnat, se prãpãdeşte prin propria-i voinţã, din cauza întârzierii, a amânãrii.Acest foc l-a aprins Apostolul Pavel în ascultãtorii sãi din Roma. Dacã ne vom uita bine, vom vedea cã Apostolul nu a lãsat nici o crãpãturã prin care ascultãtorul sã poatã fugi de Hristos. Acesta nu mai poate da nici tradiþionala replicã: Ia mai lasã-mã în pace sã-mi trãiesc viaþa aşa cum vreau, pentru
21. Ibidem, p. 26.cã Pavel i-a vorbit mai înainte şi i-a demonstrat cã toate nenorocirile i se întâmplã tocmai din cauza asta. De fapt, Apostolul nu a fãcut decât sã prezinte grozãvia autonomiei, vãzutã ca  rupere din întreg, ca autoexcomunicare, l-a  care s-a dedat omul.
Iatã cã Apostolul Pavel le prezintã iadul nu ca pe o pedeapsã cu foc, ci ca pe o abandonare din partea lui Dumnezeu. Ioan Gurã de Aur spune cã pedeapsã mai cumplitã decât iadul este sã nu iei parte la slava vieţii veşnice. Îi mai şi lasã sã creadã cã Dumnezeu nu va face nimic pentru salvarea lor pânã când ei înşişi nu o vor vrea, cã precum n-au încercat sã aibã pe Dumnezeu în cunoştinţã, aşa şi Dumnezeu i-a lãsat la mintea lor, sã facã cele ce nu se cuvine (1, 28). Dar totodatã, li se sugereazã şi partea cealaltã a acestui verset, cã dacã ei vor încerca sã-L aibã pe Dumnezeu în cunoştinţã şi Dumnezeu va binevoi spre ei. Adicã îi declarã stãpâni absoluţi ai propriului destin, lãsând la libera alegerea întoarcerea lor la Dumnezeu. Este foarte important sã nu rãnim liberul arbitru al ascultãtorului, pentru cã atunci facem un lucru pe care nici Dumnezeu nu-şi permite sã-l facã. Destul este sã aprindem acel foc în jurul lui, care niciodatã nu ştim din ce poate sã izbucneascã. Cel mai sigur mod de a-l aprinde este rugãciunea tainicã pentru acel om, rugãciune cu lacrimi şi cu multã dragoste, ţinând minte cã a te ruga pentru aproapele înseamnã a-ţi vãrsa sângele pentru el.Iisus a venit pe pãmânt sã aprindã un foc; nu un foc material, mistuitor, ci un foc spiritual, duhovnicesc, care lumineazã
sufletele, le pune la încercare, topindu-le ca pe aur. Acest foc a lucrat în Apostoli, l-a orbit pe Pavel şi i-a luminat mintea. Acest foc s-a arãtat lui Moise în rugul aprins care totuşi nu se mistuia. Acest foc l-a luat pe Ilie de pe pãmânt sub forma carului. Acest foc îl cerea David strigând: Boteazã-mã, Doamne, şi cearcã în foc rãrunchii şi inima mea… Acest foc a ars în inima lui Cleopa şi a tovarãşului sãu când le-a vorbit Iisus pe Drumul Emausului. Acest foc îi  lumineazã pe îngeri. Acest foc lumineazã mintea omului credincios şi îi aprinde inima. Acest foc
alungã duhurile demonice, arde pãcatul, este puterea învierii, mijloc al nemuririi. Sã ne rugãm sã vinã şi peste noi acest foc, sã devenim şi noi sfeşnice de luminã în lume, ca lumea sã fie cuceritã pentru Domnul şi sã nu mai rãtãceascã în întuneric.

ierodiaconul Savatie Boştovoi