Sărutul fără de păcat
Suntem tineri şi ne dorim adesea să cunoaştem din tainele iubirii, să iubim şi să fim iubiţi deopotrivă. Ne gândim mult la asta, de fapt ne gândim mai tot timpul la aceasta. Iar unul din gândurile care ne ocupă mintea destul de des în această privinţă… este sărutul. Sărutul cu persoană iubită.
Păcat însă ca nu ne dăm seama de mediul deplorabil în care suntem învăţaţi să înţelegem sărutul, mediu în care am fost crescut şi eu, bine-nţeles, mediu în care cresc din ce în ce mai mulţi tineri: Sărutul de la televizor.
Am văzut multe săruturi la viaţa noastră mai ales la televizor, unele în filme de duzină, altele în filme cu poveşti sclipitoare. Dar toate sărutările pe care le-am văzut dăruite cu atâta gratuitate, oricât de frumoasă şi de ziditoare ar fi fost povestea de dragoste în interiorul cărora au luat naştere, rămân un păcat.
Şi, astfel de sărut, este un păcat pentru că nu este consfinţit de taina căsătoriei, şi mai mult decât atât, este unul adulterin căci mulţi actori şi actriţe care joacă în astfel de roluri sunt căsătoriţi(e) legitim în viaţa de zi cu zi cu alte persoane. Oricât de „profesional” ar fi sărutul, păcatul tot este înfăptuit, dar mai rău… că are recul în inimile noastre. Şi ne-am împărtăşit de păcatul lor, uitându-ne, de tare multe ori.
Aşa am fost învăţaţi să căutăm sărutul cu orice preţ, de la o vârstă cât mai fragedă, să-l dăruim fără să ne gâdim câtă încărcătură sufletească şi câtă însemnătate are, ajungând să sluţim unul din cele mai intime şi curate gesturi de dragoste, în ceva grosolan, pătimaş şi banal.
Abia după ce m-am căsătorit, am învăţat că sărutul nu este un gest de afecţiune faţă de soţ, soţie ci o împărtăşire a dragostei, în taina lui Dumnezeu. Că mă vatăm atunci când caut sărutul cu dezinvoltură, căci sărutul este ceva intim şi profund, iar nu superficial şi în văzul lumii. Că pentru sărut, trebuie să-mi curăţesc buzele cu rugăciuni şi lacrimi, că sărutul nu este doar al buzelor, ci o unire a inimilor… că sărutul se adresează doar familiei, a sfintelor moaşte şi icoane. Că el nu se adresează şi nu se va adresa în veci prietenului (prietenei) de două săptămâni sau două luni… ci doar soţului (soţiei).
Abia atunci când privirea inocentă a copilului tău se aproprie de buzele tale, abia atunci când curăţia lui te pune faţă în faţă cu necurăţia ta, ca într-o oglindă… abia atunci realizezi că eşti ca un beţiv notoriu în faţa unui sfânt.
Când săruţi fruntea nevinovată şi inocentă a copilului tău, cum să nu te cutremuri şi să nu te gândeşti că îţi mânjeşti propriul copil de necuraţia buzelor tale care s-au spurcat de-a lungul vremii cu atâtea înjurii, minciuni, beţii, care au sărutat pătimaş alte buze decât cele ale mamei copilului tău… şi câte şi mai câte?!?
Cum să nu te mustre conştiinţa care strigă în tine arzător: „Sfântă sărutare… unde eşti?”
Încă mai sunt astăzi fete care vor să-şi sărute doar soţul. Încă mai sunt oameni care ştiu că sărutul nu este doar o banală atingere a buzelor, ci este un act liturgic, este o împărtăşire tainică a doua inimi.
Cu râvnă întru Domnul,
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie
