În unele cărţi de învăţătură ortodoxă se face precizarea că un creştin se poate împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului Hristos în cele patru posturi bisericeşti, sau cel puţin o dată pe an, în Postul Paştilor. Această limită minimă s-a transformat însă într-o regulă generală. Aşa se face că astăzi asistăm cu toţii la o răceală a credincioşilor faţă de Sfintele Taine, dacă nu chiar indiferenţă, unii „aprinzându-se” de dragostea faţă de Dumnezeu doar în Postul Mare, alţii şi în Postul Naşterii Domnului, sau în celelalte posturi. În afara posturilor constatăm adesea că nu se împărtăşeşte nimeni în afară de preotul slujitor şi pe alocuri câţiva copilaşi. Însă Sfânta Liturghie se săvârşeşte şi între posturi, iar rostul ei este „sfinţirea darurilor de pâine şi vin în vederea sfinţirii credincioşilor.” Dacă sfinţirea credincioşilor prin împărtăşire ar fi fost rezervată doar celor patru posturi, cu siguranţă că Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre ar fi specificat aceasta şi ar fi rânduit altfel de slujbe în perioada de dulce. De asemenea, cuvintele de la sfârşitul Liturghiei „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!”, arată tocmai rostul săvârşirii Liturghiei. La această chemare credincioşii din primele veacuri creştine răspundeau de fiecare dată, convinşi că numai prin împărtăşire au parte de bucuria pe care au trăit-o toţi cei ce s-au întâlnit cu El.Este esenţial pentru noi să adoptăm gândirea primilor creştini în această privinţă, depăşind răceala lumii de astăzi. La fiecare Liturghie, Duhul Sfânt mijloceşte prezenţa Fiului lui Dumnezeu pe masa Sfântului Altar, sub chipul pâinii şi al vinului, pentru ca noi, mâncându-L pe Domnul, să trăim bucuria împlinirii existenţei noastre. Domnul Hristos se oferă tuturor celor ce cred în El, spre vindecarea patimilor sufletului şi a slăbiciunilor trupului. Nevrednicia şi nepregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie sunt motive nejustificate pentru a ne depărta de Domnul. Sfântul Ioan Gură de Aur îi numeşte lipsiţi de respect şi obraznici pe cei ce invocă astfel de motive sau cred că sunt mai pregătiţi şi mai vrednici de Sfânta Împărtăşanie o dată pe an, decât dacă s-ar pregăti să răspundă cu dragoste şi oricând chemării la ospăţul duhovnicesc al Stăpânului.Fiecare credincios este responsabil de ce face cu viaţa lui, însă şi noi, preoţii, răspundem în faţa lui Dumnezeu. Dacă eu, preotul, Îl ţin pe Domnul doar pentru mine, împărtăşindu-mă singur, excluzându-i pe cei ce au nevoie de El, nu voi da oare socoteală ca neguţătorul din pilda talanţilor? Să nu uităm cu toţii, preoţi şi credincioşi, că în potirul Sfintei Liturghii se află izvorul vieţii veşnice şi al bucuriei, iertarea păcatelor noastre şi, mai presus de orice, medicamentul cel mai de preţ pentru vindecarea rănilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Şi ce efect are un medicament luat o dată, sau chiar de patru ori pe an?
Pr. Ion Tărcuţă
