Avortul, o traumă pentru întreaga viaţă
Fătul, chiar şi până în luna a treia, nu este numai un ghem de celule, este o viaţă începută în timpul concepţiei. După opt săptămâni, copilul are deja toate organele formate, simţurile dezvoltate şi ca atare percepe durerea, iar avortul devine o crimă. Îi bate inima, dar apoi se opreşte când va fi rupt în bucăţi prin chiuretaj sau prin aspiraţie. Deşi este o crudă realitate, nu sensibilizează pe nimeni. Este o crimă legală, ce are repercusiuni la nivel fizic şi mai ales psihic pentru cea care trece prin această traumă. Despre consecinţele psihologice ale avortului ne vorbeşte doamna psiholog Călugăru Monica.
Teama de responsabilitate
Deşi în prezent metodele contraceptive sunt intens mediatizate, femeile încă mai recurg la chiuretaj. „La nivel instinctual, oamenii funcţionează pe două principii, ce se îmbină în orice activitate: pulsiunea de viaţă ce te ajută să mergi mai departe, să-ţi doreşti să trăieşti, şi pulsiunea de moarte, cea care te ajută să ocoleşti cărările întortocheate şi să preîntâmpini pericolele apărute în atingerea obiectivului”, ne spune doamna psiholog. Teama de responsabilitate atrage aspecte negative, ducând la soluţia extremă: avortul. O decizie deloc înţeleaptă şi raţională, în special pentru adolescenţi. Despre acest subiect, doamna doctor ne mai spune: „Tinerii nu iau decizia în mod responsabil, matur. O dată cu sarcina apare teama, iar decizia avortuluiaparţine în mare parte persoanelor din jur şi în mică parte a lor. Mama care acţionează impulsiv prin decizia de a avorta are ulterior sentimente de culpabilitate foarte mari în relaţionarea cu partenerul, cu ceilalţi copii şi cu ea însăşi.” Nimic mai adevărat, dar acest lucru îl ştiu numai acele femei care au trecut prin această traumă.
„Femeia în cauză nu se iartă pentru ceea ce a făcut”
În înţelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în pântecele maicii sale. Acesta îi este adăpost şi hrană, pavăză şi mijloc de apărare în faţa oricărei primejdii. „Femeia este născută cu această maternitate, iar în momentul în care fuge de aceste lucruri, fuge de propria sexualitate. Ulterior avortului se declanşează reacţia psihică: femeia în cauză nu se iartă pentru ceea ce a făcut, în ciuda argumentelor conştiente («sunt prea tânără pentru a fi mamă» sau «nu am situaţia materială necesară»), ce nu îi sunt suficiente pentru împăcarea cu situaţia. Indirect renunţă la o parte din ea. Primul avort rămâne un reper într-o decizie ulterioară”, ne mărturiseşte psihologul. Dumnezeu este singurul în măsură să decidă când şi cui trebuie să dea sau să ia viaţa. Nu este oare o adevărată tragedie ca pruncul să-şi găsească mormântul tocmai în pântecele mamei?
Claudia Stan
Statistici
După liberalizarea avortului, România a înregistrat în 1990 aproape un milion de avorturi asociate cu rate ridicate ale mortalităţii şi morbidităţii materne corelate cu sarcina, naşterea şi avortul. În mai puţin de 20 de ani, România a reuşit să modifice această situaţie într-un mod pozitiv, în prezent aproximativ una din trei femei de vârstă fertilă utilizând mijloace moderne de contracepţie. Rata totală a avorturilor înregistrată din 1993 până în 2004 a scăzut în mod constant cu aproximativ 10%.
www.taifasuri.ro
