Bateți și vi se va deschide  ușa mult dorită

 

După cum am arătat când am vorbit despre felul în care percepem absenţa lui Dumnezeu – care este evidentă nu în mod obiectiv, ei subiectiv -, dacă nu suntem conştienţi de faptul că ne aflăm în afara Împărăţiei lui Dumnezeu şi că trebuie să batem la o uşă pentru a fi lăsaţi să intrăm, ne vom petrece o mare parte din vieţile noastre imaginându-ne că ne aflăm înăuntru, purtându-ne ca şi cum am fi acolo, dar fără a ajunge vreodată la adâncimile la care Împărăţia lui Dumnezeu se arată în toată frumuseţea, adevărul şi slava ei. Când spun că suntem străini de împărăţie, nu vreau să spun doar că există o situaţie în care ne aflăm fie cu totul în afară, fie cu totul înăuntru. Ar trcbui să ne gândim mai curând în termenii unei înaintări neîncetate către o tot mai mare adâncime, sau către o tot mai mare înălţime, cum preferaţi, astfel încât la fiecare pas vom avea ceva care este deja bogat şi adânc şi cu toate acestea să continuăm să dorim şi să ne mişcăm către ceva care este şi mai bogat, şi mai adânc. Acesta este un lucru foarte important de reţinut, fiindcă, într-adevăr, suntem nespus de bogaţi chiar şi atunci când suntem în afară. Dumnezeu ne dă atât de mult, suntem atât de bogaţi din punct de vedere intelectual şi afectiv, vieţile noastre sunt atât de pline, încât ne putem imagina că nu ar putea exista ceva superior acestor înzestrări, că am aflat împlinirea şi plenitudinea, că am găsit capătul căutărilor noastre. Dar trebuie să învăţăm că întotdeauna este mai mult. Trebuie să ne bucurăm că, deşi săraci, suntem atât de bogaţi; trebuie să tânjim după adevăratele bogăţii ale Împărăţiei, fiind atenţi ca nu cumva să ne lăsăm înşelaţi că le-am dobândit deja şi astfel să ne întoarcem de la ceea ce se află înaintea noastră. Trebuie să ne amintim că toţi avem un dar. Prima Fericire este a sărăciei, şi numai dacă trăim potrivit acestei Fericiri putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Această Fericire are două aspecte. Mai întâi, este vorba de faptul evident că nu posedăm nici un lucru pe care l-am putea păstra, fie că o vrem sau nu; aceasta presupune descoperirea faptului că sunt nimic şi că nu am nimic – o sărăcie totală, fără leac şi fără speranţă.  Existăm pentru că existenţa noastră a fost voită şi pentru că am fost aduşi la existenţă. Nu am avut nici o contribuţie la asta, nu este vorba deci de un act al voinţei noastre libere. Noi nu ne deţinem viaţa în aşa fel încât i-ar fi cuiva cu neputinţă să o ia de la noi, şi tot ceea ce suntem şi avem este efemer în felul acesta. Avem un trup – care va muri. Avem o minte – dar este destul ca un vas de sânge să plesnească în creier ca cea mai prestigioasă minte să fie anulată dintr-o dată. Avem o inimă, sensibilă şi vie — şi totuşi acum am vrea să ne revărsăm toată compătimirea şi înţelegerea pentru cineva aflat în nevoie şi simţim că în piept avem o piatră. Aşa că, într-un fel, putem spune că nu avem nimic, pentru că nimic nu este în posesia noastră, iar noi suntem stăpâni doar peste acest nimic. Iar aceasta ne-ar putea conduce nu la sentimentul de apartenenţă la Împărăţia lui Dumnezeu şi la a ne bucura de ea, ci la disperare – dacă nu ne amintim că, deşi nici unul din lucrurile acestea nu ne aparţine, în sensul că ne pot fi luate, totuşi noi suntem în posesia lor. Acesta este al doilea aspect al Fericirii. Suntem bogaţi, şi tot ce avem este un dar şi un semn al iubirii lui Dumnezeu şi al iubirii oamenilor, este un dar nesfârşit al iubirii divine; şi atâta vreme cât nu avem nimic, iubirea divină este manifestată întreagă şi fără încetare. Dar orice am cuprinde în mâinile noastre pentru a poseda este desprins de domeniul iubirii. Negreşit, lucrul acela devine al nostru, dar iubirea este pierdută. Numai cei care dăruiesc totul devin conştienţi de adevărata, totala, finala, iremediabila sărăcie spirituală; aceştia sunt cei care au primit iubirea lui Dumnezeu arătată în toate darurile Lui. Unul din teologii noştri a zis: „Toată hrana acestei lumi nu este altceva decât iubire dumnezeiască prefăcută în bucate”. Cred că acesta este un lucru adevărat, şi că în momentul în care încercam să fim bogaţi prin reţinerea grijulie a vreunui lucru în mâinile noastre, noi suntem pierzătorii, fiindcă atât timp cât nu strângem ceva în mâini, putem lua, lăsa, putem face orice dorim. Împărăţia aceasta este puterea de a fi liberi de posesie, iar această libertate ne întemeiază într-o relaţie în care totul este iubire – iubire omenească şi iubire dumnezeiască. Dacă vom cugeta în felul acesta, vom putea transfera această idee la ce a fost spus mai devreme. Da, suntem bogaţi. Cu toate acestea, nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de ceea ce avem, crezând că de-acum ne putem strica vechile hambare pentru a ne construi altele noi, mai încăpătoare, în care să ne îngrămădim şi mai multe din bogăţiile noastre. Nimic nu poate fi păstrat – nimic, cu excepţia împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa că renunţăm la lucrurile noastre, unul câte unul, pentru a putea merge liberi – eliberaţi de povara de a fi bogaţi. Nu aţi observat niciodată că a fi bogat înseamnă, la un alt nivel, o sărăcire? Este destul să spui „am ceasul acesta, este al meu” şi să-l închizi în pumn, pentru a fi în posesia unui ceas, dar mai sărac cu-o mână. Iar dacă-ţi strângi bogăţiile în minte, dacă-ţi zăvorăşti inima pentru a păstra în siguranţă ceea ce se află înlăuntrul ei, pentru a nu-ţi pierde niciodată bogăţiile, atunci mintea şi inima ta devin tot atât de mici precum lucrurile printre care te-ai închis. Iar dacă ce am spus este adevărat, în clipa în care îti dai seama cât de lipsit eşti în realitate de orice, atunci te afli chiar la marginea Impărăţiei lui Dumnezeu, aproape că simţi că Dumnezeu este iubire şi că te susţine prin iubirea Lui. În acel moment poţi face două lucruri deodată. Te poţi ruga din mijlocul necazurilor, izolării şi al sărăciei tale radicale şi, totodată, te poţi bucura pentru că eşti atât de bogat în dragostea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu se poate decât în măsura în care ai ajuns în acel punct în care ea poate fi descoperită, fiindcă atât timp cât îţi închipui că eşti bogat nu ai nici un motiv să-i mulţumeşti lui Dumnezeu şi deci nu-ţi poţi da seama că eşti iubit. Prea adesea felul de mulţumire pe care îl aducem este mai degrabă o mulţumire generală, abstractă, după cum este şi pocăinţa noastră. Am făcut odată această experienţă, într-un mod foarte puţin romantic şi spiritual. Îmi amintesc că, pe când eram adolescent, urma să mă duc la cineva şi mi-am calculat drumul cu multă atenţie, căci speram să ajung în momentul în care familia aceea va fi la masă; eu îmi făcusem socoteala că, dacă ajungeam la timp, ar fi fost exclus să fiu ţinut să aştept într-o cameră alăturată, fără a fi invitat să mănânc şi eu ceva. Numai că, după cum era de aşteptat, trenul meu a întârziat, aşa că am ajuns după prânz, cu o foame de lup. Eram cu un prieten şi, pentru că efectiv ne era prea foame ca să ne continuăm drumul, am întrebat dacă mai aveau ceva de mâncare.  „Avem o jumătate de castravete”, au răspuns ei. Ne-am uitat la castravete, iar apoi ne-am uitat unul la celălalt, gândindu-ne: „Asta-i tot ce are Dumnezeu pentru noi?” Atunci prietenul meu a zis: „Bine, hai să ne rugăm”. „Să ne rugăm pentru un castravete!” mă gândii eu. Prietenul meu era un credincios mai bun şi mai evlavios decât mine, aşa că am citit Ceasul al nouălea împreună, apoi am mai citit câteva rugăciuni, iar, la sfârşit, rugăciunea pentru binecuvântarea bucatelor, şi în tot timpul acesta mi-a fost greu să mă desprind de jumătatea de castravete, din care, de fapt, numai un sfert urma să fie al meu; în fine, am rupt în două castravetele şi l-am mâncat. Niciodată în viaţa mea nu am mai fost atât de recunoscător lui Dumnezeu pentru oricât de multă mâncare am primit. Am mâncat aşa cum cineva ar mânca o mâncare sacră. L-am mâncat cu grijă, atent să nu pierd ceva din gustul bogat al acestui castravete proaspăt, iar după ce l-am isprăvit nu am avut nici o ezitare să spun „acum, să mulţumim Domnului” şi am început din nou să ne rugăm cu recunoştinţă. Nu putem duce o viaţă de rugăciune, nu ne putem îndrepta spre Dumnezeu decât în măsura în care ne eliberăm de stăpânire, pentru a avea astfel două mâini libere, pentru a oferi şi o inimă cu totul deschisă – nu ca şi cum ar fi o pungă pe care ne-am teme s-o ţinem deschisă ca nu cumva să ne curgă banii din ea, ci ca şi cum ar fi o pungă deschisă şi goală – şi, de asemenea, pentru a păstra şi o inteligenţă cu totul deschisă faţă de necunoscut şi neprevăzut. Acesta este felul în care suntem bogaţi şi în acclaşi timp cu totul liberi de bogăţie. Acesta este punctul în care putem spune că ne aflăm în afara Împărăţiei şi totuşi suntem atât de bogaţi înăuntrul ei si atât de liberi. Aceasta se întâmplă cu adevărat, de pildă, când postim. Prin postire şi abstinenţă nu am în vedere acca activitate care afectează numai stomacul, ci acea atitudine trează care îţi permite (sau te constrânge) să nu te laşi înrobit de nimic. Aceasta este o problemă care vizează felul în care ne trăim şi ne organizăm viaţa la toate nivelurile. Mai întâi ne afectează imaginaţia, fiindcă acesta este un loc în care păcatul începe să lucreze. Unul dintre scriitorii noştri ortodocşi scria, prin secolul al IX-lea, că păcatele cărnii sunt păcatele pe care duhul omului le lăvârşeşte împotriva cărnii. Nu carnea este responabilă, şi cred că de aceea trebuie să învăţăm să ne controlăm imaginaţia. Cât timp imaginaţia nu a pus stăpânire asupra noastră, lucrurile ne sunt exterioare; din momentul în care imaginaţia ni s-a încurcat cu lucrurile şi s-a predat lor, noi ne-am alipit lucrurilor. Ştiţi că există astfel de lucruri precum carnea, legumele, cremele şi aşa mai departe. Ştiţi asta ca pe un lucru obiectiv. Dacă aţi sta puţin şi v-aţi întreba: „De fapt, nu îmi este foame, dar uite cât de multe bunătăţuri sunt aici, oare ce mi-aş alege?”, în cel mult cinci minute v-aţi trezi că v-aţi proiectat tentaculele asupra unui mare număr de bucate. Aţi fi precum Gulliver, ţintuit de pământ de câte un fir de păr, apoi de un altul, şi apoi de încă unul; luate în parte, fiecare fir de păr nu înseamnă ceva, dar toate laolaltă vă ţin strâns legaţi de pământ. O dată ce i-aţi permis imaginaţiei să zburde în voie, totul devine dificil. De aceea trebuie să fim treji şi să luptăm pentru libertate. Este o mare diferenţă între ataşament şi iubire, între foame şi lăcomie, între interesul viu şi curiozitate, şi aşa mai departe. Orice înzestrare a noastră naturală are un corespondent care este marcat de rău şi care reprezintă unul din modurile prin care putem fi înrobiţi. La asta mă refer când vorbesc despre retragerea tentaculelor. Mai întâi de toate, spuneţi „nu”. Dacă aţi spus „nu” la timp, sunteţi gata de luptă. Dar apoi să fiţi nemiloşi, deoarece cugetul liber şi desprinderea de lucruri sunt mai preţioase decât plăcerea pe care o primiţi ca sclavi. Acum, dacă tot ceea ce am spus până aici este adevărat, trebuie să batem la o uşă. În acest punct anumite probleme devin extrem de grave. Dacă uşa ar fi cea a unei biserici oarecare, ar fi foarte simplu, ne-am duce şi am bate. Necazul este că de obicei nu ştim unde ar trebui să batem. Cât de des se întâmplă ca oameni care doresc să se roage să se întrebe: „Care este lucrul asupra căruia să mă concentrez în rugăciunea mea? Încotro ar trebui să se îndrepte atenţia şi inima mea?” Dacă eşti musulman, este simplu. Te întorci către Mecca. Dar, chiar şi aşa, ce vei face după ce te-ai îndreptat spre răsărit? Nu te poţi concentra asupra a ceea ce este mai puţin decât Dumnezeu. Din momentul în care încerci să te concentrezi asupra unui dumnezeu imaginar, unul pe care ţi l-ai putea plăsmui, te afli în marele pericol de a aşeza un idol între tine şi Dumnezeul adevărat. Acesta este un gând care a fost exprimat încă din secolul al IV-lea de Sfântul Girigorie de Nazianz. El a spus că din clipa în care punem un semn vizibil înaintea noastră, fie că accsta este un crucifix, un chivot, o icoană sau o imagine nematerială – Dumnezeu, aşa cum ni-L imaginăm sau Hristos, aşa cum Îl vedem pictat – şi ne concentrăm atenţia asupra acestui semn, am aşezat o barieră între noi şi Dumnezeu, fiindcă confundăm imaginea pe care ne-am format-o cu persoana Căreia Îi adresăm rugăciunea noastră. Ceea ce trebuie să facem este să adunăm toată cunoaşterea lui Dumnezeu pe care o avem pentru a putea ajunge în prezenţa Lui, dar apoi să ne amintim că tot ceea ce ştim despre Dumnezeu ţine de trecutul nostru, se află într-un fel în urma noastră, şi că stăm faţă către faţa cu Dumnezeu în toată complexitatea şi-n toată simplitatea Lui, înaintea unui Dumnezeu atât de aproape de noi şi totuşi atât de necunoscut. Numai dacă stăm complet deschişi faţă de necunoscut, necunoscutul ni se poate arăta El însuşi, aşa cum hotărăşte să se reveleze nouă, celor de astăzi. Deci, având această sinceritate şi receptivitate, trebuie să stăm înaintea lui Dumnezeu fără a încerca să-I dăm o anumită formă ori să-L închidem în concepte şi imagini, şi să batem la o uşă. Unde anume? Evanghelia ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu se află mai întâi înlăuntrul nostru. Dacă nu putem găsi Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru, şansele noastre de a-L întâlni pe Dumnezeu în afara noastră sunt foarte mici. Când Gagarin s-a întors din spaţiu şi a exprimat acea celebră frază a lui, că nu L-a văzut pe Dumnezeu în ceruri, unul din preoţii noştri din Moscova a făcut această observaţie: „Dacă nu L-ai întâlnit pe pământ, nu-L vei întâlni nici în ceruri”. Lucrul acesta este adevărat şi în legătură cu ceea ce vă spun acum. Dacă nu putem găsi o legătură cu Dumnezeu chiar sub pielea noastră, adică în această mică lume care sunt eu, atunci sunt şanse foarte mici de a-L recunoaşte chiar dacă L-am întâlni faţă către faţă. Sfântul Ioan Gură de Aur a zis: „Află uşa inimii tale şi vei descoperi că este poarta Împărăţiei lui Dumnezeu”. Aşa că trebuie să ne întoarcem spre înlăuntrul nostru, şi nu în afară – dar înlăuntru într-un anumit fel. Nu spun că trebuie să devenim introspectivi. Nu mă refer la faptul că trebuie să intrăm înlăuntrul nostru asemenea psihanalizei sau psihologiei. Nu este vorba despre o călătorie către propria mea interioritate, ci o călătorie prin sinele meu, pentru a mă putea ridica de la cel mai adânc nivel al sinelui până la locul în care se află El, moment în care eu şi Dumnezeu ne întâlnim. Deci această problemă a rugăciunii de început are două aspecte: mai întâi acela de a merge înlăuntru, iar apoi cel legat de cuvintele pe care le folosim în rugăciune şi direcţia spre care le îndreptăm.

 

Voi vorbi acum despre cel de-al doilea aspect.

Către ce, înspre cine îmi voi îndrepta vârful ascuţit al rugăciunii mele?

Foarte des oamenii caută să strige spre cer, fiind extrem de surprinşi să descopere că cerul este pustiu şi că nici un ecou nu vine înapoi. Nu dinspre cer ne-ar putea veni ecoul pe care-l dorim. Un scriitor duhovnicesc din secolul al VII-lea, Sfântul Ioan Scărarul, a scris că rugăciunea, cuvintele rugăciunii sunt precum o săgeată. Dar a avea o săgeată nu este destul. Dacă vrei să loveşti o ţintă, atunci îţi trebuie un arc cu o coardă tare, şi-ţi mai trebuie şi un braţ puternic pentru a-l încorda. Dacă ai un arc bun, dar nu-l poţi încorda, săgeata ta va zbura doar câţiva metri şi nu va ajunge la ţintă. Ne sunt necesare arcul, coarda şi braţul puternic. Acum, presupunând că săgeata reprezintă cuvintele rugăciunii, vom ţinti către cel mai adânc punct în care Dumnezeu ar putea fi găsit înlăuntrul nostru; trebuie să îndreptăm arcul spre înlăuntrul nostru pentru a ne lovi pe noi înşine în acel loc de maximă adâncime. Apoi trebuie să asigurăm toate condiţiile pentru ca săgeata să zboare cu putere. Foarte des suntem neatenţi în rugăciune, inima noastră nu este prezentă în rugăciune şi astfel ea nu este sprijinită de viaţa noastră. Aici se găseşte, dacă vreţi, analogia cu arcul, coarda şi puterea. Sunt momente în care putem încerca să ajungem în adâncurile propriei fiinţe strigându-L pe Cel care stă la rădăcina şi în miezul tuturor lucrurilor; atunci veţi vedea foarte bine încotro vă mişcaţi şi în ce direcţie v-aţi îndreptat rugăciunea: nu înapoi, nici înainte, ci tot mai în adânc – străpungând orice rezistenţă care vă stă în cale, orice greşeală protectoare, îndreptând-o împotriva oricărui lucru care v-ar împiedica să străbateţi până la acea adâncime, în felul acesta rugăciunea va deveni ceva cu totul realizabil, chiar dacă va rămâne un exerciţiu cutezător şi ostenitor. Aşa că, înainte de toate, trebuie să alegem o rugăciune. Acesta este un lucru deosebit de important. După cum este important să folosim cuvintele potrivite în relaţia cu cineva, tot aşa se întâmplă şi cu rugăciunea. Indiferent ce rugăciune am alege, ea trebuie să fie semnificativă pentru noi -şi să nu ne stânjenească. Trebuie să recunosc că cercetarea manualelor de rugăciune mă lasă adesea nedumerit. Simt că dacă Dumnezeu ar fi fost cu adevărat prezent, dacă ar fi fost efectiv acolo în faţa mea, cu siguranţă nu aş fi îndrăznit să înşir acele vorbe goale despre El şi să-I spun despre El lucruri pe care El le ştia cu mult înainte ca eu să ajung pe lume. Deci cu adevărat avem nevoie de alegere, căci, dacă te simţi ruşinat de rugăciunea ta, Dumnezeu s-ar putea simţi stânjenit de tine, iar rugăciunea, de asemenea, ţi s-ar putea împiedica, aşa încât nu vei mai fi în stare să o aduci la Dumnezeu în plinătatea inimii. Mai întâi de toate, aşadar, trebuie să cauţi cu adevărat acele cuvinte ale rugăciunii care sunt vrednice de tine şi vrednice de Dumnezeu. Spun „vrednice de tine şi vrednice de Dumnezeu” pentru că, dacă ele sunt destul de bune pentru tine, atunci Dumnezeu le va primi, însă dacă nu sunt destul de bune pentru tine lasă-L pe Dumnezeu în pace, căci a ascultat lucruri mai bune decât ce voiai să-i spui. Cu toate acestea, nu trebuie să ne străduim să căutăm nişte cuvinte ieşite din comun; una dintre primejdiile care apar în rugăciune este aceea de a căuta cuvinte care să fie cumva deopotrivă cu Dumnezeu. Din nefericire, de vreme ce nimeni dintre noi nu este la acelaşi nivel cu Dumnezeu, eşuăm şi ne risipim o mare parte din timpul nostru încercând să găsim cuvintele potrivite. Fără a încerca să epuizez toate variantele posibile, aş dori numai să vă ofer o imagine a vredniciei unui act de închinare sau a cuvintelor unei închinări. În folclorul evreiesc legat de viaţa lui Moise există o întâmplare deosebită. Moise întâlneşte în deşert un păstor. Petrece împreună cu el întreaga zi, îl ajută să-şi mulgă oile, iar la sfârşitul zilei îl vede pe păstor că toarnă laptele cel mai gras într-o strachină de lemn pe care o lasă pe o piatră turtită aflată la o oarecare distanţă. Moise îl întreabă pentru ce a făcut aceasta, iar păstorul îi răspunde: „Acesta este laptele lui Dumnezeu”. Moise este nedumerit, aşa că îi cere să-i explice. Atunci păstorul îi răspunde: „întotdeauna pun deoparte laptele cel mai bun, pe care-l aduc ca o jertfa lui Dumnezeu”. Moise, care este mult mai perspicace decât păstorul în credinţa lui naivă, îl întreabă: „Şi crezi că Dumnezeu îl bea?” „Da, răspunde păstorul, îl bea”. Atunci Moise se simte îndemnat să-l lumineze pe sărmanul păstor şi să-i explice că, întrucât Dumnezeu este o fiinţă absolut spirituală, El nu bea lapte, însă păstorul este foarte convins că Dumnezeu îl bea, aşa că s-au certat puţin pe tema asta, până când Moise îi propune păstorului să se ascundă după nişte tufişuri, pentru a vedea dacă într-adevăr Dumnezeu vine şi bea laptele. În timp ce el se va duce în deşert ca să se roage. Păstorul se ascunde, noaptea vine, iar în lumina lunii vede o vulpe mică furişându-se prin deşert; vulpea se uită în dreapta, apoi în stânga, după care se repede la strachină, lipăie tot laptele şi dispare la loc în deşert. În dimineaţa următoare, Moise îl găseşte pe pastor trist şi descurajat. Ţ,Cum a fost?!”, îl întreabă. Păstorul îi răspunde: „Ai avut dreptate, Dumnezeu este numai Duh şi nu voieşte laptele meu”. Moise este mirat că păstorul este atât de abătut, îi spune, deci: „Ar trebui să fii fericit. Acum ştii mai multe despre Dumnezeu decât ştiai înainte”. „Aşa este, răspunde acesta, numai că singurul lucru pe care-l puteam face pentru a-mi exprima iubirea pentru El mi-a fost luat”. Moise pricepe. Se retrage în deşert şi se roagă fierbinte. În plină noapte, are o vedenie în care Dumnezeu i se arată, spunându-i: „Moise, ai greşit. Este adevărat că Eu sunt Duh. Cu toate acestea, am primit întotdeauna cu bucurie laptele pe care mi-l dădea păstorul acela, ca semn al iubirii lui pentru Mine; dar pentru că sunt Duh, nu am trebuinţă de lapte, aşa că-l împărţeam cu acea vulpe micuţă căreia îi place laptele atât de mult”. Am încercat să subliniez în primul rând că rugăciunile tale trebuie să fie orientate spre înlăuntrul tău, nu către un Dumnezeu din ceruri, nu către unul îndepărtat, ci către acest Dumnezeu care îţi este mai apropiat decât ai putea bănui; în al doilea rând, am vrut să arăt că primul gest al rugăciunii este de a găsi acele cuvinte care se potrivesc deplin cu ceea ce eşti, cuvinte de care să nu-ţi fie ruşine că ar fi prea naive sau prea îndrăzneţe, ci care să te exprime cu adevărat şi care să fie vrednice de tine – şi de-abia atunci să le oferi lui Dumnezeu cu toată puterea de înţelegere de care eşti în stare. În egală măsură, trebuie să-ţi pui toată inima şi întregul suflet într-un act de închinare, într-un act de recunoaştere şi de preţuire a lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul înţeles al iubirii: o acţiune în care te-ai angajat cu mintea şi cu sufletul tău şi, de aceea, o acţiune care corespunde pe deplin cu ceea ce eşti. Prin urmare, primul lucru pe care îl sugerez este că ar trebui să te întrebi care cuvinte ale rugăciunii au rost pentru tine, astfel încât să I le oferi lui Dumnezeu, fie că ele îţi aparţin, fie că le-ai împrumutat de la cineva. Caută să vezi şi cât de mult aceste cuvinte ţi-ar putea atinge inima şi cât de mult ţi-ai putea concentra mintea asupra lor – căci, dacă tu nu poţi să fii atent la cuvintele pe care le rosteşti, de ce ar fi Dumnezeu? Cum le-ar putea primi El ca semn al iubirii tale dacă ţi-ai lăsat inima în afara lor, dacă nu ai pus în ele decât un anumit procent de cinstire împreună cu o anumită doză de nepăsare? Dacă vei învăţa să foloseşti o rugăciune pe care ai ales-o în momentele în care poţi acorda întreaga ta atenţie prezenţei dumnezeieşti şi să-I dăruieşti lui Dumnezeu această rugăciune, treptat conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu creşte în tine tot mai mult şi, fie că eşti printre oameni, ascultându-i şi vorbindu-le, fie că eşti singur în lucrul tău, această conştiinţă este atât de puternică, încât chiar şi arunci când vei fi printre oameni te vei putea ruga. Analogia oferită de unii dintre scriitorii noştri duhovniceşti funcţionează la două niveluri diferite: unul este mai simplu şi mai direct, şi sunt de părere că exprimă foarte bine ceea ce încearcă ei să spună, iar celălalt este mai elevat. Cel simplu şi direct se referă la ceea ce spune Teofan Zăvorâtul, unul din marii noştri îndrumători duhovniceşti: „Gândul la Dumnezeu să-ţi fie atât de limpede precum o durere de măsele”. Când ai o asemenea durere nu o poţi uita orice ai face. Fie că vorbeşti, că citeşti, că deretici prin casă, cânţi sau orice altceva ai face, durerea este prezentă, te însoţeşte fără încetare şi nu poţi scăpa de înţepătura prezenţei ei. Sfântul Teofan spune că în acelaşi fel ar trebui să facem să apară o înţepătură, o străpungere şi în inimile noastre. Nu mă refer la inima fizică, ci la o durere care apare în străfundul fiinţei noastre şi care ar fi un puternic dor după Dumnezeu, simţământul că „sunt singur, Doamne, Tu unde eşti?” pe care îl ai chiar în momentul în care, rugându-te, ai pierdut legătura cu El. Modul mai elevat de prezentare a acestor lucruri este, desigur, acela de a spune că atunci când o mare bucurie, o mare durere ori tristeţe vine peste noi, nu o uităm curând, în cursul unei zile. Suferinţa pierderii cuiva drag, conştiinţa bucuriei, vestea care ne umple de bucurie nu ne părăsesc în timp ce îi ascultăm pe ceilalţi, lucrăm, citim, într-un cuvânt, în timp ce ne ducem viaţa în mod obişnuit. La fel ar trebui să fie şi cu sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Şi dacă sentimentul prezenţei lui Dumnezeu este la fel de limpede ca şi celelalte, atunci ne putem ruga şi în timp ce suntem ocupaţi cu alte lucruri. Te poţi ruga atunci când munceşti fizic, după cum te poţi ruga şi atunci când te afli împreună cu alţii, ascultându-i sau fiind angajat într-o anumită conversaţie sau relaţie. Dar, după cum am spus, nu acesta este primul lucru care ni se întâmplă, de aceea cred că mai întâi de toate ar trebui să ne învăţăm să deprindem o atitudine de atenţie rugătoare şi o stare de inimă zdrobită în acele condiţii care îngăduie dobândirea unei astfel de stări, fiindcă este atât de uşor să devii neatent, să aluneci din trezvie într-o rugăciune somnolentă. Să începem să deprindem acest fel de atenţie rugătoare, de neclintită statornicie şi de predare lui Dumnezeu în acele momente în care o putem face cu o minte şi o inimă neîmprăştiate, iar apoi putem încerca şi în alte situaţii. În capitolul următor vom continua cu acest subiect, arătând felul în care putem lua una sau două rugăciuni pe care să le folosim pentru a răzbate până în străfundul fiinţei noastre, către sălaşul lui Dumnezeu. În afară de asta, voi încerca să explic cum poate merge cineva înlăuntrul său, căci acesta este un lucru diferit. Să nu uitaţi de micuţa vulpe, care poate fi de mare folos pentru viaţa voastră de rugăciune. Şi dacă tot vorbim despre vulpi, dacă vreţi să ştiţi cum vă puteţi împrieteni cu Dumnezeu, căutaţi să aflaţi despre o altă vulpe din cartea lui Saint-Exupery, „Micul Prinţ”, despre modul în care te poţi împrieteni cu cineva care este foarte sensibil, vulnerabil şi sfios.

Mitropolit Antonie de Suroj