Cum să chivernisim timpul
În încordata viaţă modernă pe care o trăim, problema chivernisirii timpului este una dintre cele mai importante. Nu am de gând să încerc şi să te conving că dispui de foarte mult timp şi că te poţi ruga dacă vrei; vreau în schimb să-ţi vorbesc despre administrarea timpului în tensiunile şi în goana vieţii.Te voi scuti de orice descriere a felului în care îţi poţi face timp; voi spune doar că, dacă vom încerca să risipim mai puţin din el, vom avea mai mult. Dacă am folosi farâmituri din timpul risipit încercând să construim scurte momente pentru reculegere şi reflecţie am putea descoperi că există de fapt destul de mult timp.
Dacă te gândeşti la numărul de minute goale dintr-o zi, în care facem ceva numai pentru că ne este teamă de vidul lor şi de faptul de a rămâne singuri cu noi înşine, vei înţelege că sunt o mulţime de perioade scurte care ne-ar putea aparţine în acelaşi timp nouă şi lui Dumnezeu. Dar vreau să vorbesc despre un lucru pe care îl consider chiar mai important. Este vorba despre felul în care putem controla şi opri timpul. Ne putem ruga lui Dumnezeu numai dacă suntem întemeiaţi într-o stare de statornicie şi pace lăuntrică, în care stăm faţă către faţă cu Dumnezeu, iar aceasta ne desprinde de perceperea timpului – nu a timpului obiectiv, de felul celui pe care îl urmărim consultându-ne ceasul, ci în sensul subiectiv, că timpul fuge şi că nu ne-a mai rămas timp pentru noi. Mai întâi aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui lucru pe care îl cunoaştem şi îl discutăm cu toţii. Anume, că nu este deloc necesar să fugim după timp ca să-l prindem. Timpul nu fuge de noi, ci fuge înspre noi. Fie că eşti atent la următorul minut ce vine spre tine, fie că nu ai nici o idee despre asta, el va veni peste tine. Viitorul, orice ai şti despre el, va deveni prezent, aşa că nu este nevoie să încerci să sari din prezent în viitor. Putem să aşteptăm firesc ca lucrul acesta să se întâmple, iar din punctul acesta de vedere putem fi perfect statornici şi totuşi să ne mişcăm în timp, fiindcă timpul este cel care se mişcă. Trăieşti această situaţie atunci când eşti într-o maşină sau în tren şi stai în scaun şi, dacă nu conduci, te uiţi pe geam; sau poţi citi, te poţi gândi, te poţi odihni, şi totuşi trenul aleargă, iar la un moment dat ceea ce era viitor, fie că este vorba de staţia următoare sau staţia ta de destinaţie, va fi prezent. Cred că acesta este un lucru deosebit de important. Greşeala pe care o comitem deseori faţă de viaţa noastră interioară este să ne închipuim că dacă ne grăbim vom ajunge mai iute în viitorul nostru – oarecum asemenea celui care se zoreşte să ajungă din ultimul vagon al trenului în primul, sperând că distanţa dintre Londra şi Edinburgh va fi redusă în felul acesta. Când avem de-a face cu un exemplu de acest gen, vedem numaidecât cât este de absurd, dar, arunci când ne străduim să trăim cu un milimetru în avans faţă de noi înşine, nu simţim absurditatea întreprinderii noastre. Tot ce facem este să ne grăbim, dar fără a ne mişca mai repede din pricina aceasta. Cu siguranţă că ai văzut nu o dată lucrul acesta: cineva cu două geamantane grele se grăbeşte, încercând să prindă un autobuz; se străduieşte pe cât poate, aleargă pe cât de tare îi permit bagajele, concentrându-se cu totul asupra locului în care nu se află, dar urmează să ajungă. Ştii însă ce se întâmplă când porneşti la drumeţie într-o zi de vacanţă. Putem merge sprinten, vesel şi grăbit sau, dacă avem o stare şi o vârstă corespunzătoare, putem chiar alerga, fără a simţi totuşi că ne grăbim, fiindcă ceea ce contează în asemenea momente este mersul, nu sosirea. Acesta este genul de lucruri pe care trebuie să-l învăţăm şi în legătură cu rugăciunea, să ne înrădăcinăm în prezent. De obicei ne gândim sau ne purtăm de parcă prezentul ar fi fost o linie imaginară, extrem de subţire, între trecut şi viitor şi că ne rostogolim dinspre trecut spre viitor, călcând întruna peste această linie, aşa cum ai rostogoli un ou într-un ştergar. Dacă vei face aşa, se va rostogoli neîncetat, nu va fi nicăieri în nici un moment, nu există nici un prezent, pentru că prezentul va fi întotdeauna în viitor. Nu toată lumea este destul de norocoasă să aibă experienţe decisive, „situaţii iluminatoare”, care să ne înveţe despre lucruri, dar aş dori să-ţi împărtăşesc în câteva cuvinte o experienţă extrem de folositoare pe care am avut-o. În timpul ocupaţiei germane din Franţa mă aflam în mişcarea de Rezistenţă şi, coborând la metrou, am fost prins de poliţie. Aceasta este una dintre cele mai interesante experienţe pe care le-am avut. Lăsând deoparte toate ornamentele romantice legate de ce şi cum s-a întâmplat, voi reda întâmplarea într-un mod mai filozofic, raportînd-o la timp. Iată ce s-a întâmplat: am avut un trecut, am avut un viitor, iar acum mă deplasam dintr-unul în celălalt, coborând vioi treptele. La un moment dat cineva mi-a pus o mână pe umăr şi mi-a zis: „Stai, arată-mi actele”, în momentul acela s-au petrecut mai multe lucruri. Mai întâi, am început să mă gândesc foarte repede, să simt foarte intens şi să fiu conştient de întreaga situaţie cu o relaxare şi cu o intensitate a amănuntelor pe care nu le mai avusesem niciodată pe ultimele trepte de la Metro Etoile. Apoi am înţeles dintr-o dată că nu aveam nici un trecut, pentru că trecutul real pe care-l aveam era lucrul pentru care ar fi trebuit să fiu împuşcat. Deci acel trecut dispăruse. Falsul trecut despre care eram gata să vorbesc nu existase nicicând, aşa că mă aflam stând acolo precum şopârla a cărei coadă fusese tăiată şi fugise lăsându-şi coada undeva în urmă, aşa că şoparla se termina acolo unde-i fusese mai înainte coada. Apoi am descoperit un alt lucru care era deosebit de interesant (chiar dacă în momentul respectiv nu am meditat prea mult la o filozofie a timpului), dar ceea ce am simţit pe loc şi am priceput treptat a fost că ai un viitor numai în măsura în care poţi prevedea cu un minut înainte de a se întâmpla, sau în măsura în care poţi atinge cu un milimetru mai înainte ceea ce va urma – cu alte cuvinte nimic nu urmează de vreme ce nu ai nici o idee despre ceea ce ar putea urma, eşti ca cineva care se află în întuneric într-o cameră necunoscută. Stai acolo şi tot ceea ce există este un întuneric care-ţi apasă ochii. S-ar putea ca înaintea ta să nu fie nimic ori să ţi se deschidă nemărginitul, totuna-i. Tu sfârşeşti acolo unde întunericul începe. Astfel am descoperit că nu aveam nici trecut. Atunci am realizat că nici trăirea în trecut, pe de o parte, şi nici trăirea în viitor, pe de alta, nu erau practic posibile. Şopârla nu avea coadă, iar întunericul îmi astupa faţa. Am descoperit că eram presat în momentul prezent, şi că tot trecutul meu, adică toate lucrurile care puteau fi erau concentrate în momentul prezent cu o asemenea intensitate, cu o coloratură care era extrem de euforică şi care ulterior mi-a permis să scap! Acum, în ce priveşte timpul, există unele momente, fără a intra în prea multe detalii, când cineva poate simţi că momentul prezent este acolo, că trecutul este dus în mod ireversibil – el este lipsit de orice valoare în afară de cazul în care este încă actual în prezent – şi că viitorul este, de asemenea,-irelevant, fiindcă se poate petrece sau nu. Aşa se întâmplă, de pildă, atunci când trăieşti un accident, când te afli într-un moment de pericol care solicită o acţiune extrem de promptă, în asemenea cazuri nu ai timp să te rostogoleşti confortabil din trecut spre viitor. Ceea ce trebuie să faci este să fii atât de total în prezent, încât toate energiile tale şi întreaga ta fiinţă să fie concentrate în cuvântul „acum”. Descoperi cu mare interes că tu eşti într-un „acum”. Cunoşti planul geometric foarte, foarte subţire, despre care geometria ne învaţă că nu are nici o grosime. Acest plan geometric, lipsit în mod absolut de grosime, care este „acum”, se mişcă de-a lungul liniilor timpului sau mai degrabă este străbătut de timp ca de un curent subteran, aducându-ţi „acum” tot ceea ce vei avea nevoie în viitor. Aceasta este situaţia pe care trebuie să o înţelegem, şi trebuie s-o înţelegem într-un mod mai paşnic decât a trebuit s-o înţeleg eu. Cred că trebuie să facem exerciţii de oprire a timpului şi de stăruire în prezent, în acest „acum” care este prezentul meu şi care este totodată intersecţia veşniciei cu timpul. Ce putem face? Iată primul exerciţiu. El poate fi practicat în momentele în care nu ai absolut nimic de făcut, când nimic nu te îndeamnă nici înapoi, nici înainte şi când poţi folosi cinci minute, trei minute sau o jumătate de oră pentru odihnă şi pentru a nu face nimic. Ia loc şi spune „şed, nu fac nimic, nu voi face nimic pentru următoarele cinci minute”, şi apoi relaxează-te şi în tot acest timp (un minut sau două vei putea îndura pentru început) gândeşte-te că „mă aflu aici în prezenţa lui Dumnezeu, în propria mea prezenţă şi în prezenţa acestui mobilier care este în jurul meu, nemişcat, fără să mă duc undeva”. Există, desigur, încă un lucru pe care trebuie să-l faci: trebuie să te hotărăşti că în aceste două, cinci minute pe care le-ai dedicat învăţării faptului că prezentul există, nu te vei lăsa smuls de soneria telefonului, de un ciocănit în uşă, ori de vreun elan brusc de a face numaidecât vreo treabă pe care ai lăsat-o neterminată pentru ultimii zece ani. Deci te linişteşti şi spui „sunt aici”, şi rămâi acolo. Dacă înveţi să faci aceasta în momentele irosite ale vieţii tale, când ai învăţat să nu te mai faţâi pe dinăuntru, ci să fii absolut calm şi fericit, statornic şi netulburat, prelungeşte apoi cele câteva minute la un timp mai îndelungat, iar apoi la unul puţin chiar mai lung. Va veni desigur un timp în care vei avea nevoie de anumite scuturi de apărare, căci poţi sta liniştit pentru două minute chiar dacă sună telefonul sau bate cineva la uşă, pe când cincisprezece minute poate fi prea mult atât pentru cel care sună la telefon ori pentru cel care bate la uşă. În acest caz gândeşte-te că dacă n-ai fi fost acasă nu ai fi deschis uşa şi nici nu ai fi răspuns la telefon. Ori dacă mai mai mult curaj, sau dacă eşti mai convins în legătură cu ceea ce faci, poţi face ce-a făcut tatăl meu. Punea un bileţel pe uşă, pe care scria: „Nu te obosii cu bătutul. Sunt acasă, dar nu voi deschide uşa”. Acesta este un mod mult mai tranşant, pentru că lumea îl înţelege pe loc, pe când dacă scrii „fiţi bun şi aşteptaţi cinci minute”, „bunătatea” celuilalt se duce cam în două minute! Iar după ce ai deprins această statornicie, această netulburare, va trebui să înveţi să opreşti timpul nu doar în momentele când de-abia se scurge sau când s-a oprit singur, ci şi în momentele în care fuge când te presează cu solicitări. Iată cum trebuie să procedezi. Faci vreun lucru pe care îl consideri folositor; simţi că, dacă treaba ta nu este dusă la bun sfârşit, lumea se va clătina, însă, dacă la un moment dat vei spune „mă opresc”, vei descoperi multe lucruri. Mai întâi, vei descoperi că lumea nu se clatină şi că întreaga lume – dacă ţi-o poţi imagina – poate aştepta cinci minute în care să nu te ocupi de ea. Este important să înţelegem asta, pentru că de obicei ne înşelăm pe noi înşine, spunând „da, trebuie s-o fac: este vorba de dragostea de aproapele, este vorba de o datorie, nu pot s-o las nefăcută”. Sigur că poţi, pentru că în momentele de pură lene o laşi nefacută pentru un timp mult mai lung decât cele cinci minute pe care le-ai ales. Aşa că primul lucru pe care îl spui este: „Orice s-ar întâmpla, mă opresc în acest punct”. Cel mai uşor mod de a reuşi aceasta este să te foloseşti de un ceas deşteptător. Potriveşte-l şi spune-ţi: „Acum lucrez fără a mă uita la ceas până când va suna”. Acesta este iarăşi un aspect important; unul din lucrurile de care trebuie să te dezveţi este uitatul la ceas. Dacă te duci undeva şi ştii că eşti în întârziere, te tot uiţi la ceas. Numai că nu poţi merge la fel de iute consultându-ţi ceasul din când în când ca atunci când nu te uiţi deloc la ceas, ci priveşti doar înainte. Şi, fie că ştii sau nu că ai întârziat cu şapte, cu cinci sau cu trei minute, de fapt cu tot atâtea minute de întârziere vei ajunge. Aşa că fixează-ţi un timp de plecare şi vei fi punctual, iar dacă eşti în întârziere, mergi cât poţi de vioi şi de iute. Ajuns la uşă, gândeşte-te la cât de spăşit va trebui să arăţi când se va deschide uşa. După aceasta, când ceasul începe să sune, ştii că pentru următoarele cinci minute lumea ia sfârşit şi că nu te vei mişca din loc. Acesta este timpul personal al lui Dumnezeu, iar tu te odihneşti în acest timp al Său în linişte, tăcere şi pace. La început vei vedea cât este de greu şi vei simţi că este extrem de urgent să isprăveşti, să zicem, de scris o scrisoare sau de citit un paragraf anume, în realitate, vei descoperi destul de curând că le poţi amâna pentru trei, cinci sau chiar zece minute şi nimic nu se va întâmpla. Şi, dacă trebuie să faci ceva care presupune concentra re, vei descoperi apoi că o poţi face mult mai bine şi mai repede decât înainte. Îţi voi da un alt exemplu. La început, când eram medic, simţeam că era nedrept faţă de pacienţii care aşteptau în sala de aşteptare dacă mă lungeam prea mult cu persoana pe care o consultam în cabinet. Astfel, în prima zi am încercat să fiu cât mai expeditiv cu cei pe care-i consultam. Am descoperit însă la sfârşitul ceasurilor în care operasem că nu mai aveam nici o fărâmă de amintire a celor pe care-i văzusem, pentru că în timpul în care mă aflam cu un pacient priveam dincolo de el, cu nişte ochi vizionari care erau aţintiţi asupra sălii de alături, numărându-i pe cei care nu erau cu mine şi care urmau la rând. Efectul a fost că a trebuit să repet toate întrebările pe care urma să le pun, iar examinările pe care le-am făcut a trebuit să le fac de două sau chiar de trei ori. Când am terminat nu-mi mai puteam aminti nici măcar dacă făcusem cu adevărat lucrurile acelea. Bineînţeles că nu toată lumea este ca mine şi că poţi să-ţi aminteşti mai bine decât mine lucrurile pe care le faci, dar am vrut să dau un exemplu despre ceea ce ţi se poate întâmpla chiar şi ţie. Apoi am simţit că acesta era un lucru de-a dreptul necinstit, încât am hotărât că mă voi purta cu persoana care era cu mine ca şi cum era singura care exista. În clipa în care începeam să simt împunsătura lui „trebuie să mă grăbesc”, mă aşezam şi mă implicam într-o scurtă conversaţie de câteva minute, pentru a mă împiedica să mă grăbesc. După două zile am descoperit că nu este nevoie de o astfel de stratagemă. Este destul să fii cu totul preocupat de persoana sau de sarcina care-ţi stă înainte, iar când ai terminat vei descoperi că ai petrecut jumătate de timp cu ea faţă de timpul de care ai fi avut nevoie în mod obişnuit; dar, deşi ai petrecut mai puţin timp, ai văzut totul şi ai auzit totul. De atunci am oferit deseori acest sfat unui mare număr de oameni, din diferite medii sociale, şi a dat roade. Aşa că dacă vei face şi tu aceste exerciţii, începând cu oprirea unui timp static şi terminând cu unul care încearcă să fugă cu repeziciune, şi dacă te opreşti şi spui „nu”, vei descoperi că, în clipa în care ai biruit frământarea interioară, agitaţia sufletească, fâţâiala şi neliniştea, timpul trece aşa cum trebuie, îţi poţi imagina că numai un minut trece cu fiecare minut? Tocmai despre asta e vorba. Pare nefiresc, dar este adevărat, chiar dacă ne comportăm de parcă cinci minute ar putea goni în treizeci de secunde. Nu este aşa, ci fiecare minut măsoară exact cât minutul următor, fiecare oră cât ora următoare. Nu se întâmplă de fapt nici o tragedie. Ai putea întreba: „Voi avea timp să le fac pe toate?” Îţi voi răspunde într-un mod foarte rusesc: „Dacă nu vei muri înainte, vei avea timp să le isprăveşti. Dacă mori înainte să-ţi termini treaba, ce nevoie mai e s-o faci?” Mai este o vorbă asemănătoare pe care o poţi păstra pentru o referinţă viitoare: „Nu te îngrijora pentru moarte. Când moartea este, tu nu mai eşti, iar cât eşti tu, moartea nu este încă”. Este vorba despre acelaşi principiu. De ce să mă îngrijorez pentru o situaţie care oricum se va rezolva de la sine? O dată ce ai învăţat să te sustragi neastâmpărului, poţi face orice, cu orice viteză, cu orice măsură de atenţie şi vioiciune, fără a avea sentimentul că timpul îţi scapă sau că te ajunge din urmă. Este precum sentimentul despre care ziceam că-l ai când te afli la începutul vacanţei, când toate zilele îţi stau înainte, îţi poţi îngădui să fii iute sau încet, fără a avea noţiunea timpului, pentru că nu ai nimic de făcut în afară de ceea ce ţi-ai propus şi pentru că nu există nici o ţintă anume în afara drumului însuşi. Şi apoi vei vedea că te poţi ruga în orice situaţie te-ai afla, că nu există nici o situaţie care să te împiedice de la rugăciune. Ceea ce poate să te împiedice să te rogi este că tu singur te expui furtunii sau, mai bine zis, că tu îi dai voie furtunii să bântuie înlăuntrul tău, în loc să vuiască în jurul tău. Probabil că îţi aminteşti de relatarea, din Evanghelie despre furtuna de pe Marea Galileii (Mc. 4, 35-41 :Lc. 8, 22-25). Hristos dormind în barca şi furtuna dezlănţuită peste tot în jur. La început, apostolii s-au ostenit din greu şi cu multă nădejde pentru scăparea vieţilor lor. Dar, după un timp anume, s-au descurajat, iar furtuna care era în afară intră înlăuntrul lor – furtuna le cuprinse nu doar corabia, ci şi inimile. Frica, moartea nu le mai dădeau doar târcoale, ci intraseră înlăuntrul lor. Atunci ei s-au îndreptat spre Hristos şi au procedat aşa cum şi noi facem adesea: ne ridicăm ochii spre El în vremuri de greutăţi şi necazuri şi suntem revoltaţi că El este atât de liniştit. Povestea din Evanghelie subliniază acest lucru, spunând că Hristos se odihnea cu capul pe o pernă – ofensa maximă! Apostolii stau să moară, iar El stă bine mersi. Aceasta este tocmai ceea ce simţim de cele mai multe ori despre Dumnezeu. Cum de îndrăzneşte să fie atât de fericit, cum de-şi permite să stea atât de liniştit când eu sunt cuprins de greutăţi? Iar ucenicii au făcut ceea ce şi noi facem atât de des. În loc să vină la Dumnezeu şi să-i spună: „Tu eşti pacea, Tu eşti Domnul, spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea, spune numai un cuvânt şi totul va fi bine”, ei Îl scutură în timp ce doarme şi Îi spun: „Nu-Ţi pasă că pierim?” Cu alte cuvinte: „Dacă tot nu poţi face nimic, măcar nu dormi. Dacă nu poţi ajuta cu nimic, măcar să mori în teamă împreună cu noi”. Hristos reacţionează, se scoală şi spune „puţin credincioşilor!” şi, neluându-i în seamă, se întoarce către furtună, îi spune: „Taci! Linişteşte-te!” şi toate se liniştesc la loc. Asta putem face şi noi, şi trebuie să putem să o facem. Dar avem nevoie de exersare chibzuită şi sistematică, exact în acelaşi fel în care ne pregătim în vederea altor lucruri, învaţă să stăpâneşti timpul şi vei putea – orice ai face, indiferent de tipul de greutate care te apasă, fie că este vorba de o furtună, fie de o tragedie sau doar de confuzia în care trăim neîncetat – să stai liniştit, nemişcat în prezent, faţă către faţă cu Dumnezeu, tăcând sau vorbindu-I. Dacă foloseşti cuvinte, atunci Îi poţi aduce lui Dumnezeu tot ceea ce este în jurul tău, toată furtuna. Dacă taci, te poţi odihni în „ochiul” tornadei, în calmul de-acolo, însă lăsând furtuna din jur să urle, în timp ce tu te afli acolo unde se află şi Dumnezeu, în singurul punct de statornicie deplină, însă acest punct nu este unul în care nu se întâmplă nimic. Este punctul în care toate tensiunile opuse se întâlnesc şi sunt echilibrate una de cealaltă şi sunt ţinute de mâna puternică a lui Dumnezeu. Adevărata linişte este ceva extrem de intens, are densitate şi este cu adevărat vie. Îmi amintesc un pasaj din Vieţile Sfinţilor din pustie,- în care unul din ei a fost rugat de fraţii lui să spună nişte cuvinte de folos pentru un episcop care-i vizita, iar el a răspuns: „Nu voi vorbi, căci dacă tăcerea mea nu-i foloseşte, cuvintele nu-i vor folosi nici atât”. Acesta este genul de linişte despre care ar fi bine să încercăm să învăţăm sau să învăţăm să o dobândim.
