3 noiembrie (21 octombrie)
Acest dumnezeiesc şi minunat sad a odrăslit în cetatea Macedoniei care se numeşte Hrisopoli, iar părinţii lui erau din eparhia Asianilor, din cetatea Elatia, care, de frica turcilor ce cuprinseseră cu stăpînirea lor părţile Asiei, au fugit din patria lor şi s-au dus în cetatea mai sus numită, în care s-a săvîrşit tatăl lui, după ce i s-au născut doi copii. Aceştia au rămas acolo, necăjindu-se în pămînt străin, împreună cu maica lor, fiind batjocoriţi de vecini ca nişte străini şi venetici, căci nu aveau ei acolo nici o rudenie dinspre tatăl sau dinspre mama lor, afară numai de ajutorul lui Dumnezeu şi de aceea de multe ori îşi tînguiau soarta lor. Mama lor fiind văduvă, copiii îşi plîngeau sărăcia.
În acea vreme a venit poruncă de la împăratul turcilor ca să se adune copiii, după cum aveau ei obiceiul. Pentru acest lucru neruşinat, mulţi copii de-ai creştinilor s-au făcut, vai, în loc de fii ai lui Dumnezeu, fii ai diavolului, după cum şi în ziua de astăzi se fac. Între alţi copii au fost luaţi şi cei doi copii sărmani ai văduvei aceleia şi i-au dus la Amira şi i-au închis în temniţă. Dar nu era poruncă să-i ia pe amîndoi fraţii, precum nu era voie să ia de la acela care avea unul, doi pînă la cinci copii, ci de la acei care aveau şase sau zece copii. Iar femeia aceea pentru că era văduvă şi străină şi nu avea nici un sprijin, din acea cauză arabii i-au luat pe amîndoi copiii. Din această pricină femeia aceea a rămas nenorocită, plîngînd adesea nemîngîiată pentru luarea copiilor, pentru văduvia şi pentru străinătatea şi sărăcia ei. Altă mîngîiere nu avea sărmana de ea în afară numai de nădejdea spre atotputernica împărăteasă a cerului, spre Sfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe care de multe ori o ruga cu lacrimi fierbinţi să facă milă cu fiii ei, ca să-i izbăvească din mîinile păgînilor şi să nu piară sufletul lor, aflîndu-se robiţi. În vreme ce se ruga nemîngîiata maică cu multă evlavie şi credinţă şi fiindcă rugăciunea ei era plină de smerenie, a auzit-o Stăpîna cea atotputernică, ca o milostivă şi îndurată a izbăvit din legături pe fiii ei iubiţi, într-un chip ca acesta preaminunat: Preacurata s-a arătat noaptea copiilor, acolo unde erau închişi, în chipul mamei lor, şi le-a zis: „Sculaţi-vă, iubiţii mei fii, şi urmaţi-mi mie”. Atunci copiii, înspăimăntîndu-se şi fiind uimiţi, s-au sculat şi cu bucurie au urmat-o pe dînsa. Apoi, cu cuvîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au deschis singure uşile temniţei şi au ieşit. După aceea în puţină vreme au ajuns la ceasul utreniei la cetatea Napoli, unde era o mănăstire în numele pururea Fecioarei Maria Născătoare de Dumnezeu, şi a poruncit copiilor să rămînă în acea mănăstire, zicîndu-le: „Aici să vă tundeţi şi să îmbrăcaţi chipul monahicesc, fiii mei, să vă supuneţi egumenului şi la toţi fraţii, căci eu iarăşi voi veni la voi, ca să vă văd dacă sporiţi în faptele cele monahiceşti”. Acestea zicîndu-le şi-a luat rămas bun de la dînşii şi s-a dus. Iar copiii, după săvîrşirea utreniei, s-au închinat egumenului şi i-au povestit lui toată întîmplarea lor. Egumenul, ca un cunoscător, a înţeles că o putere dumnezeiască i-a mîntuit pe dînşii şi, slăvind pe atotputernicul Dumnezeu, a dat pe copii în grija unui bătrîn îmbunătăţit ca să-i înveţe sfinţita carte şi toată rînduiala şi petrecerea monahală. După o vreme oarecare i-a făcut paraclisieri, ca să slujească bisericii, pentru că s-au arătat plini de rîvnă şi cuvioşie şi atîta sîrguinţă puneau, încît toţi părinţii mănăstirii se minunau de dînşii, mai ales pentru faptele bune cele mari pe care le săvîrşeau. De aceea toţi fraţii îi lăudau pe dînşii, bucurîndu-se de sporirea ce aveau în nevoinţele pustniceşti. Mai ales Filotei, care se sîrguia întotdeauna şi se silea să covîrşească pe toţi fraţii în acultare şi smerenie.
Mama lor nu ştia nimic despre dînşii. Numai după ce a trecut o vreme, a luat sfat bun în gîndul său ca, lepădîndu-se de lume şi de tulburările ei, să meargă la o mănăstire de fecioare şi să se călugărească. Şi era o mănăstire de femei aproape de mănăstirea mai sus pomenită, în care se aflau copiii ei, mănăstire care era cîrmuită de acel egumen care a tuns în călugărie pe copiii ei şi tot acel egumen şi pe maica lor a călugărit-o şi a numit-o Evdochia. Însă egumenul nu ştia că Evdochia era mama copiilor, nici ea nu cunoştea minunea pe care a făcut-o Maica Domnului cu copiii ei.
Copiii petreceau în mănăstirea în care i-a adus Născătoarea de Dumnezeu, Maria, şi le-a poruncit să rămînă acolo, unde slujeau în biserica Domnului cu multă osîrdie, iar ea în cealaltă mănăstire de fecioare, sporind în toată ascultarea, slujea fără preget la toate surorile. Şi sosind o zi în care era praznic vestit în mănăstiri, s-au dus toate monahiile la mănăstirea de călugări şi a mers împreună cu ele şi minunata Evdochia. Apoi, după bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a întîmplat că după dumnezeiasca Liturghie s-au strigat cei doi fraţi unul pe altul pe nume, pentru oarecare slujbă a bisericii, ca nişte paraclisieri ce erau amîndoi. Iar mama lor stînd în tindă şi auzind dulcele nume al lui Filotei, fiul ei, i s-a rupt inima şi, intrînd în biserică, a luat seama cu dinadinsul la feţele lor şi i-a recunoscut că ei sînt fiii săi; apoi de bucurie a leşinat şi, după multă vreme venindu-şi în fire, i-a îmbrăţişat pe dînşii cu lacrimi şi fără de saţ îi săruta. După aceasta i-a întrebat pe dînşii cînd şi cum s-au izbăvit din robie. Iar ei au răspuns, zicînd: „Poate ne ispiteşti pe noi, prea iubita noastră maică? Oare nu eşti tu cea care ne-ai scos pe noi din mîinile ismaeliţilor şi ne-ai adus aici şi ne-ai poruncit să rămînem în această sfîntă mănăstire pînă cînd iarăşi vei veni să vezi cum arătăm?” Atunci s-a minunat femeia şi înţelegînd minunea, vărsînd lacrimi, Îl preamăreau pe Dumnezeu, mulţumind Împărătesei celei atotputernice, milostivei Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, care a săvîrşit cu dînşii o minune înfricoşată ca aceasta şi nu a trecut cu vederea rugăciunile şi lacrimile ei. Această minune s-a aflat apoi în toată mănăstirea şi se bucurau şi se veseleau toţi fraţii de dînşii.
Evdochia a rămas în mănăstirea sa, slujind lui Dumnezeu cu mai multă sîrguinţă decît mai înainte şi mulţumind Făcătoarei sale de bine care i-a împlinit dorinţa şi i-a izbăvit pe fiii ei din păgînătate. Aşa, nevoindu-se bine şi cu plăcere de Dumnezeu, s-a dus către Cel de Sus. Iar copiii ei au rămas în mănăstirea lor şi se nevoiau, păzind poruncile lui Dumnezeu şi cu smerenie slujeau la toţi fraţii.
Urîtorul de Dumnezeu şi urîtorul de bine al omului, văzînd faptele cele bune ale lui Filotei, l-a pizmuit foarte tare şi întotdeauna căuta chip şi meşteşug vicleanul în ce chip ar putea să-l vatăme şi să-l păgubească pe tînărul cel fără de răutate. Si neputînd prin el însuşi, căci tînărul era desăvîrşit întru toate faptele bune şi nu se lenevea de la nici o rînduială a chipului celui îngeresc, a aflat altă unealtă şi vas al relei lucrări şi al vicleniei lui, prin care s-a încercat să biruiască pe cel nebiruit cu adevărat ca un diamant. Diavolul a rănit inima unei monahii cu dragoste trupească către Filotei şi aceea, aflînd vreme îndemînatică, a îndemnat şi a zădărît pe tînăr spre pofta trupească. Iar viteazul cu sufletul şi cu adevărat iubitorul de Dumnezeu Filotei nu s-a lăsat a fi biruit de un război atît de primejdios şi cumplit ca acesta, ci, ca alt Iosif, a respins pe egipteanca cea nouă şi cu cuvinte de suflet folositoare a sfătuit-o pe dînsa cu înţelepciune, aducîndu-i aminte de gheena focului, de scrîşnirea dinţilor, de viermele cel neadormit şi de celelalte munci pe care le moştenesc cei ce păcătuiesc. Iar monahia, cu cît vedea pe tînăr mai înţelept lepădîndu-se de păcat, ea, nebuna şi necinstita, se aprindea mai mult de păcatului iubirii şi nu-i dădea pace tînărului monah, nu-l va lăsa cît de puţin să se odihnească. Pentru aceasta, temîndu-se înţeleptul monah ca nu cumva să fie biruit şi el ca om de multa stăruinţă a monahiei robite de patimă, a mărturisit duhovniceşte egumenului să o canonicească şi să nu-l supere mai mult. Iar egumenul, certînd pe acea călugăriţă prea îndrăzneaţă, a izgonit-o din mănăstire. Si s-a auzit fapta aceasta între toată frăţimea şi se minunau toţi de monahul cel înţelept şi ca pe un nou Iosif îl lăudau pe dînsul.
Urîtorul de slavă pămîntească şi iubitorul de Dumnezeu Filotei, nesuferind cinstea şi slava oamenilor ca primejdioasă şi de suflet vătămătoare, a cugetat să fugă din mănăstire. Şi cerîndu-şi iertare şi binecuvîntare de la egumen, acesta nu l-a lăsat şi cu toţii s-au sîrguit ca să-l oprească, dar nu au reuşit. Pentru aceasta fără de voie l-a slobozit, cunoscîndu-i neschimbarea hotărîrii lui. Şi luîndu-şi rămas bun de la egumen şi de la toţi fraţii şi cerîndu-şi iertare şi binecuvîtare, s-a îndreptat spre călătorie. Şi alergînd ca un cerb însetat, a ajuns după cîteva zile la muntele Atonului şi ducîndu-se la mănăstirea lui Dionisie, a făcut metanie egumenului, rugîndu-l ca să-l primească în mănăstire. Şi egumenul l-a primit în viaţa de obşte, iar Filotei făcea toate slujbele ce i se porunceau cu atîta osîrdie, încît toţi se minunau de dînsul şi măreau pe Domnul care le-a trimis un om atît de îndemînatic ca acesta.
Apoi Cuviosul Filotei trăind vreme îndelungată în viaţa de obşte şi ajungînd la mare sporire a faptelor bune, însufleţitul de Dumnezeu a dorit să plece din mănăstire şi să se sălăşluiască într-un loc singuratic şi liniştit, ca fără tulburare să se roage lui Dumnezeu. Şi ca să nu-l împiedice egumenul de la acest lucru atît de bun şi preadorit de el, s-a prefăcut ca şi cum i-ar fi venit o neputinţă din cauză de boală, care l-a muţit şi l-a surzit. Pentru aceasta, luîndu-şi iertare, s-a dus din mănăstire şi, umblînd prin pustie cale de şase mile, a aflat un loc îndemînatic pentru pustnicie, în care şi-a făcut o colibă mică şi a rămas acolo singur, rugîndu-se şi hrănindu-se numai cu pîine şi apă în fiecare zi. Apoi de multe ori postea toată săptămîna şi numai sîmbăta şi duminica mînca. Pentru aceasta începătorul de răutăţi şi vrăjmaşul cel prea îndrăzneţ, neputînd suferi sporirea sfîntului, a încercat să-l ucidă şi luînd diavolul chip de om s-a prefăcut că ar fi fost într-o corabie care s-a spart şi se întorcea dintr-o prăpastie ca un rătăcit, căutînd ajutor şi zicea: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, că pier”.
Iar sfîntul, necunoscînd viclenia diavolului, a ieşit din colibă să-l ajute, dar el, blestematul, i-a dat brînci în prăpastie. Însă Dumnezeu iarăşi a ajutat sfîntului şi nu a pătimit nici un rău, apărîndu-l cu darul Său ca un Atotputernic. Şi s-a făcut cunoscut în mănăstire că n-a fost nici mut şi nici surd, ci numai se prefăcea. Pentru aceasta a fugit din locul acela şi s-a dus în alt loc şi pustnicea. În acel loc a primit şi trei ucenici în închipuirea Sfintei Treimi, cu care se nevoia împreună.
După cîtva vreme vicleanul diavol a pornit împotriva lui trei caiace cu turci şi au venit la malul unde locuia sfîntul. Văzîndu-le ucenicii lui şi înfricoşîndu-se, au fugit în pădure. Dar cuviosul nu s-a înfricoşat nicidecum, ci făcîndu-şi semnul cinstitei cruci şi-a înălţat mîinile şi ochii la ceruri, zicînd aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, precum ai izbăvit pe israeliţi din mîinile lui Faraon, aşa izbăveşte-ne şi pe noi în ceasul acesta şi ne păzeşte nevătămaţi”. Şi numaidecît s-a ridicat furtună mare încît nu ştiau blestemaţii încotro să fugă. Drept aceea sfîntul a rămas nevătămat, împreună cu sinodia lui. Apoi a petrecut, nevoindu-se mai mult decît înainte. Şi atît de mult a plăcut lui Dumnezeu petrecerea lui cea îmbunătăţită, încît l-a învrednicit şi de darul vederii înainte. Astfel, stînd într-o zi în care se săvîrşea un praznic mare în mănăstirea Vatopedului, în vremea Liturghiei, cînd ieşeau preoţii la vohodul cel mare, sfîntul a văzut un corb care mergea înaintea sfeşnicelor şi a cunoscut de la Duhul Sfînt că unul din preoţi era nevrednic de a sluji, căci căzuse într-un păcat şi pentru ca să nu se ruşineze a îndrăznit să slujească – el nevrednicul – împreună cu cei vrednici. Pe acesta, sfătuindu-l duhovniceşte, l-a oprit de la Sfînta Liturghie. Pentru aceea nici corbul nu s-a mai arătat de aici înainte.
Apoi minunatul Filotei, întorcîndu-se la chilia sa şi pînă la sfîrşit bineplăcînd lui Dumnezeu, s-a mutat către Dînsul, fiind în vîrstă de optzeci şi patru de ani, de trei ori fericitul! Iar cînd era să moară a lăsat poruncă şi înfricoşată certare ucenicilor lui ca să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pustie, să-l mînînce fiarele şi păsările. Ucenicii lui au făcut, ca nişte ascultători pînă la moarte, după cum le-a poruncit sfîntul şi, tîrînd acele sfinte şi prea cinstite moaşte, cu necinste le-au dus în pădure, nouă stadii departe de la chilia lui. Iar Dumnezeul minunilor, care preamăreşte pe cei ce îl preamăresc pe El şi înalţă pe cei smeriţi, n-a lăsat aceste cinstite moaşte aşa defăimate, ci le-a arătat oamenilor într-un chip minunat ca acesta.
În acele zile un monah s-a dus la mare să pescuiască şi a rămas noaptea pe malul mării. Iar dimineaţa, mai înainte de a se face ziuă, întorcîndu-se la chilia lui, a văzut în pădure lumină mare şi părîndu-i că arde un foc, s-a apropiat ca să se încălzească, că era răcit din mare. Apropiindu-se, a văzut capul cuviosului deasupra oaselor lui, strălucind ca o stea mult luminoasă. S-a înfricoşat de aceasta şi a început să fugă, ca un fricos şi mic la suflet cum era din fire. Dar îndată dumnezeiescul dar de sus i-a dat îndrăzneală şi i-a arătat că era sfîntul cap al Cuviosului Filotei, pe care l-a luat cu îndrăzneală şi fără frică. După aceea a luat capul cu sfială şi cu evlavie şi, ducîndu-l în chilia lui, l-a tămîiat şi l-a ascuns, nespunînd nimănui de aceasta, căci cugeta să nu-l arate nicidecum. Dar în cealaltă noapte a văzut pe sfîntul în vis şi i-a zis lui cu chip înfricoşat şi poruncitor: „Dă degrabă capul meu ucenicilor mei, iar de nu, vai ţie, ticălosule”. Atunci, fără de voia lui, l-a dat lor şi le-a spus toată pricina. Iar ei, luînd capul, s-au bucurat foarte mult şi îl aveau ca pe o mare vistierie şi nejefuită comoară, spre surparea şi alungarea a toată ispita sufletească şi trupească şi slăveau pe Dumnezeu, rugîndu-L să-i învrednicească şi pe dînşii a-l urma pe dascălul lor. Deci s-a săvîrşit cuviosul în ziua a 20-a a lunii octombrie, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
