Despre ruşinarea şi lepădarea de Hristos

„Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui sau cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38).
Se cade să bagăm de seamă că aceeaşi fărădelege pe care Iisus Hristos o numeşte ruşinare de numele şi învăţătura Lui, tot El o mai numeşte şi lepădare de El: „Cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 33). A te ruşina de Hristos este inceputul, iar a te lepăda de El este săvârşirea uneia şi aceleiaşi fărădelegi.
 
Precum „cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 10), tot astfel cu inima se ruşinează omul de Hristos spre osândire, simte ca pe o greutate şi o povară învăţătura Lui, ce nu se potriveşte cu inţelegerea minţii trufaşe, cu poftele trupului, cu obiceiurile veacului acestuia; şi, ca urmare a unei astfel de aşezări lăuntrice, cu gura, cu faptele şi cu întreaga sa viaţa se leapadă de El spre pieire.
Nu încape îndoială că fiece creştin care gândeşte cele cuviincioase simte însemnătatea acestei fărădelegi, atunci când o cercetează în toată cuprinderea ei – şi unii, poate, socot că însăşi greutatea ei îi izbăveşte de primejdia de a cădea în ea. Nu mă mir că cei binevoitori, dar necercaţi în trăirea creştină, gândesc astfel.
Aşa gândea şi Apostolul Petru atunci când, prezicând Iisus Hristos ca toţi Apostolii aveau să se smintească întru El în noaptea ce avea să vină, a zis Domnului: „chiar dacă toţi se vor sminti intru tine, eu niciodată nu mă voi sminti” (Matei 26, 33); şi încă, prevestindu-i-se apropiata lepădare de Hristos: „de mi s-ar întampla a si muri împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine” (35). Se ştie, însă, ce s-a întâmplat în noaptea următoare: „atunci ucenicii toţi, lăsându-L, au fugit” (56).
Şi Petru, care se temea de cădere cel mai puţin dintre toţi, a căzut mai jalnic decat toţi.
De ce s-a întâmplat aşa? În primul rând, fiindcă Petru nu se temea ca o sa cadă atât de jos; şi încă nu ştia că vechiul ucigaş de oameni acoperă prapastiile cu trestii şi gunoi spre a-l atrage şi surpa în ele pe cel lipsit de prevedere. Dacă vreunul din vrăjmaşii învederaţi şi puternici ai lui Hristos ar fi căzut asupra lui Petru, el ar fi văzut primejdia şi s-ar fi înarmat cu bărbăţie.
Dacă i s-ar fi spus de-a dreptul: „Leapădă-te de Hristos!”, el s-ar fi îngrozit de această fărădelege şi poate că s-ar fi hotărât, într-adevăr, în acea clipă să stea până la moarte întru marturisirea lui Iisus, Cel osândit la moarte.
În loc de aceasta, a venit la el o slujnică: De ce era sa se teamă? Ea nu vorbeşte – şi, pesemne, nu înţelege – nimic cu privire la credinţă în Hristos şi la mărturisirea Lui; cel ce a fost văzut împreună cu El îi stârneşte, pur şi simplu, curiozitatea: „Şi tu erai cu Iisus Galileeanul.”
Petru s-a gândit, poate, că nu merită osteneală să intre în vorbă despre Hristos cu oameni atât de departaţi de tainele Lui, şi că aceasta ar fi însemnat să arunce mărgaritarul înaintea porcilor. Pe cât se pare, el s-a străduit doar să curme vorba. „Nu ştiu ce zici, – a grăit el – nu te înţeleg”; şi nu şi-a dat seama cum ruşinarea de Fiul Omului, atât de ruşinoasă pentru un Apostol, s-a strecurat în inima Apostolului.
Învinuirea a venit din nou, cu mai multă putere decât prima dată – fiindcă altă slujnică l-a dat în vileag că era acolo. Trebuia întărită împotrivirea; şi Petru a grăit cu juramant: „Nu-L cunosc pe Omul Acesta.”
În acest chip, încercarea de a ocoli împreună-vorbirea despre Iisus s-a prefăcut, pe nebăgate de seamă, în lepădare de El.
Încă o învinuire şi o dare în vileag, şi Petru a început a se blestema şi a se jura: „Nu cunosc pe Omul Acesta.” A început, adică, să se lepede din răsputeri de El. Această adâncă şi neaşteptată cădere a lui Petru, pe care el a plâns-o cu atât amar, a fost îngaduită de Dumnezeiasca Pronie nu doar pentru a-l pune pe el la încercare, ci şi ca povăţuire pentru noi toţi, creştinii.
Petru s-a poticnit pentru ca noi să învăţăm a paşi cu grijă pe calea mântuirii. „Cel ce crede că stă, să ia aminte să nu cadă” (1 Corinteni 10, 12).
De credem că ne-am hotărat să ne jertfim viaţa pentru Hristos atunci când va fi nevoie, ei bine, ca nu cumva să ne amăgim, asemenea lui Petru, cu aceasta plăcută încredinţare, se cade să luăm aminte cu deadinsul la noi înşine – şi anume la felul în care ne purtăm în acele prilejuri când pentru a-L mărturisi cu neclintire pe Hristos se cere jertfit ceva cu mult mai însemnat decât viaţa.
Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR