Cuvioşii Părinţi Varlaam şi Ioasaf din India

După cîtăva vreme a crescut păgînătatea mai mult ca spinii şi înăbuşind sămînţa bunei credinţe, era mai mult popor necredincios decît credincios. În această ţară s-a ridicat un împărat oarecare slăvit, cu numele Avenir, cu puterea şi cu bogăţia mare, dar, fiind foarte cuprins de sărăcia cea sufletească, pentru că era păgîn, slujea idolilor şi se închina pietrelor celor fără de suflet, iar nu lui Dumnezeu, prigonind Biserica lui Hristos, dar mai ales pe învăţătorii bisericeşti, pe preoţi şi pe călugări.

Căci unii din boierii lui, crezînd în Hristos şi cunoscînd deşertăciunea acestei lumi, au lăsat toate şi s-au făcut călugări, pentru care pricină a fost cuprins de mare mînie acel împărat. Şi prinzînd mai mulţi călugări i-a omorît, poruncind pretutindeni ca creştinii să fie siliţi a se închina idolilor, şi trimiţînd prin toate laturile ce erau sub stăpînirea lui, scrisori către domni şi stăpînitori, ca astfel cu munci şi cu multe feluri de nevoi să piardă pe toţi cei ce cred în Hristos şi nu voiesc să se închine idolilor.

De aceea, mulţi dintre credincioşi se clătinau cu gîndurile şi unii, neputînd să rabde chinurile, cădeau din credinţă. Iar alţii singuri se dădeau la munci şi pătimind mult pentru Domnul, îşi puneau sufletul pentru El. Însă cei mai mulţi, tăinuindu-şi credinţa cea bună, de frică, slujeau Domnului în ascuns, păzind poruncile Lui cele sfinte. Alţii au fugit în locuri pustii, dar mai ales călugării, ascunzîndu-se prin munţi şi prin stînci, vieţuiau după Dumnezeu.

În acea vreme i s-a născut împăratului un fiu de o frumuseţe rară, căruia i-a dat numele Ioasaf. Şi acesta, de mic arăta frumuseţea cea mare a sufletului ce avea să aibă. Şi adunînd împăratul foarte mulţi vrăjitori şi cititori în stele, i-a întrebat ce va fi pruncul care s-a născut cînd va veni în vîrstă. Iar ei, mult socotind, au zis că va fi mai mare decît toţi împăraţii care au fost mai înainte. Însă unul dintre acei cititori în stele care era mai înţelept, a zis către împăratul, nu din citirea stelelor, ci din descoperirea lui Dumnezeu: „Pruncul ce s-a născut nu va trăi în împărăţia ta, ci într-alta mai bună şi fără seamăn de mare; căci credinţa creştinească ce se prigoneşte de tine o va primi şi nădăjduiesc că nu va minţi această proorocie a mea”.

Împăratul, auzind că fiul său va fi creştin, s-a mîhnit foarte mult şi se gîndea ce să facă pentru a nu se împlini acea proorocie. Şi a socotit astfel:

A zidit un palat deosebit de frumos, care avea o mulţime de camere luminate, ca acolo să fie crescut Ioasaf. Apoi, începînd el a creşte şi a veni în înţelegere, a pus pe lîngă dînsul păzitori şi slugi, tineri şi frumoşi la chip, cărora le-a poruncit ca să nu lase pe nimeni să intre la dînsul şi să nu vadă pe nimeni decît numai pe dînşii. Apoi le-a mai poruncit să nu-i arate nimic din cele ce sînt în această viaţă, nici moarte, nici bătrîneţe, nici boală, nici altceva care ar fi putut să-i taie veselia, ci toate cele frumoase şi de veselie să le pună înaintea lui, pentru ca totdeauna cu acelea îndulcindu-se şi săturîndu-se mintea lui, să nu poată gîndi la cele ce vor să fie.

Încă mai porunci ca nimeni să nu îndrăznească să grăiască vreun cuvînt pentru Hristos, pentru ca niciodată să nu audă de numele Lui, căci pe Hristos, mai mult decît pe orice, se sîrguia să-L ascundă, temîndu-se să nu se împlinească proorocia cititorului în stele. Şi dacă se va întîmpla a se îmbolnăvi vreunul dintre cei ce îi slujeau lui, îndată poruncea de înlătura pe cel bolnav, iar în locul aceluia dădea pe alt tînăr frumos la chip, ca nimic urît să nu vadă ochii fiului său.

Aflînd că în pămîntul lui se mai află rămaşi încă unii din călugări – a căror urmă socotea că nu mai există -, s-a umplut de mînie şi a trimis degrabă propovăduitori prin toate cetăţile şi laturile, poruncind ca, după trei zile, nimeni din tagma călugărească să nu se afle în împărăţia lui; iar de se vor afla vreunii după acele zile, pe aceia cu foc şi cu sabie să-i omoare, căci aceia, zicea el, învaţă pe oameni să cinstească pe Cel răstignit ca pe un Dumnezeu.

Petrecînd fiul împăratului în acele palate ce erau pregătite pentru dînsul, a înaintat cu vîrsta şi a învăţat toată învăţătura etiopiană şi persană. El era înţelept la minte şi înfrumuseţat cu toate obiceiurile cele bune. Dar cugeta în sine, pentru ce tatăl său a poruncit să fie păzit în acea închisoare şi să nu aibă voie să iasă de acolo. Despre aceasta a întrebat pe unul din pedagogii ce erau pe lîngă dînsul. Acela, văzînd pe tînărul că are înţelegere desăvîrşită şi este foarte bun, i-a mărturisit toate cu de-amănuntul, de cele ce a proorocit un cititor în stele pentru dînsul, cînd s-a născut, şi cum a ridicat tatăl său această prigoană asupra creştinilor, dar mai ales asupra călugărilor, încît pe mulţi i-a omorît, iar pe ceilalţi i-a izgonit din pămîntul său, temîndu-se ca nu cumva să se facă şi el creştin.

Auzind acestea, fiul împăratului a tăcut şi toate vorbele acelui tînăr ascunzîndu-le în inima sa, cugeta mereu la ele. Iar tatăl său adeseori îl cerceta căci îl iubea foarte mult. În una din zile Ioasaf a zis către tatăl său: „Părintele meu, voiesc să ştiu de la tine un lucru de care totdeauna am mîhnire”. Iar tatăl său, fiind atins la inimă de cuvintele acestea, a zis: „Spune-mi, fiule mult iubite, ce mîhnire te cuprinde şi degrabă mă voi sîrgui a o preface în bucurie”. Iar fiul său a zis: „Care este pricina închiderii mele şi de ce mă păzeşti înlăuntrul acestor ziduri, ca să nu ies de aici şi să nu văd nimic?” Tatăl său a zis: „Nu voiesc, fiule, ca să vezi ceva din cele ce pot să-ţi întristeze inima şi să-ţi răpească veselia; pentru că doresc să petreci toată viaţa în plăceri şi în tot felul de bucurie şi veselie”.

Iar fiul a zis către tatăl său: „Să ştii bine, tată, că această închisoare nu-mi aduce bucurie şi veselie, ci îmi face atîta mîhnire şi necaz, încît şi mîncarea şi băutura mi se pare amară; pentru că doresc să văd toate cele ce sînt afară de aceste porţi. Deci dacă nu voieşti să pier de mîhnire, porunceşte să ies oriunde voi vrea şi să-mi îndulcesc sufletul de vederea celor ce nu le-am văzut pînă acum”.

Împăratul, auzind aceasta, s-a mîhnit şi cugeta în sine că dacă îl va opri să iasă, îl va umple de şi mai mare necaz şi mîhnire şi a zis către fiul său: „Să fie, fiule, după dorinţa ta”. Şi îndată a poruncit să aducă cei mai aleşi cai şi să pregătească toate cele ce se cuvin cinstei împărăteşti ca să meargă neoprit oriunde va vrea. Apoi a poruncit celor ce erau împreună cu dînsul ca nimic supărător să nu fie în întîmpinarea lui, ci toate cele bune şi frumoase, care veselesc inima şi ochii, să-i arate lui. Şi încă a poruncit să se facă dansuri şi cîntece cu tot felul de organe muziceşti ca să meargă înaintea lui, precum şi tot felul de privelişti, ca astfel cu acestea să se desfăteze mintea lui.

Cu astfel de cinste şi petrecere, ieşind adeseori fiul împăratului, într-una din zile, nebăgînd de seamă slugile lui, a văzut doi bărbaţi, din care unul era lepros iar altul orb. Deci a întrebat pe cei ce erau cu dînsul: „Cine sînt aceia şi din ce pricină sînt aşa?” Iar ei, nemaiputînd să tăinuiască suferinţa omenească, au zis: „Acestea sînt suferinţe omeneşti ce vin oamenilor din slăbiciunea trupului”. Apoi a întrebat tînărul: „Dar tuturor oamenilor li se întîmplă suferinţe de acestea?” Iar ei au zis: „Nu tuturor, ci numai celor ce li se vatămă sănătatea din oarecare pricini”. Şi iarăşi a întrebat Ioasaf, zicînd: „Dar dacă nu se întîmplă aceasta tuturor oamenilor, ci numai unora, apoi ştiu aceia pe care îi ajung aceste rele sau deodată vin fără de ştire asupra omului?” Iar ei au zis: „Care din oameni poate să ştie cele ce vor să fie?” Şi a încetat fiul împăratului de a mai întreba. Atunci suferea cu inima de acest lucru neobişnuit ce-l văzuse şi s-a schimbat chipul feţei lui.

Nu după multe zile, iarăşi mergînd pe cale, a întîmpinat pe un om foarte bătrîn, cu faţa zbîrcită şi cu picioarele slăbănogite, gîrbov, cu totul încărunţit şi cu dinţii căzuţi, care grăia cu zăbavă. Văzîndu-l tînărul, s-a înspăimîntat şi a poruncit să aducă pe acel bătrîn aproape de sine şi a întrebat pe cei care l-au adus: „Cine este acesta şi pentru ce este astfel?” Iar cei ce erau cu dînsul au zis: „Acesta are mulţi ani acum şi scăzîndu-i cîte puţin virtutea lui şi slăbindu-i mădularele, a ajuns la bătrîneţe, precum îl vezi”.

Iar tînărul a zis: „Ce va face de aici înainte bătrînul acesta dacă va trăi mai mulţi ani?” Iar ei au zis: „Nimic altceva, fără numai moartea îl va răpune pe el”. Tînărul a întrebat: „Dar tuturor oamenilor le stă moartea înainte sau numai unora li se întîmplă?” Iar ei au răspuns: „De nu va întîmpina pe om moartea în vremea tinereţilor, apoi este cu neputinţă a nu veni la bătrîneţe, îndelungîndu-se anii lui”.

Tînărul a întrebat: „Dar în cîţi ani vin acestea asupra cuiva? Şi dacă negreşit stă înaintea omului moartea, apoi oare nu este vreun meşteşug să scape omul de moarte şi să nu vină în această nevoie?” Iar aceia au zis către dînsul: „La optzeci de ani sau la o sută, oamenii vin în aceste bătrîneţi şi după aceasta mor; şi nu poate fi altfel, pentru că moartea este o datorie firească şi venirea ei este neapărată”.

Cînd a văzut şi a auzit acestea toate, tînărul cel înţelept, oftînd din adîncul inimii a zis: „Dacă acestea sînt aşa, apoi amară este viaţa aceasta şi plină de toată durerea. Deci, cum poate cineva a fi fără nevoie, fiind totdeauna în aşteptarea morţii, a cărei venire nu numai că este neapărată, ci şi neştiută, precum aţi zis?”

Deci s-a dus în palaturile sale şi s-a mîhnit cugetînd la moarte şi astfel grăia în sine: „Dacă toţi mor, apoi şi eu voi muri şi încă nu ştiu cînd voi muri; iar dacă voi muri, cine va mai pomeni de mine, că după multă vreme, toate se uită. Oare nu este altă viaţă după moarte şi altă lume?” Tînărul era foarte tulburat de aceste gînduri, însă n-a spus părintelui său, ci numai pe pedagogul său îl întreba de multe ori, ca să-i spună lui despre toate şi să-i întărească mintea ce slăbise de gînduri. Iar el zicea: „Ţi-am spus mai înainte că tatăl tău pe acei pustnici înţelepţi care totdeauna cugetînd la unele ca acestea, pe unii i-a omorît, iar pe alţii cu mînie i-a îngrozit; şi acum nu ştiu pe nimeni dintre aceştia între hotarele acestea”.

Umplîndu-se Ioasaf de multă mîhnire, se rănea cumplit cu sufletul şi era în nedumerire neîncetat. Pentru aceea toate cele dulci şi frumoase ale acestei lumi erau înaintea ochilor lui ca nişte lucruri zădarnice şi urîciune. Iar Dumnezeu, Care voieşte să se mîntuiască toţi şi să vină la cunoştinţa adevărului, ca un iubitor de oameni şi milostiv, a povăţuit pe acest tînăr la calea cea dreaptă în acest chip.

Era în acea vreme un călugăr înţelept şi desăvîrşit în fapte bune, cu numele Varlaam, care era preot şi vieţuia în pustia Sinaretului. Acela, fiind povăţuit prin oarecare descoperire dumnezeiască, înştiinţîndu-se de fiul împăratului, a ieşit din pustie, şi schimbîndu-şi hainele sale, s-a prefăcut că este negustor. Şi intrînd într-o corabie, s-a dus în împărăţia Indiei. Apoi sosind la cetatea unde avea fiul împăratului palate, a petrecut acolo multe zile şi a ispitit cu dinadinsul toate cele pentru dînsul şi care sînt cei mai de aproape de el.

Înştiinţîndu-se despre pedagogul cel mai sus pomenit, că este mai aproape decît toţi de fiul împăratului, s-a apropiat de dînsul îndeosebi şi i-a zis: „Voiesc să ştii, domnul meu, că eu sînt negustor şi am venit dintr-o ţară îndepărtată. Şi am la mine o piatră scumpă, căreia alta niciodată nu a existat, şi nimănui pînă acum n-am arătat-o; dar ţie îţi spun de dînsa căci te văd bărbat înţelept şi priceput. Deci, du-mă la fiul împăratului şi-i voi da lui această piatră al cărei preţ nimeni nu poate să-l preţuiască, pentru că fără de asemănare covîrşeşte toate lucrurile frumoase şi de mare preţ; căci orbilor le dă vedere, surzilor auzire, muţilor grăire, celor neputincioşi sănătate şi chiar pe diavoli izgoneşte din oameni. Pe lîngă acestea, pe cel fără de minte îl înţelepţeşte şi toate cele bune şi dorite le dăruieşte celui ce o are pe ea”.

Pedagogul a zis către dînsul: „Te văd om bătrîn, iar vorbele tale arată că te lauzi fără de măsură. Căci eu, cîte pietre scumpe şi mărgăritare de mare preţ am văzut şi le-am avut, dar piatră care să aibă astfel de puteri precum ai zis tu, nici nu am văzut, nici nu am auzit. Însă arată-mi-o şi dacă va fi după cuvîntul tău, degrabă te voi duce la fiul împăratului şi te vei învrednici de la dînsul de cinste şi vei lua plată”.

Iar Varlaam a zis: „Bine ai zis că n-ai văzut nici n-ai auzit nicăieri de o piatră ca aceasta; însă crede cuvintelor mele, că o am, nu mă laud şi nici nu mint la bătrîneţele mele, ci adevărul grăiesc. Iar fiindcă ai cerut să o vezi, ascultă cuvîntul meu. Această piatră de mare preţ, pe lîngă lucrările şi puterile spuse mai înainte, mai are şi această putere, că nu poate îndată să o vadă acela care nu are ochii sănătoşi şi trupul curat cu totul. Pentru că, dacă unul ca acesta va căuta îndată spre această piatră scumpă, apoi îşi pierde şi vederea ochilor şi mintea. Iar eu, ştiind meşteşugul doctoriei, văd că nu sînt sănătoşi ochii tăi şi mă tem a-ţi da piatra mea, ca să nu fii pricină orbirii tale. Dar despre fiul împăratului am auzit că are viaţă curată, ochi sănătoşi şi vedere luminată; pentru aceasta lui voiesc a-i arăta această comoară, iar tu nu fii nepurtător de grijă, ca să nu lipseşti pe domnul tău de o comoară ca aceasta”.

El a zis către bătrînul: „Dacă acestea sînt aşa, apoi nu-mi arăta piatra, pentru că m-am întinat cu multe necurăţii şi vederea n-o am sănătoasă, precum ai zis; iată eu cred cuvintelor tale şi nu mă voi lenevi a spune domnului meu”. Intrînd în palat pedagogul, a spus lui Ioasaf toate cu de-amănuntul. Iar el, auzind acele cuvinte, a simţit în inimă o oarecare bucurie duhovnicească, şi a poruncit ca degrabă să aducă înăuntru pe negustorul acela.

Deci, Varlaam a intrat la feciorul împăratului şi s-a închinat lui, apoi l-a felicitat cu cuvinte înţelepte şi frumoase, iar fiul împăratului i-a poruncit să şadă. Ieşind pedagogul afară, a zis Ioasaf către bătrîn: „Arată-mi piatra cea de mare preţ, despre care ai grăit pedagogului meu mari şi minunate lucruri”. Iar Varlaam a început să vorbească către dînsul aşa: „Toate cele spuse de mine o, împărate, sînt adevărate şi fără de îndoială; căci nu se cuvine a grăi minciună înaintea măririi tale. Însă mai înainte, pînă ce nu voi cunoaşte gîndul tău, nu pot a-ţi arăta taina cea mare, căci Stăpînul meu a zis: Ieşind semănătorul să semene sămînţa sa, şi cînd semăna el, unele seminţe au căzut lîngă cale şi păsările cerului le-au mîncat; iar altele au căzut pe piatră şi, răsărind, s-au uscat, pentru că nu aveau umezeală; altele au căzut în spini şi aceştia le-au înăbuşit; iar altele au căzut pe pămînt bun şi au dat rod însutit.

Deci, de voi afla şi eu în inima ta pămînt bun şi roditor, nu mă voi lenevi a semăna în tine sămînţa cea dumnezeiască şi a-ţi arăta taina cea mare. Iar de-ţi va fi pămîntul pietros şi plin de spini, sau de lîngă cale, călcat de toţi cei ce trec pe dînsa, apoi mai bine este în acest fel de pămînt a nu pune nicidecum sămînţa mîntuitoare şi a nu o da spre răpirea păsărilor şi a dobitoacelor înaintea cărora îmi este poruncit a nu arunca mărgăritarul nicidecum. Însă nădăjduiesc a afla în tine pămînt bun, încît şi sămînţa cuvîntului vei primi şi piatra cea fără de preţ vei vedea; apoi cu raza luminii ei te vei lumina şi rod însutit vei aduce; căci pentru tine multă osteneală am luat şi lungă cale am venit ca să-ţi arăt cele ce n-ai văzut şi să te învăţ cele ce n-ai auzit niciodată”.

Ioasaf a zis către dînsul: „Eu, cinstite bătrînule, sînt cuprins de negrăită dorinţă ca să aud cuvinte noi şi bune şi foc arde înăuntru în inima mea, aprinzîndu-mă a şti oarecare lucruri de trebuinţă. Dar n-am aflat pînă acum un om care să poată să-mi spună despre acestea ce am în mintea mea şi să mă povăţuiască pe calea cea dreaptă. Iar de aş afla pe unul ca acela, apoi cuvintele auzite de la dînsul nu le-aş da păsărilor, nici dobitoacelor, nici m-aş arăta pietros şi plin de spini, precum ai zis tu, ci le-aş păzi în inima mea. Tu, dacă ştii ceva de acest fel, nu ascunde de mine, ci spune-mi căci am auzit despre tine că ai venit din pămînt depărtat şi îndată s-a bucurat sufletul meu şi am bună nădejde că voi dobîndi prin tine ceea ce doresc. De aceea te-am adus degrabă la mine şi te-am primit cu veselie, ca pe nici unul dintre cunoscuţii mei şi chiar dintre cei care au crescut împreună cu mine.

Atunci Varlaam, deschizîndu-şi gura plină de darul Duhului Sfînt, a început a-i spune despre Dumnezeu Care a făcut toate şi despre toate cele ce s-au făcut de la începutul lumii: despre călcarea de poruncă a lui Adam şi izgonirea lui din rai, despre strămoşi şi despre prooroci. Apoi despre întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară, despre patimile Lui cele de bunăvoie şi Înviere, despre Sfînta Treime şi Botez şi despre toate tainele sfintei credinţe, precum se scrie mai pe larg în istoria Sfîntului Ioan Damaschin; căci Varlaam era foarte înţelept şi iscusit în Sfînta Scriptură.

El, arătînd lucrurile cu pilde şi cu asemănări frumoase, apoi înfrumuseţînd cuvintele cu sfătuiri dulci, a muiat ca ceara inima fiului împăratului, care, cu cît mai mult îi povestea, cu atît îl asculta mai cu luare aminte şi mai cu plăcere. Iar la sfîrşit a cunoscut fiul împăratului că aceea este piatra cea de mare preţ, adică Domnul nostru Iisus Hristos; căci a strălucit lumina în sufletul lui şi i-a deschis ochii minţii, încît a crezut fără de îndoială tuturor celor povestite de Varlaam.

Apoi, sculîndu-se de pe scaunul său, s-a apropiat de prea înţeleptul bătrîn şi cu bucurie îmbrăţişîndu-l, a zis: „O, preacinstite între oameni, aceasta este, precum mi se pare, piatra cea de mare preţ pe care ai ascuns-o şi nu o arăţi oricui care ar voi să o vadă, ci numai celor vrednici, care au sănătoase simţirile cele sufleteşti. Că iată, cum au venit cuvintele tale în auzul meu, a intrat o lumină preadulce în inima mea şi acoperămîntul necazului meu celui mare, care de multă vreme zăcea în mine, degrabă s-a luminat. Deci, dacă bine cuget acestea, spune-mi; iar de ştii încă ceva mai bun, arată-mi”.

Varlaam, lungind mai mult cuvîntul, i-a spus despre moartea cea bună şi despre cea rea, despre învierea cea de obşte a tuturor, despre viaţa cea veşnică şi despre răsplătirea drepţilor şi munca păcătoşilor. Şi aşa l-a adus, prin aceste cuvinte, la mare umilinţă şi zdrobire de inimă, încît cu totul s-a umplut de lacrimi şi a plîns din destul. Apoi a mai adăugat şi despre deşertăciunea şi nestatornicia lumii acesteia, despre lepădarea de dînsa şi de viaţa călugărească şi pustnicească. Iar Ioasaf punea în inima sa toate cuvintele lui Varlaam, ca pe nişte pietre scumpe în vistierie. Atît de mult s-a îndulcit de vorba lui şi-l iubea, încît nu voia a se mai despărţi de dînsul, ci dorea să-l aibă totdeauna împreună cu sine şi să asculte învăţăturile lui. Apoi l-a întrebat de viaţa pustnicească, de hrană şi îmbrăcăminte, zicînd: „Ce fel este hrana ta şi a celor dimpreună cu tine? De unde aveţi haine şi spune-mi în ce fel sînt?”

Iar Varlaam a zis: „Hrana noastră este din rodurile copacilor şi din verdeţurile ce cresc prin pustie. Dacă cineva dintre cei credincioşi ne aduce puţină pîine, noi o primim ca trimisă din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar hainele noastre sînt din trenţe de păr şi din piei de oaie şi de capră, cu totul vechi şi cîrpite, şi vara şi iarna tot de un fel. Iar această haină cu care sînt acoperit pe deasupra, am luat-o de la un mirean pentru ca să nu fiu cunoscut că sînt călugăr. Că de aş fi venit aici îmbrăcat cu hainele mele, n-aş fi fost primit la tine. Iar Ioasaf a rugat pe Varlaam să-i arate hainele sale cele obişnuite, călugăreşti.

Atunci Varlaam, dezbrăcînd haina cea mirenească, s-a arătat lui Ioasaf ca o vedere înfricoşată, căci trupul bătrînului era cu totul uscat şi înnegrit de arşiţa soarelui şi numai pielea se ţinea pe oase. Şi era îmbrăcat cu nişte trenţe de păr rupte şi foarte aspre, de la mijloc pînă la genunchi; apoi, asemenea acestora avea şi mantie în spate. Ioasaf s-a înspăimîntat de aceasta şi, minunîndu-se de acea răbdare mare, a oftat, a plîns şi a rugat pe bătrînul să-l ia şi pe el împreună cu sine la viaţa cea pustnicească. Iar Varlaam a zis: „Nu pofti aceasta acum, pentru ca nu cumva să vină pentru tine de la tatăl tău vreo răutate asupra fraţilor noştri. Ci primeşte Botezul şi rămîi aici, iar eu mă voi duce singur. Şi cînd va voi Domnul, vei veni şi tu la mine, căci cred lui Dumnezeu că şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie împreună vom vieţui”.

Ioasaf, lăcrimînd, a zis: „Dacă aşa este voia Domnului Dumnezeu, dă-mi Sfîntul Botez şi ia de la mine mulţime de aur să duci fraţilor tăi care sînt în pustie, ca să le fie de hrană şi de îmbrăcăminte”. Iar Varlaam a zis: „Cei bogaţi dau celor săraci, iar nu cei săraci bogaţilor. Şi tu, fiind sărac, cum voieşti a ne da nouă, celor bogaţi? Pentru că cel mai de pe urmă din fraţii noştri, fără de asemănare este mai bogat decît tine. Dar nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că şi tu, peste puţină vreme, te vei îmbogăţi cu acest fel de bogăţie; iar cînd te vei îmbogăţi, atunci vei fi scump şi nedarnic”.

Ioasaf n-a înţeles cele grăite. Deci, Varlaam i-a tălmăcit astfel: „Cei ce lasă pentru Hristos toate cele pămînteşti, aceia se îmbogăţesc cu multe bunătăţi cereşti; iar cel mai mic dar ceresc este mai scump decît toate bogăţiile lumii acesteia”. Apoi Varlaam a mai adăugat acestea către Ioasaf: „Aurul este pricină de păcat şi pentru aceea ca pe un şarpe îl lepădăm din sînul nostru; iar tu voieşti să duc fraţilor mei şarpele acela pe care ei l-au călcat în picioare”.

Deci Varlaam a sfătuit pe Ioasaf ca să se pregătească pentru Sfîntul Botez şi i-a poruncit să postească şi să se roage cîteva zile; iar el s-a dus la un loc ascuns şi se ruga lui Dumnezeu pentru dînsul. A doua zi iarăşi a venit la el şi l-a învăţat multe despre Dumnezeu. Apoi în toate zilele venea de îi spunea despre vestirile proorocilor şi ale apostolilor, precum şi propovăduirile Sfinţilor Părinţi. Iar în ziua în care voia să-l boteze, a făcut către dînsul astfel de învăţătură:

„Iată, că voieşti a primi pecetea lui Hristos, a te însemna cu lumina feţei Lui şi a te face fiu al lui Dumnezeu şi biserică a Sfîntului şi de viaţă făcătorului Duh. Deci crede acum în Tatăl, Fiul şi în Sfîntul Duh, în Sfînta şi de viaţă începătoare Treime, Care este slăvită în trei ipostasuri şi într-o Dumnezeire, despărţită adică cu ipostasurile şi cu deosebirile firilor, iar cu fiinţa unită. Deci să cunoşti pe Unul Dumnezeu, pe Tatăl Cel nenăscut, iar pe Unul Domnul nostru Iisus Hristos născut; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut mai înainte de toţi vecii; că din Tatăl Cel bun s-a născut Fiul Cel bun şi din lumina cea nenăscută a răsărit lumina cea pururea de o fiinţă şi din Viaţa cea adevărată a ieşit izvorul cel făcător de viaţă. Şi din puterea Tatălui s-a arătat puterea Fiului, Care este strălucirea slavei şi cuvînt ipostatic, din început fiind Dumnezeu şi Dumnezeu fiind şi fără de început şi pururea deofiinţă, prin Care toate s-au făcut cele văzute şi cele nevăzute.

Apoi să cunoşti pe Unul Duhul Sfînt, Care din Tatăl purcede, Dumnezeu desăvîrşit, făcător de viaţă şi sfinţitor, Atotputernic, pururea deofiinţă, în al Său ipostas petrecînd. Deci aşa te închină, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, în trei ipostasuri cu deosebirile lor şi într-o dumnezeire; că una este Dumnezeirea acestor trei şi firea lor este una şi fiinţa una şi au o slavă, o împărăţie, o putere şi o stăpînire; una este dumnezeirea Fiului şi a Sfîntului Duh, pentru că din Tatăl sînt. Iar Tatăl este nenăscut, Fiul născut, iar Duhul purcede.

Deci acestea aşa să le crezi iar a pricepe chipul naşterii sau purcederii să nu te sîrguieşti, căci este neajuns. Ci, în dreptatea inimii, fără ispitire să primeşti că Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh în toate sînt una afară de nenaştere, naştere şi purcedere; şi că Unul născut Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu S-a pogorît pe pămînt pentru mîntuirea noastră, cu bunăvoinţa Tatălui şi cu lucrarea Sfîntului Duh.

Apoi mai presus de fire S-a zămislit în pîntecele Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi fără de stricăciune S-a născut dintr-însa, făcîndu-Se om desăvîrşit. Căci precum este Dumnezeu desăvîrşit, aşa S-a făcut şi om desăvîrşit din două firi, adică din cea dumnezeiască şi din cea omenească, şi în două firi înţelegătoare, libere şi lucrătoare; şi după toate avînd săvîrşire, după fiecare deosebire şi voie şi cuvînt şi stăpînire; apoi fiind şi după Dumnezeire şi după omenire într-o alcătuire.

Acestea fără ispitire primeşte-le şi nici într-un chip nu întreba a le pătrunde, cum S-a pogorît Fiul lui Dumnezeu şi S-a făcut om din sîngele fecioresc, fără prihană; sau în ce chip cele două firi s-au unit într-o alcătuire, pentru că noi am învăţat a le ţine cu credinţă acestea ce s-au dat nouă prin dumnezeieştile Scripturi; iar a le înţelege sau a le grăi, nu putem. Crede dar, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru milostivirea Sa şi a primit toate pătimirile firii omeneşti, afară de păcat; căci a flămînzit, a însetat, a dormit, S-a ostenit, S-a mîhnit cu firea omenească, şi a fost dus la moarte pentru păcatele noastre, a fost răstignit, a gustat moarte şi a fost îngropat; iar cu Dumnezeirea a fost fără patimă şi neschimbat. Căci n-a fost pătimirea în firea cea fără de moarte, ci firea omenească o mărturisim că a pătimit şi s-a îngropat; iar cu dumnezeiasca pătimire a înviat din morţi în nestricăciune, S-a înălţat la ceruri şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia cu dreaptă măsură, după faptele lui; căci vor învia morţii şi se vor scula cei care sînt în mormînt.

Deci, cei care au păzit poruncile lui Hristos şi cu dreaptă credinţă s-au dus din lumea aceasta, vor moşteni viaţa cea veşnică; iar cei care s-au întinat în păcate şi care s-au abătut de la dreapta credinţă, vor merge la muncă veşnică. Şi să nu crezi că răutatea are oarecare stăpînire, nici să o socoteşti pe dînsa a fi fără de început sau înfiinţată de la sine, sau să-şi fi luat începutul de la Dumnezeu; ci din faptele noastre este aceasta, prin lucrarea diavolului, că dintr-a noastră neluare aminte a intrat la noi. Şi de vreme ce noi sîntem liberi, cu cuviinţă este ca de voie să alegem binele sau răul.

Pe lîngă toate acestea mărturiseşte un Botez prin apă şi prin Duh, spre iertarea păcatelor. Primeşte împărtăşirea Preacuratelor Taine ale lui Hristos, crezînd cu adevărat că este Trupul şi Sîngele lui Hristos, Dumnezeul nostru, pe care l-a dat credincioşilor spre iertarea păcatelor. Pentru că în noaptea în care S-a vîndut, cu lege a aşezat sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli şi tuturor celor ce aveau să creadă într-Însul şi a zis: Luaţi mîncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frînge pentru voi, pentru iertarea păcatelor. La fel, luînd paharul, a dat lor, zicînd: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sîngele Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, pentru iertarea păcatelor. Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea.

Deci acest cuvînt lucrător al lui Dumnezeu, Care pe toate le face cu puterea Sa, preface cu dumnezeiasca sfinţire a cuvintelor şi prin venirea Sfîntului Duh, pîinea şi vinul în Trupul şi Sîngele Său, care se dă spre sfinţire şi spre luminare celor ce se împărtăşesc cu credinţă.

Deci, închină-te cu credinţă şi sărută sfînta închipuire a lui Dumnezeu Cuvîntul, Care S-a făcut om pentru noi, socotind că vezi pe însuşi Făcătorul în icoană; căci aşa a zis unul dintre sfinţi, că cinstea închipuirii trece la chipul cel dintîi. Iar chipul cel dintîi este al Aceluia a Cărui faţă este închipuită; şi privind spre icoana zugrăvită, trecem cu ochii minţii către vederea adevărată a Aceluia al Cărui chip este zugrăvit. Deci, cu bună credinţă închinîndu-ne chipului Aceluia Care a luat trupul nostru, nu socotim ca Dumnezeu acea zugrăveală, ci chipul lui Dumnezeu Care S-a întrupat pentru noi, luînd chip de rob; pe acesta cu dragoste îl sărutăm.

Tot la fel să săruţi şi chipul Preacuratei Maicii Lui şi ale tuturor sfinţilor, cu acelaşi obicei. Închină-te cu credinţă şi chipului cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi-l sărută pentru Cel ce S-a răstignit cu trupul spre mîntuirea neamului nostru, adică pe Hristos Dumnezeul şi Mîntuitorul lumii, Care ne-a dat chipul acesta, pentru biruinţa asupra diavolului care se teme şi se cutremură nesuferind să vadă puterea ei. În aceste porunci şi cu credinţa aceasta te botez.

Păzeşte-le acestea neschimbate şi nesmintite de orice eres, pînă la răsuflarea ta cea mai de pe urmă. Toate învăţăturile care se împotrivesc acestei credinţe fără de prihană, să le urăşti şi străine să le socoteşti, pentru că Apostolul a zis: Că, înger din cer de vă va vesti vouă altceva decît ceea ce am binevestit eu, anatema să fie. Căci nu este altă bună vestire, nici altă credinţă afară de cea mărturisită de Apostoli şi venită de la purtătorii de Dumnezeu părinţi la diferite soboare şi dată soborniceştii Biserici”.

Zicînd acestea Varlaam şi învăţîndu-l simbolul dreptei credinţe, cel aşezat de Sinodul de la Niceea, l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, în baia ce era în grădina lui şi a venit peste dînsul darul Sfîntului Duh. Intrînd apoi în camera lui, a săvîrşit Dumnezeiasca Liturghie şi l-a împărtăşit cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine şi s-au bucurat cu duhul amîndoi, dînd slavă lui Dumnezeu. Deci bătrînul, învăţîndu-l cum se cuvine a vieţui după Botez şi spunîndu-i toate despre faptele cele bune, s-a dus la gazda sa. Iar păzitorii şi slugile lui Ioasaf se mirau văzînd pe bătrînul intrînd adeseori la fiul împăratului.

Apoi unul dintr-înşii, care era mai mare, cu numele Zardan, pe care – ca mai credincios şi mai priceput -, l-a pus împăratul mai mare peste palatele fiului său, a zis către Ioasaf: „Bine ştii, stăpîne, că mă tem de tatăl tău şi cît sînt de credincios lui; pentru aceea m-a pus ca pe o slugă mai credincioasă ca să-ţi slujesc ţie. Iar acum, văzînd pe bătrînul acesta intrînd adeseori la tine şi vorbind, mă tem ca nu cumva să fie de credinţă creştinească, pe care foarte mult o urăşte tatăl tău şi voi fi vinovat judecăţii de moarte. Pentru aceea sau spune despre aceasta împăratului, sau de acum încetează a mai vorbi cu dînsul, sau mă izgoneşte pe mine de la faţa ta, ca să fiu fără de prihană”.

Fiul împăratului a zis către dînsul: „Mai înainte de toate, să facem aceasta, o, Zardane, şezi ascuns după perdea şi ascultă vorba lui către mine şi atunci îţi voi spune ce se cuvine a face”. Deci vrînd să intre Varlaam în palat, Ioasaf a aşezat pe Zardan înăuntru după o perdea şi a zis către bătrîn: „Mai adu-mi aminte iarăşi de învăţăturile tale, pe scurt, pentru ca să se înrădăcineze mai tare în inima mea”. Iar Varlaam, luînd cuvînt, a grăit multe către dînsul, despre Dumnezeu şi buna credinţă, despre bunătăţile ce vor să fie şi despre muncile cele veşnice; apoi vorbind destul s-a sculat şi a făcut rugăciune, ducîndu-se la gazda sa.

Ioasaf, chemînd pe Zardan şi ispitindu-l, a zis: „Auzit-ai ce mi-a vorbit acest bătrîn mincinos şi cum se ispiteşte să mă înşele cu cuvintele sale, să mă lipsească de veselia şi îndulcirea vieţii şi să mă ducă către un Dumnezeu străin”. Iar Zardan a zis: „Nu mă ispiti, stăpîne, că ştiu bine că au intrat adînc în inima ta cuvintele bărbatului acestuia; şi noi ştim că propovăduirea aceasta este adevărată, dar de cînd a ridicat tatăl tău prigoană cumplită asupra creştinilor, de atunci a pierit această credinţă care, dacă ţi s-a arătat plăcută şi dacă poţi purta asprimea şi ostenelile ei, bine să se îndrepteze voia ta cea bună. Dar eu ce voi face? Eu care nici nu pot căuta cu ochii spre o viaţă aşa de aspră şi cu osteneală, ba încă de frica împăratului slăbeşte inima mea, neştiind ce voi răspunde lui, pentru că am lăsat pe bătrînul acela să intre la tine”.

Iar fiul împăratului a zis către dînsul: „Eu, pentru dragostea ta cea mare ce o ai către mine şi pentru slujirea ta cu credinţă, neaflînd o răsplătire mai bună, cu aceasta am vrut a-ţi răsplăti, adică m-am sîrguit a-ţi arăta aceste bunătăţi negrăite, pentru ca să cunoşti pe Ziditorul tău şi să crezi într-Însul. Căci am nădăjduit că de cum vei auzi învăţătura cea dreaptă, îndată o vei iubi şi o vei urma împreună cu mine. Dar precum văd, am pierdut nădejdea pentru că eşti impietrit la inimă şi nu voieşti a cunoaşte adevărul; însă să-mi împlineşti o dorinţă. Să nu spui tatălui meu despre aceasta pînă la o vreme cuviincioasă; pentru că dacă vei spune lui aceasta, altceva nimic nu vei face decît numai vei aduce sufletului meu mare supărare”.

A doua zi, venind Varlaam la dînsul, a început a grăi pentru plecarea sa; iar Ioasaf, neputînd răbda despărţirea lui, s-a întristat cu sufletul şi i s-au umplut ochii de lacrimi. Atunci bătrînul a vorbit mult către dînsul, întărindu-l în credinţă şi în faptele cele bune şi mîngîindu-l să nu plîngă după dînsul; apoi i-a proorocit că nu după multă vreme se vor uni pentru totdeauna. Iar Ioasaf, nevrînd să mai facă osteneală bătrînului şi temîndu-se ca nu cumva Zardan să spună împăratului despre dînsul, a zis cu plîngere către Varlaam:

„De vreme ce aşa ai voit tu, părintele meu cel duhovnicesc şi bunule învăţător, ca eu să rămîn aici în lumea aceasta deşartă iar tu să te duci la locul odihnei tale celei duhovniceşti, de acum nu îndrăznesc a te opri pe tine. Mergi dar, păzit cu pacea lui Dumnezeu, şi pomeneşte-mă şi pe mine ticălosul totdeauna în sfintele tale rugăciuni ca să te pot ajunge pe tine şi să văd totdeauna cinstita ta faţă. Apoi fă dragoste de-mi lasă mantia ta cea ruptă şi aspră, spre aducere aminte de viaţa călugărească şi de învăţăturile tale, precum şi pentru păzirea de toată lucrarea diavolească”.

Deci i-a dat bătrînul acea mantie pe care, luînd-o Ioasaf, o cinstea mai mult decît porunca cea împărătească. Apoi a stat Varlaam la rugăciune şi s-a rugat către Dumnezeu cu umilinţă pentru Ioasaf, încredinţînd pe tînărul cel de curînd luminat, purtării Lui de grijă. Sfîrşind rugăciunea, s-a întors şi l-a sărutat pe el şi a zis: „Fiule al Părintelui ceresc, pace ţie şi mîntuire veşnică!” Apoi a ieşit din palate, bucurîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu Cel ce a îndreptat calea lui spre bine.

După plecarea lui Varlaam, fericitul Ioasaf s-a sîrguit spre rugăciune şi spre viaţă aspră. Acest lucru, văzîndu-l Zardan, s-a umplut de multă supărare şi, prefăcîndu-se bolnav, s-a dus la casa sa. Împăratul auzind că s-a îmbolnăvit Zardan, a trimis la dînsul pe doctorul său cel mai iscusit ca să-l tămăduiască. Iar doctorul, luînd bine seama asupra bolii lui, a spus împăratului, zicînd: „Eu n-am putut afla la omul acesta nici o boală, decît numai o supărare cu care rănindu-şi sufletul, acum boleşte”.

Împăratul, auzind aceste cuvinte, socotea că fiul său s-a mîniat asupra lui Zardan şi pentru aceea, mîhnindu-se, acum boleşte; deci a voit să meargă singur ca să cerceteze pe bolnav şi să cunoască pricina bolii. Iar Zardan auzind despre aceasta, s-a grăbit de a venit el mai înainte la împăratul şi căzînd înaintea lui, se socotea vrednic de toată pedeapsa pentru că n-a păzit cu băgare de seamă pe fiul său. Apoi i-a spus toate cele ce se întîmplaseră; că a venit, zice el, din pustie un viclean vrăjitor şi înşelător cu numele Varlaam, care a vorbit cu fiul lui despre credinţa creştinească iar el a crezut celor spuse şi acum este cu totul al lui Hristos.

Împăratul dacă a auzit astfel de cuvinte a început a se umple de supărare şi de mînie negrăită. Apoi îndată chemîndu-l pe cel mai mare dintre boierii săi, cu numele Arahie, sfetnicul cel mai înţelept şi mai iscusit în citirea de stele, acestuia i-a spus pe rînd toate cele ce s-au întîmplat. Iar el, mîngîind pe împăratul a zis:

„Fii fără de supărare, o, împărate, că este lesne a întoarce pe fiul tău de la credinţa creştinească, numai să prindem pe Varlaam. Iar de nu-l vom afla, apoi ştiu eu pe un alt bătrîn de credinţa noastră, anume Nahor, care vieţuieşte în pustie şi se îndeletniceşte cu citirea în stele, de la care şi eu am învăţat, şi care în toate este asemenea lui Varlaam, căci eu chiar faţa acestuia o ştiu căci l-am văzut odinioară. Deci, chemînd pe acel Nahor din pustie, îi vom porunci a se preface că este Varlaam şi ne vom întreba cu dînsul din credinţă; iar el va arăta credinţa creştinească a fi mincinoasă, care lucru văzîndu-l fiul tău, se va întoarce de la creştinătate iarăşi la zeii părinteşti”.

Împăratului, părîndu-i-se că va fi bun acel sfat s-a mîngîiat puţin de supărarea ce o avea şi întărindu-se cu nădejdea, a trimis degrabă pe Arahie cu mulţime de ostaşi să caute pe Varlaam, care străbătînd toate căile, au ajuns pînă în pustiul Senaridului. Acolo, umblînd prin multe locuri fără de drumuri, prin munţi şi prin prăpastii neumblate, a aflat sub munte o ceată mică de pustnici pe care i-au prins. Între dînşii era unul mai mare care purta un sac de păr plin de oasele sfinţilor părinţi care adormiseră mai înainte; şi aceasta o făcea pentru ca totdeauna să-şi aducă aminte de moarte.

Şi i-au întrebat pe dînşii Arahie, zicînd: „Unde este înşelătorul acela care a amăgit pe fiul împăratului?” Iar cel ce purta sacul de păr a zis: „Nu este acela la noi, nici va fi pentru că el fuge de noi, fiind izgonit de puterea lui Hristos, ci între voi mai ales îşi are petrecerea sa”. Arahie a întrebat dacă îl ştie pe el. Pustnicul a răspuns: „Ştiu pe acela care se zice înşelătorul, care este diavolul. Acela vieţuieşte în mijlocul vostru şi voi faceţi cele plăcute lui”. Arahie a răspuns: „Eu pentru Varlaam te întreb pe tine”. Pustnicul a răspuns: „Dacă întrebi de Varlaam, apoi se cădea a întreba unde este cel care a întors de la înşelăciune pe fiul împăratului? Că acela este fratele nostru şi împreună părtaş al vieţii noastre monahiceşti, dar acum de multe zile nu l-am mai văzut pe dînsul”.

Arahie l-a întrebat: „Dar unde este locuinţa lui Varlaam?” Pustnicul a răspuns: „Ştim chilia lui aici în pustie, dar nu o vom spune vouă”. Arahie, umplîndu-se de mînie îi îngrozea cu moartea iar ei, auzind de moarte, s-au bucurat; deci le-a dat multe bătăi şi i-a muncit cumplit ca să le arate pe Varlaam, dar ei tăceau. Arahie căutînd cu sîrguinţă pe Varlaam şi neaflîndu-l, s-a întors la împăratul fără nici un spor, aducînd la dînsul numai pe acei pustnici care erau şaptesprezece la număr, pe care îi silea împăratul ca să spună locul petrecerii lui Varlaam şi să se lepede de Hristos. Iar ei nu s-au plecat, ci defăimau idolatria lui. De aceea a poruncit să le taie limbile, apoi mîinile şi picioarele şi să le scoată ochii şi aşa s-au săvîrşit bunii pătimitori.

După sfîrşitul acestor Sfinţi Mucenici, Arahie s-a dus noaptea, după porunca împăratului, la Nahor vrăjitorul, care vieţuia în pustie şi se îndeletnicea cu facerea de vrăji, şi spunîndu-i toate cu de-amănuntul l-a rugat să se prefacă că este Varlaam. Apoi s-a întors la împăratul şi a doua zi a pregătit ostaşii, dînd de veste că merge iarăşi să caute pe Varlaam, străbătînd pustietăţile. Atunci Nahor s-a arătat ieşind dintr-o pădure şi, văzîndu-l ostaşii, au alergat după dînsul; apoi, ajungîndu-l, l-au prins şi l-au dus la Arahie. Acesta, ca şi cum n-ar fi ştiut pe Nahor, l-a întrebat: „Cine eşti tu?”. Nahor i-a răspuns: „Sînt Varlaam”. Apoi îndată toţi s-au bucurat şi l-au dus pe el legat la împăratul, ieşind veste pretutindeni că au prins pe Varlaam.

Deci, auzind Ioasaf de aceasta, s-a rănit cumplit la suflet şi se tînguia cu amar. Însă, Dumnezeul mîngîierii a descoperit lui Ioasaf printr-o descoperire dumnezeiască, că nu au prins pe Varlaam, ci pe Nahor vrăjitorul. Apoi împăratul a intrat în palatul fiului său, pe care îl sfătuia şi îl îndemna uneori cu cuvinte bune şi blînde, alteori cu mînie şi asprime, ca să se lase de credinţa creştinească şi să se întoarcă iarăşi la zeii păgîneşti. Însă n-a putut cu nimic a-l întoarce pe el de la dragostea lui Hristos, pentru că răspundea cu multă înţelepciune la toate cuvintele lui, arătînd deşertăciunea necuraţilor zei şi preamărind pe Unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, şi se arăta gata şi de răni şi de moarte.

Dar de vreme ce dragostea firească a împăratului nu-l lăsa să-l muncească pe fiul său, ba încă fiind mustrat şi de conştiinţă, pentru că-l auzea grăind adevărul, a zis către dînsul: „Ţi se cădea o, fiule, a te supune în toate poruncii mele părinteşti; dar de vreme ce eşti aspru şi neînduplecat şi tare te împotriveşti mie, părîndu-ţi-se a fi mai înţelept decît toţi, să lepădăm dar amîndoi deşarta împotrivire şi să dăm loc dreptăţii. Iată eu voi face adunare mare şi voi strînge pe toţi înţelepţii noştri din toată împărăţia mea şi voi aduna şi creştinii; căci voi porunci vestitorilor mei să strige cu mare glas pretutindeni ca nimeni din creştini să nu se teamă, ci fără de frică să se adune toţi ca să facem judecată de obşte şi să vedem care credinţă este mai bună. Apoi este la mine şi Varlaam care te-a înşelat pe tine, ferecat în fiare, căci nu m-am odihnit pînă ce nu l-am prins pe dînsul. Pe acesta îl voi scoate la sobor, ca împreună cu creştinii săi să stea împotriva înţelepţilor noştri şi să facă întrebare pentru credinţă. Dacă veţi birui voi creştinii, împreună cu Varlaam al vostru, apoi veţi dobîndi dorinţa voastră; iar de veţi fi biruiţi, apoi datori sînteţi a vă supune desăvîrşit poruncii mele”.

Fericitul Ioasaf a zis: „Fie voia Domnului şi să fie precum ai poruncit, iar Dumnezeu Cel adevărat să ne dea a nu ne rătăci din calea cea dreaptă”. Atunci împăratul a poruncit tuturor slujitorilor idoleşti şi creştinilor, prin trimitere de cărţi şi prin propovăduitori, prin toate cetăţile şi satele, ca să se adune la un loc toţi cei ce sînt de credinţă creştinească şi netemîndu-se de nimic să vină la sobor, pentru cercetarea credinţei celei adevărate. Şi stînd lîngă învăţătorul lor Varlaam, să se întrebe împreună cu slujitorii şi cu vrăjitorii. Apoi a chemat şi pe înţelepţii slujitori persani, caldeeni şi indieni, care se aflau în toată stăpînirea sa, precum şi pe fermecători şi vrăjitori, ca să biruiască pe creştini.

Deci s-au strîns la împăratul mulţime mare dintre cei de credinţa necurată idolească, înţelepţi în răutate şi dascăli iscusiţi în nedreptate, care deşi păreau a fi înţelepţi, însă erau nebuni. Iar creştinii, de vreme ce unii erau omorîţi de păgîni iar alţii se împrăştiaseră prin munţi şi prin pustietăţi, de aceea s-au adunat foarte puţini dintr-înşii, între care numai unul s-a aflat mai iscusit în dumnezeiasca Scriptură, cu numele Varahie. Numai acela a venit fără temere în ajutorul celui cu părere Varlaam, iar adevărat cu numele Nahor. Însă Varahie nu ştia că acela este Nahor vrăjitorul, iar nu Varlaam.

Deci împăratul a şezut pe scaun înalt şi a poruncit şi fiului său să şadă împreună cu dînsul. Iar fiul cinstind pe părintele său, n-a vrut să facă aceasta, ci a şezut pe pămînt aproape de dînsul. Deci au stat înainte toţi maeştri cei păgîneşti şi a fost adus şi Nahor, cel cu părerea Varlaam. Apoi împăratul a zis către ritorii şi filosofii săi care stăteau înainte: „Iată vă stă înainte nevoinţă mare şi din două una s-a pregătit vouă: ori veţi birui pe Varlaam şi pe creştinii care sînt împreună cu dînşii şi vă învredniciţi de cinste de la noi, ori de veţi fi biruiţi să primiţi ruşine şi pedeapsă cumplită. Iar pe voi pe toţi vă voi pierde şi trupurile voastre le voi da spre mîncare fiarelor şi păsărilor, apoi pe fiii voştri cu veşnică robie îi voi robi, dacă nu veţi birui pe creştini”.

Zicînd împăratul acestea, fiul său a răspuns, zicînd: „Astăzi ai făcut judecată dreaptă o, împărate, şi eu zic acestea dascălului meu”. Apoi întorcîndu-se către Nahor a zis: „Bine ştii o, Varlaame, în ce fel de slavă şi de mulţumire m-ai aflat şi tu cu cuvintele tale m-ai înduplecat a mă depărta de zeii părinteşti şi de lege, a sluji unui Dumnezeu necunoscut şi a întărîta pe părintele şi pe stăpînul meu. Deci acum vezi că stai în cumpănă; căci dacă vei birui războiul ce-ţi stă înainte şi vei arăta a fi adevărate învăţăturile tale, apoi te vei preamări ca un propovăduitor al adevărului şi eu voi rămîne în învăţătura ta, slujind lui Hristos pînă la răsuflarea cea mai de pe urmă. Iar de vei fi biruit şi te vei face mie astăzi mijlocitor de ruşine, apoi eu singur voi izbîndi defăimarea mea, căci voi sta cu picioarele mele pe pieptul tău şi cu mîinile mele rupînd inima ta şi limba le voi da spre mîncare cîinilor împreună cu celălalt trup al tău, ca prin tine să se înveţe toţi a nu mai înşela pe fiii împăraţilor”.

Auzind Nahor cuvintele acestea s-a spăimîntat foarte văzîndu-se pe sine prins în cursa sa şi căzut singur în groapa pe care a săpat-o. Deci, văzînd moartea gata înaintea lui, de va întărîta pe fiul împăratului, care cu înlesnire poate să-l muncească cum va vrea, şi că nu este cu putinţă a scăpa din mîinile lui, a gîndit să ţină cu dînsul şi să apere credinţa creştinească. Apoi începîndu-se între slujitorii idoleşti şi între creştini a se pune cuvinte de întrebare, atunci Nahor şi-a deschis gura, precum de demult Varlaam, care a fost chemat de împăratul Valac să blesteme pe israiliteni, iar el în loc să-i blesteme, i-a binecuvîntat, aşa şi Nahor, începîndu-se întrebările, a ţinut cuvîntul de dimineaţă pînă seara, grăind ca de la Duhul Sfînt, pentru că ştie darul lui Dumnezeu a lucra cîteodată şi în vasele cele necurate, pentru mărirea Sa cea sfîntă.

Deci cu atîta înţelepciune a mustrat Nahor deşertăciunea şi minciuna zeilor, întărind şi adeverind credinţa creştinească, cu înţelepte dovezi, încît nu putea nimeni să-i răspundă nici un cuvînt împotrivă. Despre această prea înţeleaptă vorbire a lui Nahor cu slujitorii idoleşti, Sfîntul Damaschin scrie mai larg şi mai frumos în istoria sa despre aceşti Sfinţi Părinţi, Varlaam şi Ioasaf. Deci toţi ritorii, filosofii, popii şi vrăjitorii erau ruşinaţi şi mîhniţi încît tăceau ca şi cum ar fi fost fără de glas, neputînd a grăi nimic împotrivă. Iar fiul împăratului se bucura cu duhul şi slăvea pe Domnul, Care, precum altădată pe Saul, aşa şi pe Nahor, l-a făcut din prigonitor, învăţător şi propovăduitor al adevărului.

Împăratul împreună cu boierul Arahie, minunîndu-se de neaşteptata schimbare a lui Nahor, cu mare mînie se iuţea împotriva lui, pentru că îi cuprinsese mare ruşine şi ar fi vrut să-l muncească precum şi pe creştinii care erau împreună cu dînsul, dar nu putea să-şi calce cuvîntul său împărătesc. Căci el poruncise ca de voie şi fără temere să se adune creştinii în sobor, făgăduind împărăteşte ca să nu li se facă nici un rău. Apoi a poruncit să se risipească soborul, ca şi cum ar fi vrut a doua zi iarăşi să se adune la întrebare.

Fiul împăratului a zis către tatăl său: „Precum la început ai poruncit, o, împărate, să se facă judecată dreaptă, aşa şi la sfîrşit pune înainte dreptatea şi din două una fă: sau dascălului meu porunceşte-i să petreacă în această noapte împreună cu mine, pentru ca să învăţăm împreună cele ce ni se cade a grăi mîine, iar tu, luînd pe ai tăi, asemenea învăţaţi-vă şi voi; sau lasă-mi în această noapte pe ritorii tăi şi tu ia pe învăţătorul meu la tine, pentru că, dacă vor rămîne la tine amîndouă părţile care se împotrivesc, apoi învăţătorul meu va petrece în supărare şi în frică, iar ai tăi în bucurie şi odihnă. Şi această judecată nu mi se pare a fi dreaptă, ci va fi silire şi călcare de făgăduinţă”.

Împăratul, fiind biruit de cuvintele cele înţelepte ale fiului său, a luat la sine pe jertfitorii săi, iar pe Nahor l-a lăsat fiului său, avînd oarecare nădejde spre Nahor că va aduce la săvîrşire făgăduinţa sa. Deci, luînd Sfîntul Ioasaf pe Nahor, s-a dus în palatul său, bucurîndu-se de Dumnezeu, Mîntuitorul său. Iar către Nahor a zis: „Oare socoteşti că nu ştiu eu că tu nu eşti Varlaam, ci eşti Nahor? Însă bine ai făcut că ai arătat a fi adevărată credinţa creştinească şi ai mustrat înşelăciunea idolească; crede dar în Dumnezeul Acela pentru al Cărui nume bine ai vestit acum”.

La aceste cuvinte umilindu-se Nahor, se căia de toate răutăţile sale cele mai dinainte şi cu tot adevărul dorea ca să se apropie de Domnul Dumnezeu. Deci, a rugat pe fericitul Ioasaf ca să-i poruncească să fugă pe ascuns în pustie şi să se însoţească cu pustnicii care se ascundeau acolo şi apoi să primească Sfîntul Botez. Sfîntul Ioasaf, învăţîndu-l, l-a liberat cu pace. Iar el plecînd, a aflat în pustie un preot sfînt şi, luînd de la dînsul Sfîntul Botez, şi-a petrecut zilele în pocăinţă.

A doua zi, înştiinţîndu-se împăratul de cele despre Nahor, s-a deznădăjduit. Apoi, văzînd pe înţelepţii săi ritori că sînt biruiţi pînă în sfîrşit şi petrec în nepricepere, s-a mîniat foarte asupra lor şi i-a necinstit cu dosădiri cumplite, iar pe alţii i-a pedepsit cu bătăi şi le-a înnegrit feţele cu funingine, izgonindu-i de la faţa sa. De atunci nu mai cinstea pe slujitorii idoleşti nici nu mai aducea jertfe idolilor, ba îi şi hulea pe dînşii. Deci împăratul fiind în mare nedumerire, clătinîndu-se de gîndurile sale, nici idolilor nu se închina, nici credinţa creştinească nu primea. Iar la fericitul Ioasaf veneau mulţi şi îndulcindu-se de cuvintele lui mîntuitoare, se întorceau către Hristos.

Dar slujitorii idolilor văzîndu-se batjocoriţi şi văzînd pe împăratul că se întoarce de la zeii lor, au trimis degrabă la un mare vrăjitor cu numele Teuda ce petrecea în pustie, şi vestind aceluia toate cele ce se întîmplaseră, îl rugau cu sîrguinţă să le ajute. Teuda cu putere drăcească, a venit cu îndrăzneală la împărat, pentru că era cunoscut şi iubit de dînsul. El cu cuvintele sale măiestrite şi înşelătoare iarăşi a înduplecat pe împărat la închinarea de idoli şi a făcut praznic mare idolilor împreună cu dînsul. Apoi se nevoia ca şi pe fericitul Ioasaf să-l întoarcă de la Hristos către închinarea idolească şi a dat împăratului acest sfat viclean, ca să ia de la Ioasaf toate slugile şi în locul lor să pună femei şi fete tinere şi frumoase, ca să-i slujească lui. „Iar eu, zise el, voi trimite pe unul din draci care va aprinde într-însul focul dulceţii spre desfrînare. Şi dacă va fi biruit, apoi îndată, o împărate, toate vor fi după voia ta”.

Împăratul ascultînd sfatul vicleanului, a adunat o mulţime de fete frumoase şi de femei tinere şi, împodobindu-le pe dînsele cu haine de mult preţ şi cu podoabe de aur, le-a dus în palat la fiul său şi a dat afară pe toate slugile lui; aşa că nu era în palatul lui Ioasaf nici unul de parte bărbătească, ci toată slujba o făceau femeile şi fetele. Apoi au năvălit asupra lui în chip nevăzut, duhurile cele viclene ce erau trimise de Teuda vrăjitorul şi aprindeau cuptorul cel trupesc al tînărului, năvălind asupra lui cu gînduri necurate.

Fericitul Ioasaf era într-o mare nevoie şi război, dar mai ales cînd o fecioară care era mai frumoasă decît toate şi care – nu numai de împăratul era îndemnată, ci şi de diavolul -, a întins asupra lui amăgirile sale. Fecioara aceea era fata unui împărat, robită şi scoasă din patria sa, apoi dată împăratului Avenir ca un mare dar. Pe această fată foarte frumoasă a trimis-o tatăl spre înşelarea fiului său şi intrînd în ea dracul înşelăciunii, a învăţat-o cuvinte viclene şi cu meşteşug. Acelaşi înşelător a pus dragoste către dînsa în inima sfîntului tînăr, vînîndu-l cîte puţin. Dar fericitul o iubea pe dînsa pentru înţelepciunea şi pentru obiceiul ei cel bun, ba încă îi era şi jale pentru dînsa, că fiind fată de împărat era robită şi lipsită de slava şi de patria sa; apoi se gîndea cum ar întoarce-o de la închinarea la idoli şi ar face-o creştină.

Astfel gîndind el, iar poftă cu patimă nesimţind în sine, a început a vorbi către dînsa, zicînd: „Cunoaşte o, fecioară, pe Dumnezeul Care petrece în veci, ca să nu pieri în înşelăciune. Cunoaşte pe Ziditorul şi vei fi fericită, făcîndu-te mireasă a Mirelui Celui fără de moarte”. Multe cuvinte ca acestea zicînd el, în acel ceas duhul cel necurat o învăţa pe femeie a întinde curse de sminteală şi a trage în cădere acel fericit suflet. Deci, fecioara a zis astfel: „Dacă te îngrijeşti de mîntuirea sufletului meu şi voieşti a-l izbăvi de înşelăciunea idolească, apoi îndeplineşte şi tu cererea mea; iar eu îndată lepădîndu-mă de idolii părinteşti, mă voi apropia de Dumnezeul tău şi voi sluji Lui pînă la răsuflarea mea cea mai de pe urmă. Şi aşa şi tu vei primi plata pentru întoarcerea mea”.

Sfîntul tînăr a întrebat-o: „Care este cererea ta, fecioară?” Iar ea cu căutătura şi cu vorba, îl îndemna spre desfrînare şi-i zise: „Vino să ne însoţim şi apoi eu mă voi pleca poruncii tale”. Iar el a zis: „Pentru ce ai îndrăznit a face către mine o cerere ca aceasta o, fecioară, pentru că eu deşi poftesc mîntuirea ta, însă nu voiesc a fi necurat”. Iar ea, netezindu-i calea spre păcat a zis: „Tu, domnul meu, fiind plin de toată înţelepciunea, pentru ce grăieşti unele ca acestea, numind însoţirea necurată, pentru că ştiu şi eu din cărţile creştineşti, căci am citit multe cărţi în patria mea şi de multe ori am vorbit cu creştini; dar oare nu este scris aşa în cărţile voastre: Cinstită este nunta în toate şi patul nespurcat? Şi iarăşi „Mai bine a se însura omul, decît a se aprinde”. Dar n-au cunoscut nunta patriarhii cei de demult şi proorocii şi drepţii, precum învaţă scripturile voastre? Oare pe Petru nu-l mărturiseşte Scriptura cum că a avut femeie? Acela pe care îl numiţi verhovnic al Apostolilor. Dar cine te-a învăţat, domnul meu, a numi nunta necurată? Cu adevărat te-ai depărtat de la învăţătura voastră cea dreaptă”.

Fericitul a răspuns: „Deşi sînt toate aşa în Sfînta Scriptură, precum ai zis, pentru că este slobod fiecare dacă voieşte să se căsătorească, însă afară de cei ce s-au făgăduit ca să-şi păzească fecioria pentru Hristos; iar eu cînd am primit Sfîntul Botez, m-am făgăduit a mă duce curat înaintea lui Hristos în feciorie fără prihană. Deci cum voi îndrăzni a călca jurămîntul pe care l-am făcut către Dumnezeu?”

Iar înşelătoarea a zis iarăşi: „Dacă nu voieşti a mă lua de soţie, apoi altă dorinţă să-mi împlineşti, care este mică; de voieşti să-mi mîntuieşti sufletul, fii cu mine în această noapte, care lucru de vei face, apoi mă făgăduiesc ţie că mîine dimineaţă voi primi credinţa creştinească şi voi fi ţie nu numai spre iertarea păcatelor ci şi multă răsplătire vei afla de la Dumnezeu pentru întoarcerea mea. Căci zice Scriptura ta, că se face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte.

Deci, dacă se face bucurie în cer pentru întoarcerea păcătosului, apoi oare nu va avea răsplătire acela care întoarce pe păcătos şi se face pricinuitor pentru bucuria îngerilor? Cu adevărat aşa este şi cu totul fără de îndoială pentru că şi Apostolii, începătorii credinţei voastre, multe făceau după socoteala lor, călcînd porunca lui Dumnezeu cea mai mică, pentru porunca cea mai mare. Oare n-a tăiat împrejur Pavel pe Timotei, deşi se socoteşte la creştini fărădelege tăierea împrejur? Însă el nu s-a ferit a o face aceasta, pentru orînduiala cea mai bună; apoi multe ca acestea vei afla în cărţile voastre. Deci, dacă cu adevărat pofteşti ca să-mi mîntuieşti sufletul, apoi împlineşte această dorinţă a mea”.

Acestea zicîndu-le ea, sufletul fericitului a început a se clătina cu diferite feluri de gînduri, şi în partea dreaptă şi în partea stîngă, iar voia şi înţelegerea i se slăbeau. Diavolul, semănătorul răutăţii, văzînd inima lui clătinîndu-se, s-a umplut de bucurie şi a strigat către soţii săi, zicînd: „Vedeţi că fecioara aceasta are să facă ceea ce noi n-am putut să facem? Acum dar să năvălim asupra lui, pentru că nu vom mai afla vreme aşa potrivită ca aceasta, pentru a împlini voia şi porunca aceluia care ne-a trimis pe noi”. Acestea zicîndu-le necuratul, s-a pornit împreună cu cîinii săi asupra ostaşului lui Hristos şi a tulburat toate puterile lui sufleteşti şi cu totul l-a aprins de dragoste şi cu mare dorire către fecioară.

Fericitul Ioasaf, văzîndu-se tare aprins şi robit de păcat, s-a lovit în piept şi, oftînd din adîncul inimii către Dumnezeu, degrabă a făcut rugăciune şi vărsînd izvoare de lacrimi din ochii săi, striga către Cel care poate a-l mîntui de învăluire şi de vifor şi zicea: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac, nici să rîdă vrăjmaşii mei de mine, care mă ţin de-a dreapta Ta; ci stai înainte-mi în acest ceas şi-mi îndreptează calea mea după voia Ta, pentru ca să se preamărească numele Tău Cel slăvit şi înfricoşat, prin mine robul Tău”.

Rugîndu-se multă vreme, se uda cu lacrimi şi, făcînd multe plecări de genunchi, s-a aruncat la pămînt. Apoi, adormind puţin, s-a văzut pe sine răpit de nişte bărbaţi străini, trecut prin nişte locuri minunate şi dus la un cîmp mare, care era înfrumuseţat cu flori roşii şi cu bună mireasmă. Acolo a văzut tot felul de pomi frumoşi care aveau roade multe, străine şi minunate. Iar fructele pomilor acelora făceau freamăt vesel, din cauza unui vînt subţire şi lin, dînd bună mireasmă nesăţioasă. Iar sub pomii aceia stăteau nişte scaune de aur curat, înfrumuseţate cu pietre scumpe şi mărgăritar de mult preţ şi raze mari ieşeau dintr-însele. Apoi erau paturi de aur aşternute cu nişte covoare în multe culori, a căror podoabă şi strălucire covîrşea toată povestirea. Prin mijlocul pomilor curgeau ape curate şi foarte limpezi care veseleau vederea.

Prin acel cîmp mare şi minunat purtîndu-l acei bărbaţi înfricoşaţi, l-au dus într-o cetate ce strălucea cu lumină negrăită, avînd zidurile de aur curat şi din pietre de mult preţ, pe care nu le-a văzut nimeni niciodată, apoi stîlpii şi porţile erau dintr-un mărgăritar. Cine va putea spune podoaba şi strălucirea cetăţii aceleia! Pentru că, strălucind o lumină cu multe raze dintr-o înălţime, umplea toate uliţele ei; şi nişte ostaşi înaripaţi şi luminaţi se plimbau prin cetatea aceea, glăsuind cîntări preadulci, pe care niciodată nu le-a auzit urechea omenească. El a auzit un glas, zicînd: „Iată odihna drepţilor, iată veselia celor ce au plăcut lui Dumnezeu în viaţa lor”.

Scoţîndu-l de acolo acei bărbaţi înfricoşaţi, voiau să-l ducă înapoi. Iar el cu totul fiind cuprins de acea podoabă şi frumuseţe, zicea: „Nu mă lipsiţi pe mine, rogu-vă, nu mă lipsiţi de această bucurie negrăită, ci daţi-mi voie să petrec într-un colţ al acestei cetăţi mari”. Iar ei ziceau: „Nu este cu putinţă a petrece acum aici, dar vei intra prin multe osteneli şi sudori, dacă te vei nevoi; pentru că nevoitorii moştenesc împărăţia cerurilor”.

Acestea zicînd şi trecînd cîmpul cel mare, l-au dus în nişte locuri întunecate şi pline de tînguire şi în toate potrivnice luminii şi bucuriei ce văzuse mai înainte. Pentru că era acolo negură foarte întunecată, încît toate se umpleau de mîhnire şi de tulburare. Acolo ardea un cuptor de foc şi viermi se tîrau mîncînd trupurile, iar duhurile răzbunării stăteau împrejurul cuptorului aceluia. Unii ardeau cumplit în foc şi se auzea un glas zicînd: „Iată locul păcătoşilor, iată munca acelora care s-au întinat în fapte de ruşine”. După aceasta l-au scos de acolo cei ce-l purtau pe dînsul.

Deşteptîndu-se şi-a venit în sine şi era cu totul înspăimîntat şi rîuri de lacrimi curgeau din ochii lui. Atunci toată frumuseţea fecioarei şi a celorlalte femei şi fete i se păreau lui mai înjosită decît tina şi gunoiul. Şi aducîndu-şi aminte de cele arătate lui în vedenie, era cuprins cu dorul acelor minunate şi preaslăvite locuri şi tulburat de frica muncilor celor văzute, încît zăcea pe pat neavînd putere nici să se scoale.

Deci s-a dat veste împăratului cum că fiul său este bolnav şi împăratul venind la dînsul în grabă, îl întrebă pe dînsul: „Care este pricina bolii de care suferi?”. Iar el, spunîndu-i toate cele arătate lui în vedenie, a zis: „Pentru ce ai gătit cursă picioarelor mele vrînd să vînezi sufletul meu şi să-l arunci în pierzare? Că de nu mi-ar fi ajutat Dumnezeu, s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu. Dar cît este de bun Dumnezeul lui Israil, Care a izbăvit smerenia mea din mijlocul puilor de lei! Căci adormit-am tulburat; dar m-a cercetat pe mine din înălţime Dumnezeu Mîntuitorul meu şi mi-a arătat că de multe bunătăţi se lipsesc cei ce-L mînie pe Dînsul şi felurite munci îşi pregătesc.

Deci acum, o, tată, de vreme ce ţi-ai astupat urechile, nevrînd să auzi glasul meu care îţi grăieşte cele bune, măcar pe mine nu mă opri a merge pe calea cea dreaptă; pentru că pe aceasta o iubesc şi aceasta doresc, ca lăsînd toate, să ajung la locul unde petrece Varlaam plăcutul lui Hristos şi împreună cu dînsul să-mi săvîrşesc cealaltă parte a vieţii mele. Iar dacă vei voi a mă ţine cu sila, degrabă mă vei vedea mort de supărare şi de tînguire; atunci iarăşi nici tu nu te mai poţi chema tată şi nici pe mine nu mă vei mai avea fiu”.

Atunci iarăşi a cuprins pe împăratul mare supărare şi s-a dus mîhnit la palatul său. Tot aşa şi duhurile cele viclene s-au întors ruşinate de la ostaşul lui Hristos cel nebiruit, către Teuda al lor, care îi ocăra pe ei, zicînd: „Atît de neputincioşi sînteţi voi, ticăloşilor, încît nici pe acel tînăr n-aţi putut să-l biruiţi?” Iar ei, fiind siliţi de puterea lui Dumnezeu, nevrînd, au mărturisit adevărul, zicînd: „Nu putem răbda puterea lui Hristos nici a căuta spre semnul Crucii cu care se îngrădeşte pe sine acel tînăr”. După acestea luînd împăratul pe Teuda, a venit la fiul său; iar Teuda a început a vorbi fericitului tînăr despre zeii săi, dar n-a putut să-l biruiască pe el, căci avea de sus înţelepciune, căreia nu pot să-i stea împotrivă toţi cei ce se împotrivesc.

Teuda fiind biruit şi ruşinat, a tăcut mult, ca un peşte fără de glas, neştiind ce să mai zică. Apoi abia venindu-şi în simţire, a zis către împăratul: „Cu adevărat, o, împărate, Duhul Sfînt vieţuieşte în fiul tău; cu adevărat, sîntem biruiţi şi de acum nici un răspuns nu mai avem! Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor, mare este credinţa lor şi mari sînt tainele lor!”

Apoi întorcîndu-se către fiul împăratului a zis: „Spune-mi tu, cel ce eşti sfinţit cu sufletul şi cu trupul, oare mă va primi pe mine Hristos dacă mă voi lepăda de lucrurile cele rele şi mă voi întoarce către Dînsul?” Iar Sfîntul Ioasaf a început a-i vorbi despre pocăinţa păcătoşilor şi mila lui Dumnezeu, Care primeşte degrabă pe cei ce se pocăiesc cu adevărat. Teuda umilindu-se cu inima, îndată a alergat la peştera sa şi arzîndu-şi toate cărţile sale cele vrăjitoreşti, s-a dus după Nahor şi învrednicindu-se de Sfîntul Botez, a vieţuit în mare pocăinţă.

Împăratul, neştiind ce să mai facă cu fiul său, a fost sfătuit de Arahie ca să împartă împărăţia lui în două şi să dea jumătate fiului său; căci zicea acela: „Dacă vei munci pe fiul tău, o, împărate, apoi cu adevărat vei fi vrăjmaş firii, iar nu tată, ci muncitor al fiului tău te vei chema. Deci şi pe fiul tău vei pierde şi tu fără fiu vei rămîne şi în mari întristări te vei arunca. Dar una a mai rămas să faci: să împarţi cu dînsul împărăţia ta şi să-i porunceşti să stăpînească partea cea dată lui. Căci dacă va fi cuprins de purtările de grijă ale vieţii, apoi cîte puţin va începe a se obişnui cu viaţa aceasta precum vieţuim şi noi; şi atunci va fi lucrul după voia noastră. Pentru că obiceiul care se înrădăcinează în suflet nu se schimbă aşa cu sila, ci cu dragoste. Apoi cu toate că va petrece neschimbat în credinţa creştinească, totuşi îţi va fi mîngîiere, pentru că nu eşti fără de fiu, ci ai fiu împărat”.

Împăratul, primind sfatul lui Arahie, a făcut aşa; a împărţit împărăţia lui în două şi a făcut pe fiul său împărat. Ioasaf, deşi nu cugeta la stăpînirea împărătească, ci dorea viaţa călugărească şi pustnicească, dar văzînd că va ieşi lucrul mai spre bine, a primit partea împărăţiei cea dată lui. Apoi mergînd într-însa, mai întîi de toate s-a sîrguit ca să dezrădăcineze închinarea de idoli de prin toată stăpînirea sa şi a risipit capiştele lor. Apoi a ridicat biserici sfinte şi a lăţit sfînta credinţă în Hristos.

Auzind de aceasta episcopii, preoţii şi călugării care se ascundeau, au ieşit de prin munţi şi de prin pustietăţi şi alergau către sfîntul împărat Ioasaf. Iar el îi primea pe dînşii cu bucurie şi împreună cu dînşii cugeta la mîntuirea sufletelor omeneşti. Deci în puţină vreme, toată stăpînirea sa a luminat-o cu lumina credinţei şi a botezat-o. Iar pentru întoarcerea tatălui său neîncetat se ruga cu lacrimi. Şi n-a trecut cu vederea Dumnezeu rugăciunea lui cea cu sîrguinţă şi lacrimile, ci, ascultîndu-l cu milostivire, s-a atins de inima lui Avenir, cu lumina darului Său, ca el să lepede negura cea groasă de pe ochii minţii, ca să vadă raza adevărului şi să cunoască deşertăciunea zeilor celor mincinoşi.

Deci împăratul Avenir a adunat pe toţi sfetnicii săi şi le-a descoperit gîndul inimii sale, cum că voieşte să primească credinţa fiului său şi toţi au lăudat gîndul lui, căci pe toţii îi cercetase Răsăritul cel de sus, prin rugăciunile Sfîntului Ioasaf. Apoi îndată împăratul, printr-o scrisoare, a chemat pe fiul său ca să înveţe de la dînsul buna credinţă. Iar Sfîntul Ioasaf de multă bucurie şi veselie s-a umplut văzînd pe tatăl său venit în simţire şi întors către Dumnezeu. Ioasaf, mergînd şi învăţînd pe tatăl său multe zile, precum i-a spus Cuviosul Varlaam, aşa şi el arătînd tatălui său toate tainele sfintei credinţe, l-a adus la Sfîntul Botez, încît el însuşi l-a primit ca naş din dumnezeiescul Botez. Lucru cu adevărat nou şi minunat, că s-a arătat naş al tatălui său şi s-a făcut mijlocitor de naşterea cea duhovnicească a aceluia care l-a născut pe dînsul trupeşte. Şi nu numai împăratul Avenir, ci şi toată suita lui a primit Sfîntul Botez, precum şi ostaşii şi robii; pe scurt, toată ţara Indiei a primit Sfîntul Botez.

Atunci s-a făcut bucurie mare pe pămînt şi în cer, că pe pămînt se bucurau credincioşii pentru întoarcerea necredincioşilor, iar în cer se bucurau îngerii, nu pentru unul, ci pentru păcătoşii cei fără de număr care se pocăiau. Iar împăratul Avenir, după Botez, a dat fiului său toată stăpînirea împărăţiei sale şi el petrecea la o parte în tăcere, presărîndu-şi capul totdeauna cu ţărînă şi tînguindu-se pentru păcatele sale cele mai dinainte. Apoi, luînd de la Dumnezeu iertarea păcatelor, s-a mutat cu pace către El.

După moartea împăratului Avenir, împăratul Ioasaf făcînd pomenire de patruzeci de zile tatălui său, a chemat pe toţi boierii şi sfetnicii săi, pe căpeteniile oştilor şi toate stăpînirile cărora le-a descoperit taina inimii sale, cum că voieşte să lase împărăţia aceasta pămîntească şi toate cele lumeşti şi să meargă în pustie şi acolo să petreacă viaţă monahicească.

Atunci toţi s-au umplut de jale şi nu era nici unul dintre dînşii fără de lacrimi, ci toţi se tînguiau cu amar pentru că îl iubeau foarte mult pentru blîndeţea şi omenia lui, precum şi pentru facerea lui de bine cea cu milostivire către toţi. Iar în locul său voia să lase împărat pe unul dintre boieri, cu numele Varahie, care de la început era creştin, despre care s-a spus mai înainte că acesta s-a ridicat împreună cu Varlaam împotriva tuturor înţelepţilor indieni ca să-i aducă la credinţă.

Pe acesta voia Ioasaf să-l pună împărat în locul său, ca pe unul care era bine întărit în sfînta credinţă şi avea multă dragoste pentru Hristos. Iar Varahie se lepăda, zicînd: „Iubeşte, o, împărate, pe aproapele tău ca pe tine însuţi; pentru că dacă este bine a împărăţi, apoi împărăţeşte singur, iar dacă este rău, de ce mi-o dai mie şi pentru ce pui asupra mea greutate ca aceasta de care singur fugi?” Iar pe Sfîntul Ioasaf toţi îl rugau cu stăruinţă şi cu lacrimi ca să nu-i lase pe dînşii. Dar el a scris noaptea o scrisoare către tot poporul său şi către toţi stăpînitorii, încredinţîndu-i pe dînşii lui Dumnezeu şi poruncindu-le să nu-şi aleagă alt împărat decît pe Varahie.

Lăsînd acea scrisoare în casa sa, a ieşit pe ascuns din palat şi din cetate şi a plecat degrabă în pustie. Iar a doua zi, auzindu-se despre plecarea lui, îndată s-a făcut tulburare şi plîngere în popor, plecînd toţi cu multă grabă în aflarea lui. Aflîndu-l lîngă un pîrîu uscat, cu mîinile ridicate făcînd rugăciune, l-au înconjurat şi căzînd înaintea lui, îl rugau cu multe tînguiri să se întoarcă la palatul său şi să nu-i lase; iar el fiind silit de rugăminţile lor, s-a întors pentru puţină vreme şi iarăşi adunîndu-i pe toţi, a zis: „În deşert vă împotriviţi voii lui Dumnezeu, ţinîndu-mă pe mine!”

Apoi a dat cuvînt cu jurămînt că nici o zi nu va mai petrece cu dînşii. Iar lui Varahie cu sila i-a pus pe cap coroana sa împărătească, şi lăsîndu-l pe scaunul său, l-a învăţat destul cum să împărăţească, iar el dînd pace poporului a ieşit din palat şi din cetate, sîrguindu-se către pustie.

Varahie împreună cu tot poporul şi cu toţi boierii săi, văzînd gîndul lui cel neînduplecat şi cu rugăminte neputînd a-l ţine pe el şi nici cu sila neîndrăznind a-l împiedica de la acea cale, mergeau după dînsul plîngînd şi petrecîndu-l pînă departe. El însă le zicea ca să nu-l mai supere, ci îi ruga să se întoarcă înapoi. Iar unii au mers după dînsul de departe tînguindu-se pînă cînd s-a plecat ziua; iar noaptea a acoperit de la ochii lor pe iubitul lor stăpîn şi s-au despărţit unii de alţii.

Astfel a luat Varahie sceptrul împărăţiei Indiei, iar Ioasaf le-a socotit pe toate deşertăciuni ca să dobîndească pe Hristos. În noaptea cea dintîi a intrat în casa unui om sărac şi i-a dat lui hainele sale de deasupra, iar el rămînînd în haina cea ruptă de păr pe care i-o dăduse Varlaam, s-a dus la viaţa pustnicească, neavînd cu sine nici pîine, nici apă, nici altceva de trebuinţa hranei; pentru că se dăduse cu totul în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cu dragoste osîrdnică ardea pentru Domnul său.

Intrînd în adîncul pustiei, s-a bucurat cu duhul şi, ridicîndu-şi ochii către iubitul său Hristos, striga, zicînd: „Să nu mai vadă de acum ochii mei bunătăţile lumii acesteia şi să nu se mai îndulcească inima mea de nimic altceva decît de Tine, nădejdea mea. Tu îndreptează calea mea şi mă du la plăcutul Tău Varlaam; arată-mi pe mijlocitorul mîntuirii mele ca să mă înveţe viaţa cea pustnicească, acela care m-a învăţat pe mine cunoştinţa Ta, Doamne!”

Sfîntul Ioasaf a umblat singur prin pustie doi ani, căutînd pe Varlaam; se hrănea cu verdeţurile care creşteau pe acolo, iar uneori răbda mult de foame, din lipsa verdeţurilor pentru că era uscat pămîntul în pustia aceea şi puţin odrăslea. Apoi a răbdat multe supărări de la diavolul, căci năvălea asupra lui, uneori tulburînd mintea lui cu tot felul de gînduri, alteori înfricoşîndu-l cu năluciri, iar alteori i se arăta negru şi scrîşnind din dinţi. Uneori cu sabia în mînă se pornea asupra lui, ca şi cum ar fi vrut să-l taie; alteori se prefăcea în multe feluri de fiare, şerpi şi aspide. Iar ostaşul lui Hristos cel nebiruit, toate le biruia şi le izgonea cu sabia rugăciunii şi cu arma Crucii.

Trecînd al doilea an, a aflat o peşteră în pustiul Senaridului unde vieţuia un călugăr în linişte; de la acela s-a înştiinţat unde petrecea Varlaam. Deci, alergînd degrabă cu bucurie pe cărarea cea arătată lui, a ajuns la peştera lui Varlaam şi, stînd înaintea uşii, a bătut, zicînd: „Binecuvintează, părinte, binecuvintează!” Iar Varlaam, auzind glasul, a ieşit din peşteră şi a cunoscut pe Ioasaf cu duhul, pe care altfel nu era cu putinţă a-l cunoaşte după chipul său, pentru că se înnegrise de arşiţa soarelui, îi crescuse părul, slăbise şi ochii i se cufundaseră adînc.

Deci, bătrînul stînd cu faţa către răsărit, a înălţat lui Dumnezeu rugăciune de mulţumire, iar după rugăciune s-au îmbrăţişat unul cu altul cu dragoste, s-au sărutat cu sărutare sfîntă şi de bucurie au plîns mult. După aceea începînd să vorbească, Varlaam a zis: „Bine ai venit fiule al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerului, Domnul să-ţi dea cele veşnice în locul celor vremelnice şi pe cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Dar te rog, fiule iubite, spune-mi cum ai venit aici? Şi ce ţi s-a întîmplat după plecare? Oare a cunoscut tatăl tău pe Dumnezeu? Sau încă petrece în rătăcirea cea idolească?” Iar fericitul Ioasaf i-a spus lui toate pe rînd, cîte i s-au întîmplat după plecarea lui Varlaam şi cîte a făcut Domnul cu dînsul, ajutîndu-l.

Bătrînul, auzind acestea, se bucura foarte; apoi, minunîndu-se, zicea: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că bine ai voit ca sămînţa cuvîntului Tău cea semănată de mine în sufletul robului Tău Ioasaf, să odrăslească şi să aducă rod însutit”. Apropiindu-se seara şi săvîrşind obişnuita rugăciune, şi-a adus aminte de hrană. Deci Varlaam a pus masă de mult preţ, plină de bucate duhovniceşti, iar hrană trupească avînd puţină; căci erau numai verdeţuri crude, nefierte, puţine finice (smochine) şi apă din izvorul care era acolo.

Întărindu-şi trupul cu astfel de bucate, au mulţumit lui Dumnezeu Care deschide mîna Sa şi satură toată fiinţa cu bunăvoinţă. Apoi săvîrşind rugăciunea de noapte, iarăşi au grăit vorbe duhovniceşti, vorbind toată noaptea pînă la vremea cîntării de dimineaţă.

De atunci Ioasaf a petrecut împreună cu Varlaam mulţi ani, avînd viaţă minunată, asemenea cu a îngerilor. Apoi Cuviosul Varlaam, apropiindu-se către fericitul sfîrşit şi chemînd pe Ioasaf, fiul său cel duhovnicesc, pe care l-a născut prin bună vestire, a zis către dînsul:

„Eu, fiule, de mult doream să te văd pe tine, mai înainte de sfîrşitul meu şi cînd mă rugam pentru tine, mi s-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos şi mi-a făgăduit că te va aduce la mine. Acum iată că a împlinit Domnul dorinţa mea, căci te văd lepădat de lume şi de toate cele ce sînt în lume şi unit cu Hristos. Deoarece acum a sosit vremea plecării mele, tu dar, fiule, acoperă trupul meu cu pămînt şi dă ţărînii ce este al ţărînii; iar tu să petreci în locul acesta, ţinîndu-te de viaţa aceasta duhovnicească şi aducîndu-ţi aminte de smerenia mea”.

Ioasaf, auzind aceste cuvinte, se tînguia pentru despărţirea lui şi abia a putut bătrînul a-l mîngîia puţin, prin multe cuvinte duhovniceşti. Apoi l-a trimis la nişte fraţi care vieţuiau în acea pustie ca să aducă cele de trebuinţă, spre săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii. Alergînd Ioasaf cu sîrguinţă şi săvîrşind porunca, s-a întors degrabă, temîndu-se ca să nu se săvîrşească în lipsa lui părintele său duhovnicesc, căci se va lipsi astfel de binecuvîntarea cea mai de pe urmă.

Deci, aducînd cele de trebuinţă pentru sfînta jertfă, Varlaam a săvîrşit dumnezeiasca slujbă şi s-au împărtăşit amîndoi cu dumnezeieştile Taine. După aceasta vorbind bătrînul multe către ucenicul său spre folosul sufletului, a început a se ruga lui Dumnezeu cu umilinţă pentru sine şi ucenicul său. Iar după rugăciunea cea multă, îmbrăţişînd pe Ioasaf părinteşte, i-a dat sărutarea şi binecuvîntarea cea mai de pe urmă. Apoi s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi culcîndu-se, s-a luminat la faţă, avînd mare bucurie, ca şi cum ar fi venit la dînsul oarecare prieteni. Astfel s-a dus către Domnul, vieţuind în pustie şaptezeci de ani, iar toţi anii de la naşterea sa erau aproape o sută.

Ioasaf, udînd cu lacrimi trupul lui Varlaam, toată ziua şi toată noaptea a cîntat psalmi lîngă el. A doua zi săpînd o groapă aproape de peşteră, a îngropat cinstitul trup al sfîntului său stareţ; apoi şezînd lîngă mormîntul lui, plîngea mereu, pînă cînd a slăbit de multa plîngere şi a adormit. Atunci a văzut în somn pe acei bărbaţi înfricoşaţi pe care i-a văzut odinioară, cînd era închis în palat cu fecioarele. Aceia, venind la dînsul, l-au luat şi l-au dus în acel cîmp mare pe care şi mai înainte îl văzuse şi în acea strălucită cetate. Intrînd pe poartă, l-au întîmpinat îngerii lui Dumnezeu, ducînd două cununi preafrumoase, a căror frumuseţe nu este cu putinţă a o spune.

Ioasaf i-a întrebat pe ei: „Ale cui sînt acele cununi prealuminate?” Iar îngerul i-a răspuns, zicînd: „Amîndouă sînt ale tale; pentru că multe suflete ai mîntuit şi pentru că, lăsînd pentru Dumnezeu împărăţia pămîntească, ai luat viaţa monahicească. Însă una dintr-însele se cuvine a o da tatălui tău, care prin tine s-a abătut de la calea cea rea, s-a pocăit cu osîrdie şi s-a împăcat cu Dumnezeu”. Iar Ioasaf a zis: „Cum este cu putinţă a o da tatălui meu, care numai pentru puţină pocăinţă să dobîndească răsplătire deopotrivă cu mine, care am avut atîtea osteneli?”

Acestea zicînd el, a văzut pe Varlaam grăind către dînsul: „Oare nu sînt acestea cuvintele mele, Ioasafe, pe care ţi le-am grăit odinioară, că, atunci cînd te vei îmbogăţi, atunci vei fi scump şi nedarnic? Dar acum pentru ce nu voieşti ca să fie deopotrivă cinstea tatălui tău cu a ta? Oare nu ţi se cade a te veseli cu sufletul, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru dînsul?” Iar Ioasaf, după cum avea obiceiul totdeauna, a zis către dînsul: „Iartă, părinte, şi spune-mi unde locuieşti?” Iar Varlaam a zis: „În această cetate preafrumoasă şi mare am dobîndit locuinţă prealuminată”. Iar el a început a-l ruga ca să-l ia în locuinţa sa şi să-l găzduiască cu dragoste. Varlaam a răspuns: „N-a venit încă vremea ca să fii şi tu aici, purtînd sarcina trupului; ci dacă vei răbda bărbăteşte pînă la sfîrşit în nevoinţele călugăreşti, după cum ţi-am poruncit, apoi degrabă după acestea vei veni aici, te vei învrednici de aceste petreceri, vei dobîndi acest fel de slavă şi de bucurie şi vei fi împreună cu mine în veci”.

Acestea a văzut Sfîntul Ioasaf în vedenie. Apoi deşteptîndu-se din somn, avea sufletul său plin de acea lumină şi slavă negrăită şi cu multă mirare înălţînd cîntare de mulţumire Stăpînului Hristos, L-a lăudat pe El. Şi a petrecut acolo pînă la sfîrşitul său, avînd viaţă îngerească. În al douăzeci şi cincilea an de la naşterea sa a lăsat împărăţia cea pămîntească şi a intrat în nevoinţa pustnicească; apoi în pustie petrecînd treizeci şi cinci de ani, s-a mutat către Domnul.

Iar un pustnic sfînt care vieţuia acolo, înştiinţîndu-se cu duhul de mutarea lui Ioasaf, a venit în ceasul sfîrşitului lui şi cîntînd obişnuitele cîntări lîngă cinstitul său trup, cu lacrimi de dragoste l-a aşezat împreună cu moaştele Cuviosului Varlaam. Pentru ca ei, care erau nedespărţiţi cu duhul, să odihnească împreună nedespărţiţi şi cu trupurile.

După îngropare, s-a făcut pustnicului aceluia o descoperire dumnezeiască, poruncindu-i să meargă în împărăţia Indiei şi să vestească pe împăratul Varahie despre sfîrşitul lui Ioasaf. Mergînd acel părinte, a vestit împăratului; şi îndată a mers împăratul cu mulţime de oameni în pustie şi, ajungînd la peştera cuvioşilor părinţi, a descoperit mormîntul lor şi a văzut moaştele lui Varlaam şi ale lui Ioasaf nestricate, ieşind dintr-însele bună mireasmă. Deci, luîndu-le cu cinste, le-a adus din pustie în patria sa şi le-a pus în biserica pe care o zidise Sfîntul Ioasaf, slăvind pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia să-I fie şi de la noi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.