De la cult la cultură. Un posibil cuvânt-înainte.
Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui. ( Iacob 17, 18 )
Bucuria convorbirii cu Dumnezeu, dăruită nouă prin Întruparea şi Învierea lui Hristos, este temeiul întregii noastre învăţături creştineşti revelate şi arvună a vieţii celei veşnice. Evanghelia după Ioan ne arată că Dumnezeu – Tatăl a făcut Lumea prin Fiul, adică prin Cuvântul Său Cel veşnic: „toate s-au făcut prin El şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”(Ioan 1,3), iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Coloseni, arată că Hristos este „Chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut”, adică icoana Sa. (Col. 1,15). Sfânta Liturghie celebrează deodată pe Cuvântul cel viu şi mântuitor Care ni Se dă nouă de-a pururi ca hrană nemuritoare, spre întărire în urcuşul cel duhovnicesc şi împărtăşire cu sfinţii, dar şi pe Hristos – icoană a Tatălui.
În creştinism, cultul lui Dumnezeu se exprimă atât prin cuvânt, cât şi prin imagine şi de aici derivă o imensă bogăţie de forme, de stiluri şi de expresii, create de-a lungul timpului şi în contexte diferite, în care se îmbracă viaţa liturgică şi arta creştină, creând perspectiva diversităţii în unitate. Taina lui Hristos rămâne însă centrul spiritual unificator, căci Persoana Sa, viaţa, învăţătura şi lucrarea Sa mântuitoare în lume trebuie înţelese atât ca mărturie a Sfintelor Scripturi, cât şi ca plenitudine de viaţă a întregii Tradiţii, văzute în caracterul ei dinamic, în experienţa şi misiunea Bisericii în lume.
Fără comuniunea tainică a sufletului cu Hristos, fără perspectiva religioasă, transcendentală, societatea se secularizează, devine individualistă, narcisistă şi autosuficientă, nu mai caută chipul lui Dumnezeu din om şi nici lumina din icoanele sfinţilor. În lumea contemporană, imaginea mediatică a eului narcisist, construită pe exaltarea puterii, a plăcerii şi a ştiinţei atotputernice, a devenit ea însăşi un idol, căci omul secularizat ajunge să caute Infinitul în lucrurile finite. El pierde cultura interiorităţii, care este rugăciunea, pentru că, deşi acceptă existenţa lui Dumnezeu, nu construieşte o relaţie personală cu Acesta, situându-L undeva în afara istoriei; lipsindu-se de această legătură sfântă, omul contemporan pierde şi simţul comuniunii, care este, de fapt, chinovia Duhului Sfânt.
Cu atât mai mult astăzi, în contextul acestei crize spirituale, Biserica are misiunea esenţială să semnaleze necesitatea unei înnoiri spirituale profunde şi autentice, care să reafirme vocaţia sfinţeniei, făcând distincţia dintre ceea ce este esenţial şi profund şi ceea ce este secundar, dintre ceea ce este autentic şi ceea ce este artificial. Secularizarea trebuie înţeleasă drept chemare a lui Dumnezeu spre aprofundarea credinţei, prin redescoperirea izvoarelor uitate.
Experienţa noastră culturală, ca popor, ne oferă cel mai edificator exemplu, căci, vreme de secole, cultul şi cultura sunt aproape identice. Omul medieval al acestui spaţiu românesc îşi înţelege profund rostul său, de a-L reprezenta şi preamări pe Creatorul după al Cărui chip a fost creat aici, pe pământ, şi-n veşnicia luminii şi vede creaţia ca mijloc de comunicare cu El, ca dar şi ca responsabilitate dată sieşi. Cultura şi credinţa constituie, firesc, două realităţi care se întrepătrund şi se conţin, cultura oferind un sol fertil credinţei, iar aceasta făcând să rodească perenitatea culturii ca o liturghie a istoriei unui popor, săvârşită în devenire şi dăinuire spre slava lui Dumnezeu.
Arta sacră s-a născut Biserică, luând multiple forme: muzica, poezia şi literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura, sculptura bisericească, iconografia, broderia ş.a. Toate acestea au inspirat şi luminat apoi cultura poporului român: şcoala, limba, literatura, arta, folclorul, onomastica, toponimia, sărbătorile legale, cultul eroilor, stema ţării, imnul naţional, dar mai ales jertfelnicia şi răbdarea românilor cu speranţa biruinţei asupra răului, ca tărie a legăturii dintre Crucea şi Învierea lui Hristos, arătată în viaţa poporului drept-credincios. Tot prin Liturghie a fost inspirată şi susţinută o cultură a continuităţii creştine, iar circulaţia cărţilor de cult în limba română, în toate provinciile româneşti, a contribuit la dezvoltarea conştiinţei naţionale, încât putem spune că formarea României creştine este rodul tainei sfinte a Liturghiei.
Odată cu secolul al XVI-lea, când tiparul va constitui modalitatea principală de răspândire a culturii, ţările române devin un centru de apărare a ortodoxiei şi a întregii spiritualităţi răsăritene, într-o lume mereu asaltată, aflată la graniţa marilor imperii, otoman şi habsburgic. Mult mai prolific în Ţara Românească şi în Moldova decât în Transilvania acelui Unio Trium Nationum, istoria tiparului dovedeşte lupta pe care Biserica şi domnii o duc acum în plan spiritual, de apărare a credinţei şi a românismului, de zidire sufletească şi de păstrare a nădejdii în biruinţă. Lumina tiparului este lumină a jertfei euharistice, lumină a Cuvântului Celui viu din Evanghelie, de aceea majoritatea cărţilor tipărite la noi până în secolul al XIX-lea sunt cărţi de cult, cea dintâi fiind chiar un Liturghier. Răspândirea culturii creştine se face prin dăruire de sine, ca răspuns către Dumnezeu Creatorul, căci atât cultul liturgic, cât şi arta sunt ofrande ale iubirii omului faţă de Dumnezeu, frumuseţe creată de om ca răspuns la frumuseţea creată de Dumnezeu pentru om.
Ctitorirea de biserici, de aşezăminte sociale şi de instituţii de cultură teologică, patronarea tipăririi de carte românească şi scrierea acesteia afirmă vocaţia întemeierii pe care o moştenesc domnii şi mitropoliţii români. Căderea Imperiului Bizantin nu a însemnat dispariţia lui totală, căci el rămâne, prin Biserică, oglindit în tot ceea ce a dat spiritualitatea monahilor şi a teologilor în spaţiul răsăritean, îndeosebi românesc, ceea ce-l făcea pe mare cărturar N. Iorga să vorbească despre un „Bizanţ după Bizanţ”. Modelul bizantin se păstrează nu doar la nivel eclesial, ci şi în legătura benefică dintre Biserică şi puterea politică a vremii, atât de necesară devenirii integre a unui popor. În sens duhovnicesc însă, expresia trebuie înţeleasă în legătură cu Împărăţia Cerurilor cea care nu cade niciodată şi a cărei pecete este sfinţenia. Şi când fac istorie, şi când îndură istoria, copleşiţi „sub vremi”, lăsând credinţa să lucreze în sufletele lor, voievozii şi mitropoliţii se fac ei înşişi purtători de har, chipuri ale sfinţeniei prin asemănarea cu Dumnezeu, aşa cum ne sunt pildă Martirii Brâncoveni, Neagoe Basarab, domnitorul isihast, luminaţii mitropoliţi Varlaam, Antim Ivireanul sau Grigorie Dascălul. Înţelegerea istoriei de către conducătorii, învăţătorii aflaţi în diferite trepte ale ierarhiei noastre bisericeşti şi de poporul nostru drept-credincios este, de la început şi până în Evul Mediu târziu, vizibil influenţată de viziunea Eclesiastului, a deşertăciunii gloriei şi a bogăţiei lumeşti, dar fructificată în perspectivă hristologică, ca dar şi prilej de veşnică vieţuire cu Dumnezeu. Timpul istoric devine timp liturgic şi timp-scară, adică succesiune de momente favorabile (kairoi), prin care omul, primind şi dăruind cuvântul lui Dumnezeu, se împărtăşeşte din bucuria cea veşnică a sfinţilor, căci „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Cuvântul lui Dumnezeu, prin Care „toate s-au făcut” este şi Cel întru Care ele devin („Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”- Ioan, 1,4).
Unit cu Hristos prin Botez încă de la formare, poporul român poartă laolaltă, în devenirea sa, taina Crucii şi a Învierii. Destinul naţiei noastre a cunoscut, din timp în timp, răstignirea, dar temeiul învierii sale a fost şi va rămâne mereu ortodoxia vie şi lucrătoare care-l ţine aproape de Dumnezeu.
Biserica, realitate aflată în lume şi, în acelaşi timp, în afara ei, are rolul să inspire, nu să domine, să-i ajute pe oameni să simtă iubirea Sfintei Treimi şi nevoia comuniunii izvorâte din ea, să binecuvânteze creativitatea şi să vindece rănile păcatelor personale şi colective, prin redescoperirea dialogului viu al omului cu Dumnezeu, ca relaţie fundamentală a persoanei şi a societăţii.
